Las și eu un semn aici, cât să îmi aduc aminte mai târziu. Săptămâna trecută am participat la un Meet & Greet organizat de editura Matca, în legătură cu albumul „As I Found It 2015–2025”. Totul s-a ținut în spectaculosul Salon Englez al librăriei Cărturești Verona.

N-am fost mulți, lucru explicabil, pentru că ne-am văzut pe desfășurarea uneia dintre cele mai mari furtuni de vară pe care le-a văzut Bucureștiul în ultimii ani, „cea mai puternică furtună din Capitală din ultimii 40 de ani”, așa cum explica burtiera unui canal de știri românesc. N-am fost mulți, dar am fost buni, în sensul că ploaia respectivă ne-a invitat la o incursiune mai degrabă istorică și, de ce nu, filozofică asupra fotografiei. Nice talk, by the way.

Cu siguranță vor fi mai multe întâlniri pe această temă, chiar și pe vreme mai frumoasă, așa că „stay tuned”, cum zice englezul. Până atunci, albumul “As I Found It 2015 – 2025” este în librării. De găsit în Cărturești sau online aici și aici.

A few days ago, a dream came true for me: to have an exhibition in the heart of Chelsea’s art galleries, in New York City. Everything happened as part of the Marked For More project, initiated by The Social Incubator Association, which marked its presence in the USA.

The project is not just an exhibition, but a story about young adults raised inside the Romanian child protection system. The red thread connecting the portraits of these young adults is their tattoos. These are young people entering adult life without family albums, but carrying their tattoos instead, as a form of memory and identity, or as a mark of survival. Their tattoos represent names or things they do not want to forget, losses, fears, new beginnings, or promises made to themselves.

It is important to remember that more than 60,000 children are raised inside the child protection system in Romania, and approximately 3,500 of them leave the system every year, starting their adult lives without support, financial stability, or the real network that many of us take for granted. The Social Incubator is committed to engaging with these issues and finding ways to support them.

For me, this project was a wonderful surprise. I had the opportunity to meet 16 of these young adults in my studio, over three consecutive days, to talk with them, to understand them, and to take their portraits as best as I could. It was an opportunity for me to enter their lives and to learn a lot from their powerful stories, a real life lesson for me.

Also, I have to admit, it is deeply meaningful for me to see this project exhibited in New York City.

Thank you Adrian Preda, Silvia Carasel, Maria Iordache, Teodora Alupei, Catalin Balan, The Social Incubator, The Social Incubator USA, Green Communication, and everyone involved.

Share it if you feel this story should reach more people.

Cristian Mungiu a devenit, îl citez aici pe Tudor Giurgiu, „cel mai important și influent cineast român din toate timpurile”, după ce a câștigat pentru a doua oară în carieră râvnitul Palme d’Or. Cu această ocazie, mi-am adus aminte că l-am fotografiat acum aproape 10 ani pentru Corriere della Sera și nu v-am spus nimic despre asta. Practic, acest articol intră în categoria „lucruri despre care am uitat să vă povestesc”.

La momentul respectiv, ziaristul italian Paolo Giordano, cel care a scris articolul, analiza metoda de lucru a lui Cristian Mungiu, precum și modul în care acesta își construiește poveștile, pornind de la realitate, de la întâmplări de viață și de la știri de presă, cu o concluzie din care reieșea că cinematografia trebuie să fie autentică, realistă și nicidecum fabricată.

Interviul, împreună cu fotografiile mele, a apărut în Corriere della Sera, La Lettura, #247, din 21 august 2016, la paginile 34-37. La Lettura este suplimentul cultural al ziarului italian Corriere della Sera, atașat ediției de duminică.

Interesant este și că acest interviu a fost realizat la aproximativ 10 ani după câștigarea primului Palme d’Or de către Cristian Mungiu, dar și, iată, la aproximativ 10 ani înaintea câștigării celui de-al doilea.

Profit, bineînțeles, de ocazie pentru a-l felicita pe Cristian Mungiu pentru această realizare istorică. Nu doar că a câștigat pentru a doua oară Palme d’Or, ci intră și în clubul extrem de restrâns al regizorilor care au reușit această performanță în istoria Festivalului de la Cannes.

Hello again de la RCW 2026. Vă spuneam zilele trecute că o parte din seria „… and Portraits” este expusă sub forma unei instalații la Romanian Creative Week 2026, care este în desfășurare la Iași. Revin acum cu imagini de la deschidere și cu mai multe informații despre instalația în sine.

Bineînțeles, instalația mea este doar o mică parte din ce se întâmplă zilele acestea la Iași. RCW 2026 s-a autodeclarat deja „Largest event dedicated to the creative industries in the European Union” și, pe bună dreptate, evenimentul este foarte amplu, dedicat tuturor industriilor creative. Pentru programul complet, cel mai bine este să consultați website-ul oficial. Eu am să mă ocup aici doar de mica mea contribuție.

Pe scurt, „… and Portraits” este probabil una dintre cele mai vechi serii fotografice pe care le realizez. Este un proiect la care încă lucrez și care este construit în jurul unor întâlniri fotografice, invitații pe care le trimit unor oameni despre care cred că au ceva de spus într-o fotografie. Aceste invitații înseamnă mici ședințe foto pe care le facem împreună în studioul meu.

E un „joc” în care întâlnirea contează mai mult decât rezultatul fotografic, în care nu există brief, nu există client, nu există presiune creativă, ci doar întâlniri cu sens. Fotografiile rezultate sunt un fel de document al acestor întâlniri și, poate, cel mai bun mod pe care îl am eu de a cunoaște alți oameni, prin vizorul aparatului foto. E un proces de a experimenta intimitatea, de a o documenta și de a o valorifica.

Sigur că din acest proces apar și fotografii frumoase, bune de arătat, de exemplu, într-o expoziție, dar nu acesta a fost scopul. Portretele bune sunt doar un efect colateral al procesului în sine și al acestor întâlniri. De aici și numele „… and Portraits”.

La RCW 2026 am dus lucrurile chiar un pic mai departe. Nu mi-am dorit doar o simplă expunere de imagini, ci o invitație la o experiență a intimității, lansată către public. În sensul acesta, cele 15 imagini expuse pot fi văzute doar prin găurile de cheie ale unor uși vechi, montate în cerc. Un fel de Fotoplastikon realizat din uși reale, în spatele cărora sunt plasate portretele din serie.

De ce uși? Pentru că pentru mine ușile reprezintă, în același timp, izolare și invitație. Ușa se închide, păstrând intimitatea, sau se deschide, invitându-te într-un spațiu personal. Iar gaura cheii, în condițiile ușii închise, devine o tranziție interesantă între exterior și interior. Ea oferă o ultimă posibilitate de pătrundere în spațiul personal. O pătrundere voyeuristică, nu fizică, nu completă, ci incomodă, mediată și negociată cu posibilitățile limitate de vizualizare. Printr-un vizor vezi cât vezi, iar ce nu vezi îți imaginezi. Până la urmă, e ceva ce face și fotograful, urmărindu-și subiectul prin vizorul aparatului foto, acoperit de aparat, văzând, uneori fără a fi văzut.

E interesantă și forma fizică a experimentării prin acest procedeu. Privitorul este forțat și el la o formă de intimitate. Chiar și cu sala plină, chiar și cu apropiați în jurul lui, privitorul este singur privind prin gaura cheii. Nu încap doi ochi, nu încap două persoane, vizualizarea se întâmplă pe rând, nu simultan. Ca privitor, poți privi și apoi poți explica celor din jur, dar ei nu pot privi deodată cu tine și nici tu deodată cu ei.

Sigur că există și niște influențe. Erwin Olaf a plasat, la un moment dat, fotografii în spatele unor uși, din motive experimentale, iar Louise Bourgeois a realizat labirinturi întregi din uși legate între ele, în intenția de a sublinia traume personale.

Seria foto „… and Portraits” conține probabil sute de portrete. Ea a început cumva involuntar, la începuturile carierei mele fotografice, acum 35 de ani, când am invitat prieteni din copilărie și colegi de școală să îmi pozeze într-un studio rudimentar, amenajat în camera mea, din casa în care locuiam atunci. Îmi aduc aminte că foloseam cearceafuri albe pe post de fundaluri, agățate de ușile camerei sau de ușile dulapurilor din încăpere, apropo de uși, bineînțeles.

Totul s-a întâmplat, la momentul respectiv, cu decenii în urmă, fără să mă gândesc la o serie coerentă, ci doar încercând să rezolv nevoile pe care le aveam atunci: să testez diverse procedee fotografice, să învăț și să devin cu adevărat fotograf. Un lucru oarecum normal pentru un copil fascinat de fotografie, la vârsta de 14 – 16 ani. Mai târziu, am constatat că aceste invitații către prieteni, cunoscuți sau oameni întâlniți întâmplător, au continuat, iar pe măsură ce eu și puterea mea de înțelegere am evoluat, am înțeles că aceste întâlniri pot deveni un proiect.

Sunt deosebit de încântat că, după ani, „… and Portraits” ajunge să fie expusă public și nu oricum, ci la un festival important de design.

Trebuie să le mulțumesc celor de la RCW pentru sprijin și încredere. Îi menționez aici pe Irina Schrotter și Cătălin Alionte, dar sunt și mulți alți oameni în echipele lor.

Îi mulțumesc arhitectului Mihai Bîrțu, pentru că a transpus ideea într-o formă realizabilă și utilizabilă, pentru designul adăugat, dar și pentru cele 15 uși vechi de aproape 100 de ani pe care le-a identificat și montat, aducând astfel un strat emoțional suplimentar instalației. Prin vechimea acestor uși, lucrarea devine și o expresie a ideii de memorie, de altfel o caracteristică primordială și a fotografiei în sine.

Îi mulțumesc Ralucăi Munteanu, fără de care nici instalația, dar poate nici participarea mea la RCW, nu s-ar fi întâmplat.

Mulțumesc, Raluca Aprodu, Irina Artenii, Simona Bîțușcă, Beatrice Coriciuc, Antonia Dumitrașcu, Aida Economu, Silvia Giurcă, Ecaterina Lupu, Olimpia Melinte, Diana Moldovan, Sânziana Negru, Elena Maria Popescu, Dana Rogoz, Georgiana Saraev, Teona Stavarachi, pentru că m-ați lăsat să vă expun portretele.

RCW este încă deschis. Întregul festival, precum și instalația mea, pot fi experimentate până pe 24.05.2026, așa că această lungă postare e și o invitație care sper să vă convingă de necesitatea unei vizite.

Imaginile de la eveniment au fost realizate de Amanda Maier, Daniel Bulat, Catrinel Alecu, Dan Anamaria, Diana Buznea, Mircea Bozac, Raluca Ciornea, Andrei Văleanu și Alina Cosoi. Mulțumesc.

Share it if it’s worth it.

Îmi face plăcere să vă anunț că o parte din seria „… and Portraits” va fi expusă în cadrul Romanian Creative Week, ediția 2026, care se va inaugura mâine, la Iași. Nu este vorba despre o simplă expoziție, ci despre o experiență mult mai complexă, sub forma unei instalații de artă, în care partea fotografică este doar una dintre componente.

Nu am să vă divulg mai multe acum, am să revin cu o postare separată în care să vă povestesc detaliat despre instalație, plus imagini de la eveniment, dar am să vă invit să vedeți și să experimentați instalația și expoziția. Deschiderea va avea loc mâine, 13 mai 2026, la ora 18:00, într-una dintre sălile emblematicului Palat al Culturii din Iași, iar dacă ratați lansarea, aveți timp să o vizitați până pe 24 mai 2026, adică pe toată durata RCW 2026. Intrarea este liberă.

Mulțumesc Romanian Creative Week pentru oportunitate, mulțumesc Raluca Munteanu pentru sprijin și pentru toate intențiile bune, mulțumesc Irina Schrotter și Cătălin Alionte pentru că faceți ca acest festival minunat să se întâmple, mulțumesc Mihai Bîrțu pentru creativitate, implicare și iscusință.

Mulțumesc, Raluca Aprodu, Irina Artenii, Simona Bîțușcă, Beatrice Coriciuc, Antonia Dumitrașcu, Aida Economu, Silvia Giurcă, Ecaterina Lupu, Olimpia Melinte, Diana Moldovan, Sânziana Negru, Elena Maria Popescu, Dana Rogoz, Georgiana Saraev, Teona Stavarachi, pentru că m-ați lăsat să vă expun portretele.

Mai multe aici: Romanian Creative Week 26

Iată-mă și printre fotojurnaliști. Revista Matca m-a invitat să spun câteva cuvinte într-un interviu publicat în contextul în care Matca nr. 12 este aproape în întregime dedicată fotojurnalismului. Într-un dialog cu scriitoarea Laura Frunză, am vorbit puțin despre dimensiunea filozofică a fotografiei de jurnalism, despre ceea ce numim „street photography”, dar și despre ce simte fotograful atunci când colindă străzile cu aparatul de fotografiat în mână.

Contextul este și el extraordinar, pentru că interviul meu face parte dintr-o serie în care îi veți întâlni pe Cosmin Bumbuț, Ioana Moldovan, Andrei Pungovschi și mulți alții. Sigur că eu sunt cel mai puțin fotojurnalist dintre cei enumerați mai sus, fiind mai degrabă un fotograf de portret, cu multe căutări în zona fotografiei de stradă și, poate, a fotografiei de călătorie. E clar că fotografia m-a dus și în zone atipice pentru mine, apropiate de fotojurnalism, cum ar fi seria As I Found It, care acum a devenit un album foto, dar și colaborările pe care le-am avut timp de decenii cu presa glossy românească și, din când în când, cu cea internațională. Poate un highlight este și colaborarea cu The New York Times, în contextul unui amplu articol despre Timișoara, de care nu pot să nu fiu mândru. Una peste alta, pentru unii dintre voi poate fi interesant și acest unghi de vedere, cel al unui fotograf de portret cu dese incursiuni în lumea fotojurnalismului.

Este evident că totul are legătură și cu proiectul [fig.M], pe care editura Matca l-a lansat. El se materializează, pentru început, sub forma a trei albume fotografice, dintre care face parte și As I Found It, 2015-2025, care conține o selecție din lunga serie cu același nume, pe care o realizez deja de aproape două decenii. Cartea poate fi găsită în librăriile Cărturești, dar și online, aici.

“Like” it if you like it. Share it if it’s worth it.

Probabil știți din anunțurile de pe contul meu de Instagram sau poate ați fost deja la lansare, dar, chiar și așa, sunt foarte încântat să vă anunț că seria As I Found It este acum o carte, un album fotografic de 176 de pagini, în format 16,5 × 21 cm, proaspăt ieșit din tipar. Apropo de lansare, care a avut loc pe 18 martie, la MARe, vedeți mai jos fotografii de la eveniment.

Albumul, intitulat, desigur, As I Found It, reunește peste 150 de imagini din seria cu același nume, realizate între 2015 și 2025. Este produs, tipărit și lansat de Matca Publishing House, ca parte a unei colecții speciale de fotografie numite [fig. M], care include, pentru moment, trei albume: unul al meu, al doilea cu fotografii de Ioana Moldovan și al treilea realizat de Cosmin Bumbuț. Albumul se găsește deja de vânzare în librăriile Cărturești, dar și online, pe website-ul specializat Curtea Veche. Alături de cele trei albume, este disponibil spre achiziție și un set de cărți poștale cu imagini selectate din cele publicate.

E amuzant cum, după mai bine de 30 de ani de carieră în fotografie, timp în care am realizat aproape tot ce avea fotografia de oferit ca oportunitate, ajung, în sfârșit, să am un album al meu. Și mai amuzant este faptul că oricine îmi cunoaște munca s-ar aștepta, probabil, ca primul meu album să fie unul de portret, nu neapărat o colecție mai apropiată de ceea ce s-ar putea numi street photography. Dar iată-ne aici, viața are planurile ei, exact ca în As I Found It.

Albumul As I Found It vine însoțit și de o prefață, care adaugă proiectului o greutate suplimentară. Ea este semnată de profesorul meu de istoria artei de la UNArte, prof. univ. dr. Cristian Velescu, o personalitate de mare autoritate în studiul academic al artelor, reputat critic și istoric de artă, căruia vreau să îi mulțumesc pentru că a acceptat să facă parte din acest proiect.

Un alt amănunt interesant este că seria As I Found It a apărut în 2006, acum aproape 20 de ani, într-un cadru special pentru mine. Aflasem atunci, în contextul proiectului muzeuldefotografie.ro, că fotografiile de amatori pe care le descopeream acolo deveneau ferestre incredibile în timp, către o lume care nu mai putea fi accesată altfel, adică exact ceea ce Susan Sontag formula astfel: „Time eventually positions most photographs, even the most amateurish, at the level of art”. Apoi, aflându-mă de ceva vreme și în căutarea unei variante de echilibru între fotografia de studio, comercială, și una care să documenteze spectacolul întâmplător al vieții, am decis să port mereu un aparat de fotografiat cu mine și să fotografiez orice mi se părea suficient de interesant încât să fie păstrat într-o imagine.

În timp, As I Found It s-a transformat într-un reportaj fotografic continuu, care nu este centrat pe o temă anume, cu excepția ideii de a documenta spectacolul vieții așa cum se desfășoară în jurul meu. Scopul este să construiesc cea mai mare arhivă subiectivă pe care o pot realiza, nu pentru o utilizare imediată, ci ca o moștenire pentru alții, în viitor, dacă arhiva va supraviețui suficient de mult și va fi considerată valoroasă pentru cercetări viitoare.

Imagini de la lansare, aici (foto Remus Nicolaescu & Matca):

Trebuie să le mulțumesc și lui Barna Nemethi, George Cornilă, Vlad Cristache, Cristina Bălașa, Dora Marian, precum și celorlalți membri ai colectivului Matca Publishing House, care, prin colecția [fig. M], aduc un omagiu binemeritat fotografiei, poate chiar unic în peisajul publicistic din ultima perioadă. Vă invit, de asemenea, să urmăriți evoluția acestei colecții, care va reuni multe alte nume importante din fotografia românească.

Anul trecut am avut parte de o ședință foto care m-a bucurat mult. Cei de la „30-0” m-au invitat să realizez fotografiile pentru copertă și o parte din interiorul albumului „Din România, Simona Halep”, pe care aceștia l-au produs. Evident, reîntâlnirea cu Simona Halep a fost, așa cum mă așteptam, fabuloasă, iar materialul fotografic pe care l-am realizat a fost foarte consistent. De altfel, în album sunt publicate peste 30 dintre imaginile realizate cu această ocazie, alături de fotografii istorice din cariera Simonei.

„Din România, Simona Halep” este un album de tip „coffee table book”, tipărit în două ediții, una clasică una limitată, și cuprinde peste 450 de fotografii reprezentative din cariera legendară a Simonei. Albumul a fost tipărit în condiții premium, în Italia, la tipografia Grafiche Milani.

Felicitări, 30-0 și Adrian Țoca. Mulțumesc pentru onoranta invitație de a face parte din acest proiect.

Share it if it’s worth it.

Viața a făcut în așa fel încât nu l-am cunoscut pe bunicul din partea tatălui. Existența lui a fost mai mereu o enigmă pentru mine. Sigur că știu povești de la tatăl meu, sigur că mai am și niște informații de la unchi sau veri, dar realitatea este că, în afară de două fotografii, mi-a fost un om total necunoscut. Nici nu avea cum să fie altfel, pentru că a murit cu 18 ani înainte să mă nasc eu, suficient timp încât, mai ales când am ajuns la vârsta la care să înțeleg ceva din poveștile lui, chiar și pentru tata bunicul devenise o amintire mult prea difuză. A murit tânăr, la doar 61 de ani, în condiții de sănătate precară, datorate regimului comunist român.

Știam că a fost arestat și a stat pentru un timp în penitenciarele comuniste, știam și motivul, anume pentru că se întâmpla să fie un țăran bogat, chiabur cum ar veni, dar nu știam detaliile.

Nu știu de ce (poate maturitatea vârstei, sau poate poveștile neîncheiate și informațiile lipsă) mi-a încolțit în minte o idee: să văd dacă există un dosar în arhiva Securității Statului, din care să pot afla mai multe despre el. N-am avut în gând să aflu doar detaliile legate de arestare, ci și lucruri personale, informații pe care nu mai aveam de unde să le aflu, pentru că și tata a murit cu mult timp înainte să ajung eu la vârsta marilor întrebări.

Zis și făcut. Am contactat CNSAS, am văzut de ce acte am nevoie, am depus cereri și am așteptat. N-am așteptat puțin, ci mult, poate vreo 8 luni, dar fiecare zi de așteptare a meritat, pentru că CNSAS a descoperit nu mai puțin de 400 de pagini despre bunicul meu, împrăștiate în vreo 6 dosare.

Am citit tot ce aveam de citit, m-am întristat și m-am bucurat, iar acum simt că ar fi bine să las o urmă și pe aici, prin măruntaiele internetului, în așa fel încât povestea bunicului meu să fie spusă, să nu rămână doar în dosare și în întunericul arhivelor de mult uitate.

Bunicul s-a născut în satul Dealu Mare, comuna Buciumeni, Dâmbovița, în anul 1899, unde a și trăit toată viața. De fapt, s-a născut într-un sat numit Țâța, dar căruia comuniștii i-au schimbat denumirea în Dealu Mare (probabil pentru că Țâța suna mult prea obscen în urechile fine ale autorităților de atunci). Bunicul nu a fost un om educat, avea vreo patru clase, ca la țară, dar școala vieții o avea, așa că a agonisit avere. Printre altele, el deținea magazinul satului, două case de locuit și vreo 23 de hectare de teren (livezi, păduri, islazuri și fânețe).

În procesul-verbal al dosarului 259/950 al Direcțiunii Securității Poporului Pitești și al Tribunalului Militar Brașov, bunicul a fost prezentat în felul următor:

“Gâlmeanu Gh. Vasile, index Nr. 1, născut în anul 1899 August 4, în comuna Tăța jud. D-vița, fiul lui Gheorghe și Manda, de profesie agricultori chiaburi, căsătorit cu 4 copii carte știe 4 cl. primare, serviciul militar satisfăcut în Reg. 2 Jand. cu gradul de serg. în trecut a făcut politică P.N.T. în prezent neîncadrat, avere posedă 46 pog. teren arabil și pădure, originea socială fiu de chiaburi, cu domiciliul în comuna Tăța jud. Dâmbovița.”

Totul a început prin 1926-1928, ani în care bunicul, așa cum a declarat în fața sublocotenentului de securitate N. Terceanu, a vrut să își deschidă un magazin de băuturi. Pentru a primi autorizația, autoritățile de atunci i-au cerut să se înscrie în Partidul Național Țărănesc (PNȚ), lucru pe care l-a și făcut. În scurt timp a devenit șeful filialei PNȚ din sat și a dus activitate politică în sprijinul partidului.

În 1938, Carol al II-lea a interzis partidele politice prin decret regal, inclusiv PNȚ, iar bunicul și-a încetat activitatea politică. Totuși, după 23 august 1944, pentru o scurtă perioadă, până în 1947, partidele au redevenit legale, ocazie cu care se reînființează și PNȚ. În contextul ăsta, bunicul își reia activitatea politică în cadrul partidului.

La alegerile din 1946, bunicul a făcut campanie electorală pentru PNȚ în sat. Alegerile au fost pierdute, câștigate de comuniști, iar bunicul a susținut deschis că rezultatul a fost viciat, lucru care, cum știm azi, a fost real. În 1947, PNȚ este scos din nou în afara legii, iar bunicul își încetează pentru a doua oară activitatea politică. Dosarul 259/950 relevă acest episod așa:

“Cu ocazia alegerilor din 1946, a dus (n.a. Gâlmeanu Gh. Vasile) propagandă PNT în rândul populației, iar cu ocazia rezultatului ce a fost dat la alegeri s’a manifestat nemulțumit comentând că voturile au fost furate, iar alegerile n’au fost libere.- A continuat activitatea P.N.T. până când partidul a fost desființat, după care fiind desorientat și-a întrerupt un timp activitatea P.N.T-istă și aceasta până în luna Ianuarie 1949, când în urma celor ascultate la posturile de radio Londra și Vocea Americei, a hotărât să mai găsească câteva elemente foste țărăniste și nemulțumiți ca împreună cu aceștia să reorganizeze un grup subversiv Manist.”

Așa cum înțelegem mai sus, în 1949, nemulțumit de activitatea guvernului și a comuniștilor din regiune, bunicul decide să reactiveze o parte dintre foștii colegi din partid, cu scopul de a crea o opoziție față de guvern și comunism. Dintr-un alt pasaj al dosarului reiese că un moment determinant pare să fi fost decizia de a-i elimina din participarea ședințelor Cooperativei Agricole pe cei considerați chiaburi, adică țăranii cu avere, lucru care a generat proteste din partea lui.

În august 1949 a fost arestat, împreună cu doi colegi, atât pe baza unor filaje ale Securității, cât și pe baza unor declarații și reclamații trimise de săteni. Acuzațiile au fost diverse, de la uneltire împotriva orânduirii, la chiaburism, speculă și altele. Odată cu arestarea acestui grup, alți șapte oameni au fost puși sub supraveghere, fără să fie arestați.

În naivitatea lui, bunicul a crezut sincer că americanii vor veni și că rușii vor fi alungați. Ascultând Radio Londra și Vocea Americii, impresia lui a fost că un război nou este aproape și că România va fi eliberată de sovietici. Război a fost, dar mult prea “rece” pentru a schimba situația României de atunci. În dosar, pasajul relevant sună așa:

“Pela jumătatea lunei Februarie din nou s’au întâlnit în ședință unde la fel au discutat ce măsuri să ia pentru a se reorganiza cât mai bine, […] iar Gâlmeanu Vasile le-a arătat că țărănimea este de partea lor, din partea căreia va avea tot sprijinul, dându-le instrucțiuni să treacă la propagandă antidemocratică și lansare de svonuri alarmiste. După această ședință a început să-și desfășoare propaganda antidemocratică, arătând populației cu care venea în contact că trăiau mai bine cu țărăniștii și că în curând are să se facă un rasboiu, iar țăranilor – pe care-i avea la lucru cu ziua – le spunea, căutând să-i convingă, că regimul actual are să le dea mâncare cu porția, că la Cooperative nu se aduce nimic și că mult mai bine era înainte pe timpul țărăniștilor, că li se aduceau de toate.”

Un alt episod este descris așa (citat din dosarul de securitate):

Prin luna Maiu a.c. întâlnindu-se cu numitul V.I. s’a exprimat față de acesta că a ajuns să nu mai fie sigur de avutul lui, deoarece tot ce are bun poporul nostru, Guvernul îl trece în străinătate (U.R.S.S.) și în schimb nu aduce nimica, spunându-i că mai bine era pe timpul țărăniștilor, întrucât avea de toate și ca daca o să continue așa o să ajungă rău de tot, însă vor veni americanii cu aviația și atunci va vedea el pe unde scot comuniștii cămașa.

Un alt proces-verbal mai spune și următoarele:

Altădată prin luna Iunie a.c. s’a exprimat față de M.M. că o duce greu de tot, deoarece este forțat de Guvern la fel de fel de colecte, dar nu o sa dureze situația aceasta mult întrucât vor veni Americanii care vor înlătura pe comuniști dela putere.

[…] cu ocazia adunărilor ce se făcea la Căminul Cultural, căuta să pună întrebări de așa natură, încât în sală să producă neîncrederea populației în cele ce erau spuse de către oamenii partidului.”

Sunt interesante și niște declarații ale unor martori ai acuzării, care îl descriu pe bunicul în felul următor (citat din dosarul de securitate):

„Știu că în trecut a fost negustor, fost țărănist. În prezent nu a fost în nici-un partid democrat, este dușman al regimului de astăzi, căutând să agite populația contra regimului actual, spunând că Guvernul dă toate bunurile Rușilor și în partidul de azi sunt înscriși numai nenorociții și pungașii și că n’o să mai fie mult și o să scăpăm și de ei că în curand se va începe răsboiul și toate bunurile care le-a luat comuniștii și le-a dus peste graniță la Ruși, are să le plătească cu viața lor. Știu că umbla în opinci și spunea la lume prin sat, când era întrebat de ce se poartă așa, se poartă datorită regimului actual, fiindcă poartă tot poporul desculț și desbrăcat și nu mai este ca pe timpul țărăniștilor să aibă lumea de toate.”

În urma faptelor descrise, precum și a dosarului întocmit de către Securitate, bunicul, în calitatea sa de organizator (alături de cei doi), a fost depus la Penitenciarul Pitești, unde a rămas în arest preventiv, fără proces, până în septembrie 1950, când a fost mutat pentru încă trei luni la Penitenciarul Brașov (Orașul Stalin la vremea respectivă), în așteptarea trimiterii în judecată.

Procesul efectiv a avut loc la 22 noiembrie 1950, la Tribunalul Militar Brașov, și pare că a durat o singură zi. Sentința a fost de 6 luni închisoare, 5000 lei amendă penală și 1000 lei cheltuieli de judecată. Singurul motiv oficial care a rămas în picioare a fost “răspândirea de știri false” si “instigare publică”, acuzațiile mai grave de “reorganizare a unui grup manist subversiv” sau “activități cu caracter manist în rândul maselor” nu au fost reținute. Din acte reiese că, la pronunțarea sentinței, el a fost practic eliberat, pe logica faptului că își executase deja pedeapsa prin arestul preventiv, care fusese oricum de câteva ori mai lung decât condamnarea primită.

Dar eliberarea nu a fost chiar finalul. În aceeași zi, 22 noiembrie 1950, imediat după sentință, grupul a fost arestat din nou pentru neplata amenzilor, cu propunere de executare a încă 50 de zile de închisoare, pentru echivalarea sumei de 5000 lei. Amenzile au fost plătite pe 5 decembrie de către bunicul și pe 13 decembrie 1950 de către ceilalți doi, deci decembrie 1950 pare data efectivă a eliberării.

Eliberarea, bineînțeles, nu a însemnat chiar libertate totală. În dosarele Securității există cel puțin un document datat 1956, în care Securitatea se interesa de domiciliul foștilor inculpați, ceea ce sugerează că bunicul a rămas în atenție și după episodul condamnării. Tot în direcția asta, el apare menționat și într-un registru special MAI cu calitatea de “chiabur de gradul 6”, gradul maxim, rezervat celor considerați cei mai înstăriți.

Ca o concluzie, bunicul a stat arestat în jur de 490 de zile, adică un an și patru luni, în mare parte în arest preventiv, fără proces. Procesul a avut loc, dar mai degrabă ca să se constate, formal, că pedeapsa fusese deja executată prin arestul preventiv.

Într-un final, bunicul a murit la 3 octombrie 1960, îmbolnăvit în sistemul de detenție și cu averea confiscată. Totuși, detaliile din dosar îl conturează ca pe un deținut politic și ca pe un om care s-a opus, pe cât a putut, regimului comunist. Sigur că nu s-a comparat cu Iuliu Maniu, decedat în închisoarea de la Sighet în urma unei detenții brutale, sau cu Corneliu Coposu, care a petrecut 17 ani în închisorile comuniste, din care 9 ani în arest preventiv, fără proces, dar bunicul meu și-a jucat, așa cum a știut el mai bine, rolul mărunt de șef de filială de sat al PNT, apărându-și, așa cum a putut, avuția agonisită de o viață și susținându-și liber ideile și convingerile. Cred și că nu a știut la ce anume se înhamă. Probabil că Securitatea Statului nu își crease încă renumele, iar regimul comunist nu apucase să arate cât de periculos putea fi pentru cei care aleg să se exprime liber.

Așa cum spuneam, din păcate nu am avut ocazia să îl cunosc pe Gâlmeanu Gh. Vasile, regimul comunist mi-a luat această ocazie, dar, de fapt, am primit mai mult decât speram, în termeni de mândrie personală.

Fix de 1 Decembrie, prietenii de la Radio România Cultural au difuzat înregistrarea discuției pe care am avut-o cu Daria Ghiu, în cadrul emisiunii „Orașul Vorbește”, pe care postul național o transmite. Am vorbit despre relația mea cu Bucureștiul, despre fotografia de stradă, despre autenticitatea prin fotografie, dar și despre viață în general. Mai multe puteți găsi aici, inclusiv fișierul audio cu înregistrarea difuzată.