Nu ne iubim copilul pentru că este ascultător sau mai ascultător decât alți copii. Nu ne iubim copilul pentru că este frumos sau mai frumos decât copilul vecinilor, nu ne iubim copilul pentru că este deștept sau mai deștept decât colegii de clasă. Nu ne iubim copilul doar când are rezultate bune la școală sau pentru că este cuminte.

Iubirea unui părinte față de copilul său nu trebuie să fie determinată de o anumită calitate a acestuia sau de un anumit comportament pozitiv. Iubirea acesta ar trebui să existe pur și simplu, să se manifeste indiferent dacă acel copil este, uneori, necooperant, delăsător, dezordonat sau plângăcios.

Da, trebuie să-i spunem copilului când greșește, trebuie să-i impunem copilului niște limite clare, trebuie să-l îndrumăm, dar nu trebuie să-l facem pe copilul nostru să se simtă neacceptat.

Observ adesea, în jurul meu, că mulți copii sunt amenințati sau învinovățiți de către părinți. “De ce colegul tău a reușit să ia nota 10 la acest test, iar tu ai luat nota șapte? Ți-am creat toate condițiile, de ce nu ai învățat?”, “Dacă nu vei lua locul întâi la acest concurs, nu mai ai voie să…”. Știu, în astfel de situații, tentația noastră este să strigăm, să reproșăm. Dar oare ce simte un copil într-o astfel de situație? Că nu mai este iubit, pentru că nu a fost bun, suficient de bun pentru părinții săi.

Copilul trebuie să simtă sprijinul părinților, nu ostilitatea acestora. Dacă apelăm la amenințări sau la tactici disperate, poate că vom obține de la propriul copil rezultatele pe care le dorim.

Pe termen scurt, totul pare că se rezolvă. Dar pe termen lung? Oare nu cumva relația dintre acel părinte și propriul copil nu va avea de suferit?

Regulile stricte și comportamentul rigid nu au niciodată efecte pozitive asupra copiilor. Da, părinții trebuie să fie fermi, dar nu trebuie să uite că trebuie să-și manifeste dragostea chiar și atunci când copiii lor nu sunt “perfecți”. Cei mai mulți copii percep criticile părinților sau încercările lor de disciplinare ca pe o respingere.

Nu este suficient să-i declarăm copilului că îl iubim, trebuie să demonstrăm că-l iubim.

Cu siguranță, viața mea de acum este total diferită de cea pe care mi-am imaginat-o pe când eram doar o copilă.

Sunt momente când simt că zilele trec grăbite, agitate, că mereu se derulează genul acela de zile despre care nu-ți mai aduci aminte peste un timp, dar care lasă dâre adânci de oboseală pe chip. Zile care te secătuiesc de vlagă, care nu te lasă deloc să te bucuri de ce este în jurul tău, de transformările spectaculoase ale naturii sau pur și simplu de miracolul că suntem în viață. Mi se întâmplă uneori, în acest iureș al vieții, să observ că unii pomi au frunzele îngălbenite, dar eu să nu-mi aduc aminte când i-am văzut înmuguriți sau când au înflorit.

Mai ales în astfel de momente, simt cât de important este să ai pe cineva alături, să ai un om care să-ți zâmbească și să-ți spună că totul va fi bine, care să te încurajeze sau care să te susțină în tot ce ți-ai propus. Genul acela de om care îți spune că este și el, la rândul lui, prea ocupat și că nu are timp să se ocupe de tot ce ai lăsat tu nerezolvat, dar care tace și face, iar la sfârșitul zilei ți-a rezolvat o sută de probleme plus una. Genul acela de om care știe să aducă primăvara în casă, dacă tu este prea ocupată și nu o observi pe cea de afară. Genul acela de om care ți-a jurat că îți va fi alături la bine și la rău, iar acum chiar se ține de cuvânt.

Poate că, în anumite privințe, am luat deciziile potrivite, iar copila de odinioară nu ar fi dezamăgită.

De fapt, cred că acea copilă blândă de odinioară m-ar fi întrebat la un moment dat de ce sunt așa de aspră cu mine uneori și de ce nu văd că, totuși, am realizat mai multe decât mi-am propus. Mi-ar fi spus că se bucură că am încercat tot timpul să evoluez, să devin o variantă mai bună a mea. Mi-ar fi spus să nu mai caut minusurile sau partea goală a paharului sau poate că mi-ar fi spus să încerc să mă vindec de amintirile care mă dor.

Copila de odinioară ar fi fost îngăduitoare cu mine, chiar dacă i-am schimbat planurile și ar fi apreciat realizările de acum, pentru că tot ce și-a dorit cu adevărat este că eu să fiu fericită.

Le caut privirea, dar le zăresc ridurile.

Caut speranța în ochii lor, dar, de cele mai multe ori, zăresc resemnarea sau întrebările fără răspuns. Oare mâine cum va fi? Oare la anul va fi mai bine? Oare cât mai ține? Oare ne vom mai întoarce la viața noastră dinainte?

Coșurile lor și ale mele sunt pline, dar sufletele ne sunt goale.

Masa ne va fi îmbelșugată, dar unele scaune vor rămâne neocupate. Unii nu vor putea veni acasă, așa cum făceau în alți ani, alții au plecat într-o lume mai bună.

*

A fost un an altfel. Poate mai bun, pentru că am petrecut mai mult timp alături de copiii și soții noștri. Cu siguranță mai rău, pentru că nu i-am putut îmbrățișa atât de des, pe cât ne-am fi dorit, pe părinții noștri. Poate mai bun, pentru că ne-am dat seama cât de important este să avem bucățica noastră de pământ și de cer. Cu siguranță mai rău, pentru că am pierdut miresmele, pastelurile unei primăveri.

A fost un an altfel. Poate mai bun, pentru că am învățat să prețuim fiecare clipă ce ne-a fost dată. Cu siguranță mai rău, pentru că ne-au fost furate clipe prețioase pe care le-am fi putut petrece împreună cu cei dragi nouă.

Aș fi crezut că îmi vor lipsi călătoriile sau poate aș fi crezut că îmi vor lipsi sesiunile de shopping, dar mi-au lipsit oamenii. Nu mi-a fost de ajuns să îi aud, mi-am dorit să îi îmbrățisez, să stau relaxată alături de ei, să le simt bucuria sau nefericirea, să le privesc zâmbetul, să le strâng mâna.

Mi-e dor de zâmbetul oamenilor.

2020, de ce l-ai furat?

2021, fii bun cu noi!

Îmi permit să visez că voi fi deschisă la schimbări, că nu voi rămâne blocată în activităţi care nu-mi fac nicio plăcere, că voi îndrăzni să deschid uşi care au stat prea mult închise.

Îmi permit să visez că nu voi mai căra lucruri prosteşti din trecut cu mine, că voi avea curajul să abandonez bagajul greu al amintirilor neplăcute. Fără să realizez când şi cum, am adunat, am înghesuit atâtea dezamăgiri în acest bagaj al vieţii mele, iar acum cred că a sosit timpul să scap de această povară inutilă.

Îmi permit să visez că voi avea mai mult timp pentru relaxare şi odihnă, pentru cărţi interesante şi pentru zile senine petrecute afară, în natură, nu între patru pereţi. Cel mai valoros bun al meu este Timpul, iar eu îmi doresc să nu-l mai irosesc. Sper să conştientizez la un moment dat că nu mi-a ridicat nimeni până acum vreo statuie pentru că am muncit mai mult.

Îmi permit să visez că voi face mai mult loc pentru oameni – familie, prieteni – în viaţa mea, şi nu pentru lucruri. Sper să cunosc oameni cu suflet frumos, oameni faini, oameni de la care să am ce să învăţ.

Îmi doresc să văd cât mai multe răsărituri nebunesc de frumoase, aşa că îmi permit să visez că voi călători mai des, că voi alege destinaţii pe care mi-am dorit de foarte mult timp să le explorez, dar pe care le-am tăiat de atâtea ori de pe lista mea, invocând tot felul de motive.

Şi, totuşi, cel mai mult îmi doresc ca toţi ai mei să fie sănătoşi, iar la sfârşit de an, să nu privesc cu tristeţe către un scaun gol sau către o fotografie care să îmi aline dorul.  Îmi doresc să-i strâng în braţe pe toţi cei dragi, să le pot oferi mici cadouri de Crăciun, şi să-i mulţumesc Bunuţului că mi-a ascultat, şi de data asta, dorinţa.

Îmi permit să visez că, atunci când voi face bilanţul la sfârşit de an, voi putea să-mi păstrez zâmbetul şi să spun, fără urme de îndoială, că a fost unul dintre cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

Cei mai mulţi dintre noi suntem prizonierii lui „dacă” : „dacă aş avea un job mai bine plătit, sigur aş fi mai fericită”,  „dacă aş fi mai tânără, aş avea curajul să-mi găsesc fericirea în altă ţară”, „dacă aş fi mai slabă, sigur aş avea o relaţie şi, astfel, aş fi mai fericită”… iar anii trec, iar noi nu realizăm că mulţumirea sufletească, adică fericirea, depinde mai ales de cât de mult ştim să apreciem ceea ce avem sau ceea ce suntem.

Cunosc oameni care îşi dedică tot timpul serviciului, irosind astfel momentele pe care ar putea să le petreacă alături de familie. Motivaţia lor? Muncesc de dimineața până seara ca să le ofere copiilor „totul”: jucării mai frumoase decât ale prietenilor, haine mai scumpe decât ale colegilor, case mai mari decât ale vecinilor. Cu toate acestea, în ochii acelor copii citeşti că şi-ar dori, de fapt, mai multe îmbrăţişări, mai multă atenţie, mai mult timp în compania părinţilor. Deşi ei au „totul”, şi-ar dori „puţinul” pe care îl au prietenii, colegii, vecinii. Au zeci, sute de obiecte, dar nu au un dram de iubire.

Şi, totuşi, există un loc în care majoritatea oamenilor sunt fericiţi. Raiul acesta, adică Facebookul, este locul unde oamenii nefericiţi îşi etalează măştile fericirii. Psihologii ar fi de altă părere, ceva de genul că dacă o persoană încearcă să îi convingă pe amicii virtuali că are o căsnicie fericită, cu siguranţă are muuulte probleme. Cu cât fericirea este mai mare pe Facebook, cu atât nefericirea este mai profundă în realitate, pentru că, spun psihologii, cuplurile cu adevărat fericite nu simt nevoia să dovedească nimic pe reţelele de socializare. Tot ei spun că dacă o persoană postează zi de zi zeci de selfie-uri în care arată impecabil, e clar că nu e mulţumită de aspectul său exterior. Dar, de ce să îi credem noi pe specialişti, adică pe aceşti amărâţi cu diplomă de psiholog, probabil că, uneori, mai greşesc şi ei (sau nu?).

Vara aceasta n-am mai alergat după himera fericirii, ci m-am mulțumit cu lucruri (mult prea) simple (pentru unii) – am avut timp să-mi îmbrățișez puiul, să-i citesc povești, să-l văd cum crește –, dar simt că am fost mulțumită sufletește. M-am odihnit și am citit, iar apoi am citit și m-am odihnit. Am profitat de clipele binecuvântate ale concediului și am călătorit pe meleaguri autohtone. Prea simplu, prea ca la noi în țară, dar atât de bine pentru mine, pentru că am fost înconjurată de cei dragi.

Unele cuvinte, rostite fără discernământ de oamenii din preajma noastră, reprezintă o povară pe care mulţi dintre noi o purtăm, o viaţa întreagă, ca nişte posomorâți sisifi.

„Eşti un copil leneş, delăsător”, i s-a spus colegului meu de bancă, din clasa a noua, chiar de către părinţii lui, oameni pefecţionişti şi extrem de autoritari, care nu acceptau faptul că fiul lor primise mai multe note mici, la începutul anului şcolar. Nu le-a trecut nicio clipă prin gând că, poate, ei sunt de vină pentru rezultatele lui modeste, întrucât i-au impus să urmeze cursurile unui liceu teoretic, deşi el îşi dorea să studieze la un liceu de arte. Pentru a-şi mulțumi părinţii – care îi reproşau adesea că îşi sacrifică viaţa pentru el şi, ca atare, ar trebui să fie răsplătiţi pentru efortul lor – a continuat cursurile liceului teoretic, iar apoi cursurile Facultăţii de Drept, devenind un modest avocat, cu toate că ar fi putut deveni, dacă i s-ar fi permis să-şi urmeze vocaţia, un apreciat pictor.

„Prea timidă!”, “N-are talent!” – sunt cuvinte care, rostite cu impulsivitate, au tăiat aripile unor copii care voiau să zboare. Poate că unii dintre aceşti copii au încetat să mai spere că visul lor poate deveni realitate, poate că unele cuvinte au fost rostite prematur… Poate  că ea, fata de opt ani, care urcase pentru prima dată pe o scenă, pentru a interpreta un rol principal dintr-o piesă de teatru, nu era timidă, ci avea emoţii, fiindcă se afla în faţa unui public mult mai mare decât era obişnuită. Poate că el, băiatul care se afla în faţa unei comisii ce urma să evalueze cât de bine cântă, era foarte talentat, dar incapabil să interpreteze o melodie care-i fusese impusă şi pe care el nu o agrea deloc. Poate că, dacă li s-ar fi dat măcăr a doua şansă, ar fi avut ocazia să demonstreze cât de talentaţi sunt.

„Este o fetiţă rea şi răsfăţată”, i s-a spus prietenei mele, pe când era în clasa întâi, de către o  colegă. Deşi era prezentă, învăţătoarea nu a intervenit, ba chiar a avut un surâs victoris – în sfârşit, cineva „o pusese la punct” pe eleva indisciplinată care o deranja permanent. Prietena mea nu era nici rea, nici răsfăţată, ci doar hiperactivă. Nu era ceva ce îşi dorea, era ceva ce nu putea controla, iar adultul responsabil, învăţătoarea, nu încerca niciun moment să o ajute să depăşească aceasta stare.

Cine sau ce ne dă dreptul să etichetăm oamenii? De ce, uneori, alegem să descurajăm, să rănim, să jignim anumiți oameni pe care poate că nu îi cunoaștem suficient de bine? Conștientizăm noi, oare, ce impact, ce consecințe, pozitive sau negative, au vorbele noastre asupra celor din jur?

Unele cuvinte pot alina suferința cuiva, altele o pot provoca, depinde de fiecare dintre noi pe care le alegem la un moment dat. Prin ele, cuvintele, aceste daruri minunate pe care le-am primit noi, oamenii, putem să influențăm în mod pozitiv, să vindecăm răni ale sufletului sau putem să otrăvim, încetul cu încetul, viața cuiva.

Mi-e dor să mă trezesc la viaţă, să ies din bârlogul casei mele, după o lungă hibernare, şi să fiu luată prin surprindere de parfumul discret al pomilor înfloriţi. Mi-e dor de valsul petalelor de cireş ce se desprind alene din corolă, sub adierea blândă a vântului.

Mi-e dor de culoare, de pastelurile graţioaselor flori din grădina mea.

Mi-e dor să mă înveşmântez cu razele delicate ale soarelului şi să mă dezbrac de gerul aspru al iernii.

Mi-e dor de tril şi de zumzet, mi-e dor de cântecul voios al primăverii. Mi-e dor de şoaptele pârâului ce se grăbeşte să dea la o parte crusta rece a iernii.

Mi-e dor de verdele crud al ierbii ce se revarsă dintr-odată peste munţi şi peste văi, izgonind timida zăpadă a ultimelor zile de iarnă.

Mi-e dor să-mi las sufletul să se dezgheţe şi să dau jos, rând pe rând, ca pe nişte cojoace incomode şi inutile, plictisul, apatia, pasivitatea, ce mă caracterizează iarna.

Mi-e dor să am un chef nebun de viaţă. Mi-e dor de mine şi de tine, primăvară!

            „Acasă???” Da, acasă, înconjurată DOAR de cei dragi. Cu muzică în surdină, cu feluri de mâncare proaspete, preparate de mine, cu mâncare tradiţională, ca la mama acasă. Da, în casa mea unde miroase a brad şi a vin fiert, cu scorţisoară. A doua zi, când toţi cei care mă critică pentru decizia mea vor fi cu buzunarele goale şi cu ficatul distrus, eu mă voi gândi la un concediu pe care să îl petrec în tihnă, departe de forfota oraşului.

De-a lungul timpului, în noaptea dintre ani, am avut parte de tot felul de experiențe, plăcute sau mai puțin plăcute, după cum mi-a fost bugetul, compania sau norocul. Revelioane pe tocuri sau în bocanci, Revelioane în buricul oraşului sau Revelioane pe vârful munţilor, Revelioane autohtone sau Revelioane peste hotare, Revelioane pe care le-am găzduit, Revelioane în modeste camere de cămin studenţesc sau Revelioane în restaurante luxoase. Aproape toate mi-au plăcut, într-o mai mare sau mai mică măsură, însă aproape de fiecare dată – fie că erau Revelioane pentru care m-am pregătit săptămâni în șir, fie Revelioane improvizate din lipsă de opțiuni – mă întrebam de ce mă agit așa de mult și nu încerc și varianta: pijamale, cei dragi alături, un film bun, şampanie sau vin fiert, cu scorţisoară şi…sooomn de voie. Dacă stau să mă gândesc bine, dorinţa mea cea mai mare tot anul este să mă bucur de momente în tihnă alături de cei dragi, aşa că de ce nu mi-aş îndeplini acestă dorinţă şi în noaptea dintre ani?

Pe canapea, îmbrăcată în pijamale noi, pufoase şi haioase, sub o pătură moooaale şi călduroasă, nu pe un scaun incomod, aşa îmi voi petrece noaptea dintre ani. Nu ştiu dacă să dau „vina” pe cei 40 de ani plus pe care îi am pentru aceasta atitudine nonconformistă a mea faţă de Revelion sau pe faptul că am chef să încerc ceva nou, mult mai relaxant, de care, totuşi, m-am ferit mult timp ca de o boală contagioasă în ultimii ani.

Nu contează ce cred cârcotaşii, eu ştiu că voi fi fericită. Sper să fiţi şi voi la fel de norocoşi ca mine.

Când credeam că nu mai are resurse să pornească iar la drum, trenul vieţii mele s-a avântat pe alte drumuri, sfidând barierele prejudecăţilor celor din jur.

N-am plecat la drum cu prea multe bagaje, însă, din puţinul lor, „ai mei” au avut grijă să-mi dea câteva cărţi, pentru a-mi face „călătoria” mai plăcută. Când trenul era gol, când singurătatea din compartimentul meu era prea apăsătoare, aceste cărţi au fost refugiul meu. Aceleaşi cărţi m-au ajutat să (re)descopăr lumea din jur, să mă bucur de corola de minuni a lumii.

Unii oameni au urcat, alții au coborât din trenul vieții mele, puțini sunt cei care au rămas constant în compartimentul în care călătoresc eu. N-am zăvorât uşile trenului, nu i-am forțat nici pe unii să urce, nici pe ceilalți să coboare, a fost alegerea lor de fiecare dată. Totuși, dacă unii dintre ei au ales să rămână pe un peron sau, la un moment dat, au ales să urce într-alt tren (ce a părut) mult mai interesant, nu m-a interesat, n-am mai privit înapoi.

Cel mai mult îmi plac acei călători tăcuţi, care nu-i deranjează pe cei din jur, acei călători care nu fac risipă de cuvinte. Îmi place să-i observ, să încerc să le ghicesc visurile sau, dimpotrivă, ofurile, lacrimile camuflate în spatele zâmbetului discret.

Observ cu tristețe că mulţi dintre călători sunt atât de preocupați să nu-şi piardă bagajele în care au îndesat bunuri materiale, încât nu se mai pot bucura de frumuseţea peisajului. Din ce în cei mai puțini călători duc în bagajele lor idealuri și sentimente. Apoi, sunt cei care poartă în bagajele lor amintiri din halta copilăriei sau din cea a tinereții. Pe unii îi preocupă faptul că această călătorie s-ar putea să fie prea scurtă, alții fac tot ce le stă în putință ca voiajul lor în acest „tren al vieţii” să fie cât mai lung.

Mă întristează, de asemenea, cei care au uitat de comunicarea faţă în faţă, cei care au devenit sclavii telefonului mobil. Deşi stau în acelaşi compartiment, unii pasageri nu mai discută, nu mai povestesc, nu-şi mai împărtăşesc gânduri şi sentimente, nu mai interacţionează în niciun fel, ci îşi irosesc timpul într-o lume virtuală.

De curând, de vreo cinci ani, după o îndelungată aşteptare, lângă mine s-a aşezat un mic pasager, care îmi face călătoria mult mai interesantă. Cum aş putea descrie atmosfera actuală din trenul vieţii alături de acest mic călător? Printr-un oximoron: haos plăcut. Nu din cauza lui, ci datorită lui, călătoria mea este altfel, total diferită de acum încolo. Probabil că a venit vremea să schimb macazul și să fiu mult mai prudentă pe noul drum pe care l-am ales. De acum, nu mai sunt responsabilă numai pentru mine, ci și pentru acest mic pasager.  Un lucru este sigur de acum încolo: chiar de va călători în același vagon cu mine, chiar de va alege să călătorească la un moment dat în alt compartiment, el va fi prezent în permanență în trenul vieții mele.

            Niciodată nu e prea târziu!, acesta este mottoul care îmi călăuzeşte „călătoria”. Fie că-i lungă, fie că va fi scurtă, intenţionez să-mi fac această călătorie cât mai interesantă, de aceea nu mă tem de schimbări, mai ales dacă acestea mă ajută să evoluez.

Nu sunt albaştri ca marea învolburată, nu sunt verzi ca smaraldul, sunt ochii căprui ai unui copil fericit, un copil care se simte iubit „până la cer şi înapoi”. Probabil că nu-i voi putea oferi multe bunuri materiale în viaţă – deşi eu mă străduiesc din răsputeri – dar, cu siguranţă, îi voi oferi toată susţinerea mea,  tot sprijinul meu, toată dragostea mea necondiţionată.

Tot ce am mai bun în sufletul meu pentru el este păstrat.

Nu mi-e teamă că este prea alintat, prea îmbrăţişat, prea mângâiat. Mi-e teamă că, uneori, nu am timp suficient să îi acord atenţia pe care şi-o doreşte el.

Bineînţeles că are multe calităţi, multe pe care mi le-aş dori şi eu: e prietenos, perseverent, îndrăzneţ, generos şi…lista poate continua.

Bineînţeles că are multe defecte, multe dintre ele moştenite. Nu desenează frumos – la fel ca mine. E la fel de încăpăţănat, de sensibil, de impulsiv ca mine.

E îngerul şi demonul meu.

Vreau ca el, fiul meu, să aibă încredere în mine, să aibă curajul să-mi mărturisească ce simte sau ce gândeşte, atunci când se simte nedreptăţit de mine sau de alţii.

Vreau ca el, fiul meu, să se simtă cel mai iubit copil de pe pământ.

Ce nu vreau? Nu vreau să fac parte din categoria părinților care își compară copiii cu alții, pentru că pentru mine el este perfect, tocmai datorită imperfecțiunilor sale. Nu mă refer la oamenii care povestesc despre copiii lor – onest, fără exagerări – ci mă refer la cei care încearcă să scoată în evidenţă cât de geniali sunt copiii lor sau, şi mai rău, câte defecte au urmaşii lor.

Nu vreau să îi spun vredodată: „Tu de ce nu desenezi așa de frumos ca Gabriel?”,  „Uite ce cuminte este Gabriel, de ce nu eşti şi tu ca el?”

Dacă un copil nu desenează la fel de frumos precum Gabriel, nu înseamnă că este mai prejos decât el. Poate că Gabriel nu ştie să cânte sau să danseze la fel de frumos ca el.

Copiii noștri sunt unici, au interese diferite sau potenţial diferit. Ei trebuie acceptați și, mai ales, iubiți așa cum sunt. Cu imperfecțiunile lor, moștenite de la noi.

Mulți părinți cad în capcana comparației și apoi sunt nefericiți…deși copiii lor sunt fericiți. Cu puținul lor.

Vreau să urmeze o cale ce se potriveşte personalităţii sale, să-şi urmeze idealurile. Mai presus de toate, vreau să fie sănătos şi fericit.