Noua invenție nu era privită la început cu prea multă simpatie. În 1893 are loc o adevărată campanie de presă în care unii medici declarau velocipedele „o primejdie pentru sănătate”. Ziariștii timpului erau îngroziți de felul în care circulația pe străzi este pusă în pericol: „Unde o să ajungem? S-au înmulțit velocipedele în București; sunt cu zecile. Velocipedia ne mai trebuia…“.

O revistă foarte răspîndită, „Vieața“ – vine, în noiembrie 1893 și cu un desen satiric privind bicicleta – publicat pe prima pagină. În acest desen vedem: difuzarea revistei „Vieața“ cu bicicleta cu vele; o plimbare la șosea cu o bicicletă adaptată pentru a încăpea întreaga familie, tatăl, mama, copilul, cățelul și păpușa; un velociped de iarnă, cu cabină de lemn și cu sobă, doi iubitori ai periculosului vehicul, cu picioarele umflate de „abuzul velocipedomaniei“; la arat cu bicicleta, o croitoreasă cu mașina de cusut pe bicicletă.

Totuși, un an mai târziu, un poet, Alexandru Macedonski, și un aventurier pasionat de tehnologie, Constantin Cantilli, încalecă velocipedele pentru a stabili primul record de distanță: București – Brașov. Împreună, vor marca una dintre cele mai spectaculoase premiere din istoria Brașovului.

Călătoria, descrisă într-o broșură

Prima cursă de bicicletă între București și Brașov nu este doar o poveste sportivă. Este și un portret liric al unui oraș de munte, așa cum îl vede în jurnalul său Macedonschi, un romantic dezamăgit de Capitală. Constantin Cantilli, pe care presa timpului îl lua critica pentru că tulbură cu velocipedul său preumblările în trăsuri ale boierimii, publică, în 1894, cărticica „Pe velociped, cursa între București și Brașov”. Prima pagină a broșurii este scrisă de Macedonski. „Simt dar o nespusă mulțumire să mă duc de-a lungul drumurilor, să cutreier cîmpii și codri, să uit mișelia, grijile, mizeria orășenească“, scrie poetul în prefață.  Urmează apoi „povestea“ călătoriei, făcută detaliat de Cantilli.

„Velocipedia are acest bun, de independență și libertate: se uită pentru câteva minute orașul, ticăloșia lui, grijile și necazurile”

Constantin Cantilli

„Dans pe pietre și noroi”

În zorii zilei de 20 octombrie 1894, la șase și jumătate, în capătul Podului Mogoșoaiei (Calea Victoriei de mai târziu), un grup mic de curioși asista la un eveniment inedit. Două persoane îmbrăcate în haine de stradă, dar cu ghete înalte și ochelari rotunzi, urcau în șa pe două biciclete „de tip englezesc”, cu cadru greu și roți subțiri. Unul era Constantin Cantilli, descris în presă drept „om de trup zdravăn și pasiune mecanică”. Celălalt, un cunoscut poet simbolist, aflat în plină efervescență creatoare. La 40 de ani, poetul Macedonski îşi dezvăluia o latură mai puţin cunoscută – aceea de sportiv.

„Trecem pe șoseaua Kisselef, prin fața hipodromului Băneasa, pe la fortul Otopeni, unde este o cazarmă și soldații cînd aud trompetele velocipedelor ies și se uită cu jind la calul cu roate…“, descrie Cantilli primele momente ale cursei. Potrivit jurnalului lui Macedonski, prima parte a drumului a fost „un dans pe pietre și noroi”, dar și o libertate nemaiîntâlnită: „Pedalând, simțeam cum asfaltul minții se topește sub mine și în locul gândurilor vine zborul”.

Primele opriri, Tâncăbești și Ploiești

Drumul a fost presărat cu numeroase și inerente peripeții. Prin sate, femeile își făceau cruce și priveau uluite la cele două curioase „arătări“, cocoțate pe și mai curioasele lor velocipede. O grămadă de copii se țineau după ei, și mai mai să-i dărâme, dacă nu ar fi avut cu ei nelipsita biciușcă prinsă de ghidon. Unii țărani le spuneau vorbe de ocară, iar copiii aruncau, uneori, cu pietre. La 3 kilometri de Otopeni trec prin resturile padurii Vlăsiei. Cantilli notează: „Această pădure înfăşura în vechime capitala ţării într-o mantie de verdeaţă şi haiduci. Trâmbiţele, în mijlocul codrului se aud răsunătoare. Din când în când, ne întâlnim cu care. Roțile își urmează mersul şuierător și pare că mişcarea, în loc să ne obosească, ne mărește puterile”. Trec apoi în viteză prin Săftica, un sat care, la acea vreme, avea numai 2 case.

La Tâncăbești, la 30 km de punctul de plecare, au făcut un prim popas. Trecuse o oră și jumătate de la plecare, deci prinseseră 20 de kilometri medie orară. O cifră de certă valoare pentru anul 1894, ținând seamă de starea șoselelor și, mai ales, de curioasele „aparate” care cântăreau câteva zeci de kilograme. După o mică gustare la un han din localitate, ajung la Ploiești la ora 10. Aci, o nouă haltă. Prilej pentru curioși, majoritatea tineri, să se strângă droaie în jurul lor și să privească cu nespusă curioziate atât turiștii cât și ciudatele obiecte pe care le încalecă.

Vizită la Castelul Peleș

După o jumătate de oră, în care se reconfortează cu o „călugărească veche și icre de neuitat“, Macedonschi și Cantilli pornesc din nou la drum, oprindu-se abia la Câmpina. De aici până la Sinaia, ei vor pedala pe o burniță deasă și rece de toamnă. La Sinaia, își lasă velocipedele la Hotelul Caraiman și vizitează castelul Peleș, de a cărui arhitectură poetul Macedonschi, un antimonarhist convins, nu se arată de fel încântat.

Cantilli îi notează aprecierile: „Peleșul este reprezentantul exact al epocii burgheze… E lipsit cu desăvârșire de măreție“. Pleacă din nou la drum, tot pe burniță, deși după amiaza era pe sfârșite. PrinBuşteni trec noaptea. Aproape de miezul nopții ajung la graniță, în Predeal, unde li se dă bilet de liberă trecere spre Brașov. Înaintarea devenise foarte anevoioasă din pricina întunericului și a șoselei alunecoase. Mâinile înghețate abia mai stăpîneau ghidonul. Coboară cu bine totuși serpentinele spre Timiș și, în sfârșit, zăresc luminile Brașovului.

Vizită prin oraș

Au ajuns la Braşov a treia zi de la plecare, noaptea, uzi leoarcă, după ce pedalaseră sub ploaia rece de toamnă, de la Câmpina şi până la poalele Tîmpei. Şi-au revenit în căldura restaurantului unui hotel, „cu berea dinainte și cu friptura de vițel umplută pe sub piele“. „Îndată ce ne urcarăm în odaie, căzurăm într-un somn letargic” notează Cantilli. A doua zi, în zori, cei doi sportivi pornesc să viziteze oraşul.

Macedonski, deși vorbește cu mai mulți brașoveni, nu-și spune numele, de teamă să nu fie acuzat că a trecut graniţa cu vreo misiune revoluționară secretă. Prudenţă justificată, având în vedere că ideile democratice şi mai ales sentimentele antimonarhice îl puseseră deseori în situații neplăcute.

„Braşovul se distinge printr-un pavagiu bun” – scrie Cantilli – „prin multă curăţenie, prin aerul cel viu de care este înfăşurat”. „Vizitând diferite magazine, același autor consemnează: „Fiecare obiect îşi avea farmecul său provincial , erau căni de bere de faianţă cu capac de zinc sculptat, vase al căror cuprins trebuie să fie enorm. Ele ar fi fost la locul lor pe poliţe de cămine în vechi castele”.

Plecarea din Brașov

Pe Strada Republicii – pe atunci denumită Ulița Principală -, poetul remarcă „tencuiala sobră a caselor, dantelăria tâmplăriei și lipsa păcatului vizibil”, dar și aerul straniu de „fortăreață care nu a fost cucerită niciodată de cuvânt”. În același jurnal, poetul povestește despre un han din Schei, unde o familie de grădinari sași le-a servit „pui în sos dulce și pălincă ce arde în gât ca un vers blestemat”.

Poetul vizitează și Biserica Neagră, lăsând o frază memorabilă: „Biserica aceasta nu caută rugăciunea. Ea o impune.”

La ora zece şi jumătate şi-au încheiat mica raită prin oraş. Deşi cerul era întunecat, iar „norii apăsau munţii cu o ceaţă groasă şi frigul, în loc să se domolească, creştea”, Macedonski, însoțit de tovarășul său, a plecat din Braşov. Tot anonim şi discret cum venise.

Probleme pe drumul de întoarcere

Drumul spre Capitală e presărat cu câteva defecțiuni mecanice, care le răpesc timp și, pe deasupra, se pornește o vijelie teribilă. „Pe șosea nu se mai zărește decât dâra albă a noroiului. În stânga și în dreapta este un întuneric funebru: vântul ascuțit ne intră în auzuri. Nu mai este vorbă să ajungem în Ploiești, ci doar în hanul izolat de sub clina dealului”, notează Cantilli. Înnoptează în apropiere de Ploiești, la hanul „Cele două cârciumi“. La Pucheni, poetul are o pană, una dintre pedale înțepenindu-se. Cantilli are și el probleme. Șaua de la velocipedul său îşi se aplecase înainte, deformând arcul care o susținea. În timp ce hangiul din Pucheni le pregăteşte un ceai, cei doi își repară velocipedele. Totuşi, defecţiunea de la velocipedul lui Macedorchi va avea repercusiuni asupra desfăşurării ulterioare a cursei. Pe deasupra, se dezlănţuie şi o furtună. Ajung la „Capul podului“, locul de unde plecaseră, abia pe înserat. „În trei zile îndeplinisem cea mai extraordinară cursă din câte s-au făcut pînă acum la noi; mergerea la Brașov și retur s-a făcut între 20 și 23 noiembrie“ – își termină povestirea velocipedistul Cantilli.

Cursa bicicliștilor brașoveni

Experiența celor doi poeți-bicicliști a inspirat și alți temerari în străbaterea drumului dintre Brașov și București cu velocipedele. Astfel, următoare excursie cu velocipedul între Brașov și București, notată de presa timpului, a fost făcută trei ani mai târziu. „Gazeta Transilvaniei” anunța în 1 iunie 1896: „Câţiva velocipedişti din Braşov vor face de Rusalii o escursiune la Pradeal, Sinaia, Ploesci şi Bucuresci. Vor pleca din Braşov. Sâmbătă după amezi cu velocipedele până la Dârste şi de acolo cu trenu pănă la Predeal. La 4 şi jumătate ore d. a. plecă din Predeală şi sosesc la 6 ore în Sinaia, unde vor rămână peste noapte. Plecarea din Sinaia prin Câmpina la Ploesci va fi Duminecă dimineaţă la 4 ore. In Ploesci vor rămâne peste noapte. Din Ploesci pleca luni diminața la 4 ore și vor ajunge în Bucurescî la 8 ore dimineața. Distanța întreaga e cam de 176 chilometri, durata călătoriei cam 13 ore.”

Cine era Cantilli

14 ani mai târziu, avea să fie autorul unui raid, de unul singur, faimos pe atunci, București-Paris. Cantilli era inginer mecanic de formație, cu studii în Franța, pasionat de biciclete, motoare și aparate de zbor. Născut în comuna Otopeni, Ilfov, la 20 iunie 1875, era fiu de moșier. Și-a început studiile la Paris și Bruxelles. Întâi politehnice, apoi de artă dramatică, întrerupte brusc, din motive financiare, după 1907. A fost membru fondator al Societății Velocipediștilor din București, înființată în 1885. Cantilli deținea un atelier de reparații și import de biciclete pe Calea Moșilor. Era cunoscut pentru demonstrațiile sale spectaculoase din Grădina Cișmigiu, unde organiza „curse cu obstacole” și „slalom printre butoaie”. După 1890, numele său apare și în contextul dezvoltării primelor automobile din România. În 1900, a stabilit recordul de parcurgere pe bicicletă a distanţei Bucureşti – Paris. Cantilli scoate, la București, în 20 iulie 1897, „Revista modernă. Publicațiune bimensuală științifică, literară și în special sportivă“, în paginile căreia aflăm semnături ca: Alexandru Macedonski, Cincinat Pavelescu, Ion Theo (Tudor Arghezi) ș.a. De asemenea, a fost autorul volumelor: „Bertha” (poemă în versuri), București, 1900; — „Aripi de vis”, — București, 1903; „Din sborul bicicletei, București-Paris”, — București 1912 ; — „Sindus” tragedie; — „Sapho” — tragedie în trei acte București, 1939. Este, ca și Macedonski, poet, dar și inventator amator. Brevetază diferite masini (agricole, de sondaj petrolifer etc). În 1939 se interesa până și de aeronautică. Participă la curse de biciclete până la o vârstă foarte înaintată. Moare, cu desăvârșire uitat, în 1949.

Cursa lui Cantilli până la Paris

Numărul din 3 septembrie 1900, ziarul „Adevărul” relatează cursa lui Cantilli spre Paris. „Biciclistul român Constantin Cantilli, care la 24 August ora 7 şi 20 a.m. a plecat la Paris spre a stabil recordul Bucureşti – Paris (2720 kilometri) în zece zile pe o bicicletă „Gladiator” şi în urma unui pariu de 3000 de lei”. Ziarul enumeră zilele sosirilor în principalele orașe de pe traseu – Predeal, Sibiu, Arad, Szolnoc, Pesta, Viena, München și Stuttgart – explicând că, între Sibiu şi Arad, a mers pe jos mai mult timp din cauza spargerii unui „pneumatic”. „E aproape sigur că va sosi în Paris în 10 zile bătând pe toţi recorderii lumii şi luând 275 kilometrii pe zi, adică 25 kilometri pe zi mai mult ca celebrul Ferrand. Cărţile poştale cu detalii pe larg sunt expuse la librăria Stork, de pe calea Victoriei“, mai anunță ziarul. Sosirea la Paris este anunțată, de la Paris, de ziarul „Le velo”, după 10 zile și 6 ore de pedalare.

Macedonski, un poet nonconformist

Născut la 14 martie 1854, în București, Alexandru Macedonski a fost poet, prozator, dramaturg, eseist și publicist. Era cunoscut pentru temperamentul său coleric, dar și pentru dorința de a sparge tiparele literaturii epocii. A înființat revista „Literatorul”, unde a promovat simbolismul și poeții tineri – printre care și George Bacovia. A fost fascinat de știință, tehnologie și sporturi noi – inclusiv ciclismul. Călătoria cu velocipedul este o dovadă a interesului său pentru modernitate. Opera sa include poeme celebre precum „Noaptea de decemvrie” sau „Rondelurile rozelor”, dar și un manifest vehement împotriva poeziei tradiționaliste.

În publicistică, Macedonski a fost acid și ironic. A intrat în numeroase polemici, inclusiv cu Eminescu și Caragiale, stârnind scandaluri publice, care, ulterior i-au afectat cariera literară. În anul 1883, Macedonski scrie o epigramă ironizându-l pe Eminescu: „Un X… pretins poet-acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-aș plânge dacă-n balamuc/ Destinul lui n-ar fi mai bun,/ Căci până ieri a fost năuc/ Și nu e azi decât nebun. Epigrama a stârnit o imensă indignare publică, distrugându-l moralmente pe autorul ei. Fiind refuzat de aproape toate publicațiile din țară, în 1884 părăsește țara, stabilindu-se la Paris, unde începe să scrie în franceză. Întors în țară își reia cu greu activitatea publicistică. În 1901, soate ziarul „Forța morală” în care îl sprijină pe infamul ziarist Constantin Al. Ionescu, cel care își semna articolele cu pseudonimul Caion. Caion îl acuză pe Caragiale, într-o serie de articole din „Revista literară”, că ar fi plagiat „Năpasta” după drama autorului maghiar Istvan Kemeny, care ar fi fost tradusă în româneşte la Braşov, în 1848, de Alexandru Bogdan. Acest lucru a fost dovedit ulterior, într-un celebru proces, ca fiind fals. Orbit de resentimente împotriva lui Caragiale, care-l ironizase acid de nenumărate ori în „Moftul român”, Macedonski a apărat impostura lui Caion, pierzându-și complet credibilitatea în fața opiniei publice. Moare în 24 noiembrie 1920, după ce, în anii Primului Război Mondial, familia lui a trecut printr-o cruntă sărăcie.

Brașovul secolului XIX, prin ochii lui Macedonski

Observațiile poetului, oferă o imagine pitorească. El vede o populație majoritar germanofonă, cu administrație austriacă și influență maghiară, într-un oraș a cărui curățenie este exemplară, dar are o „receală civilă”. Piața Sfatului i se pare „un cadran solar cu case baroce care nu-și spun secretele”. Biserica Neagră l-a impresionat profund: „O biserică ce nu arde, doar scrie cu cenușă pe cer.” Poetul remarcă, de asemenea, sistemul de canalizare și tramvaiul, notând ironic: „Un oraș în care mirosul este al nimănui și liniștea – a tuturor.”

Macedonski scrie însă pe larg despre orașul de la poalele Tâmpei în jurnalul său, dând detalii amănunțite despre Brașovul sfârșitului de secol XIX. „Am dormit seara la Villa Kertch, de unde, dimineaţa, văzând de pe fereastra odăii mele muntele Predealului, rămas în urmă, am avut impresiunea că este un uriaş nor albăstrui. Drumul ce duce la Braşov de la Predeal – n-are pereche în Europa. De o parte a şoselei, mereu încolăcită asupra ei se află o prăpastie în fundul căreia se văd vârfurile brazilor. De cealaltă, stâncă de piatră. Pe o margine şi alta muşchi şi flori. Din timp în timp, din câte o gură de leu sculptată în stâncă, țâşneşte apa cea mai dumnezeiască: rece, uşoară, plină de viaţă. Bei din ea şi nu te saturi. În vale dai de Dârste, un sat mare, aproape un târg şi apoi de Noua ce este o comună cu case pentru vilegiatură, şi cu un parc ca din poveşti. În Noua e liniştea, e sănătatea, e viaţa — dar trebuiesc şi bani.

Tramvaiul cu aburi și trăsurile

Noua ca mai multe alte centruri rurale dinprejurul Braşovului e legată de Braşov cu un tramvai cu aburi. Braşovul e destul de întins. Are mahalale lungi. Trăsuri de piaţă, pentru excursiuni numai. De o parte a ei, strada principală, se reazemă de munte. Casele şi-au păstrat caracterul de vechime medieval. [… ] Mai e, în Braşov, şi un colnic destul de înalt, unde era odinioară cetatea şi unde sunt acum căzărmile.

Cafenelele, restaurantele şi localurile ei, parcul din centru, sunt moderne şi luxoase. În stânga sa; de partea muntelui, alei umbrite, cam greu de urcat, dar fermecătoare duc la Jägerhaus şi la o berărie. Jägerhaus este un mic castel cu terasă, unde e azi un restaurant, proprietatea Societăţii de Tir.

Sus, pe Tâmpa, sunt păduri dese şi pajişti pe care pasc mieii. Un loc de melancolie plină de grai e un fel de stradă ce, de la Biserica Neagră, urmărește marginea unui torent zgomotos ce scaldă de o parte zidurile Braşovului şi de alta spatele – înaltelor clădiri unde sînt cafenelele principale. Foarte îngustă, această stradelă care duce la Parc şi la un mare restaurant. Din cauza vilegiaturii noastre, a bucureştenilor, viaţa, pentru noi, e mai scumpă aici ca în Paris şi în Londra”.

Velocipedul, o metaforă pentru Macedonski

Velocipedul, un simbol al progresului și al libertății individuale, era văzut la vremea aceea ca o extravaganță burgheză. Aventura celor doi a fost relatată în câteva ziare din epocă, între care „Românul” și „Gazeta de Transilvania”, dar mai ales în notele lor de călătorie. La întoarcere, poetul a publicat o serie de articole scurte, în care combina observațiile de drum cu reflecții filosofice despre „lipsa elasticității culturale în Regat” și „ordinea aproape ostilă a Brașovului”. Velocipedul devine în textele sale o metaforă: „Nu roata învârte drumul, ci omul care se face drum prin roată.” Astăzi, povestea lui Macedonski și Cantilli este aproape uitată. Dar în paginile jurnalului său, poetul a lăsat nu doar urmele unei roți de fier, ci și ale unei minți care a văzut în velociped mai mult decât o jucărie – un instrument al libertății intelectuale.

Ceea ce însă foarte puțină lume știe, este că a existat, un singur film artistic turnat în interiorul Castelului Bran, iar acesta nu a fost un film de groază. În 1925, majoritatea scenelor filmului mut francez „Rondul de noapte”, au fost filmate în Castelul Bran.  Cu această ocazie echipa a făcut mai multe filmări în castel, dar și o filmare de noapte în Piața Sfatului. De asemenea, pentru același producție, a fost filmată o procesiune a Junilor pe Coastă, în duminica Floriilor.

Trebuie știut, însă, că filmul care a crescut cel mai mult notorietatea castelului Bran nu a fost un film artistic, ci un documentar american din 1975, „In Search of Dracula…”. Documentarul era prezentat și jucat de un celebru actor al timpului, Christopher Lee. După ce jucase în mai multe filme rolul lui Dracula, chipul actorului era asimilat cu cel al celebrului vampir din Transilvania.

100 de ani de la premiera pariziană

La mijlocul anilor ‘20, Castelul Bran a fost pentru o scurtă perioadă platou de filmare al unei producții artistice franceze, despre care astăzi puțini mai știu că a existat. Filmul mut „Ronde de nuit” („Rondul de noapte”), regizat de Marcel Silver, a fost filmat în vara anului 1925 în mai multe locații din România, cu accent pe scenele majore desfășurate la Castelul Bran și în orașul Brașov. Acum 100 de ani, la Paris, în 10 noiembrie 1925, avea loc prezentarea în premieră a singurului film artistic filmat în Castelul Bran.

Povestea filmului este una de mister, dragoste și intrigi, plasată într-un castel din Europa Centrală, cu teme gotice și decoruri dramatice. Scenariul punea accent pe conflicte de familie, ritualuri secrete și apariții nocturne, toate conturate perfect de arhitectura medievală a Branului.

Distribuția includea actori francezi renumiți la acea vreme, precum Suzanne Bianchetti și Vladimir Gajdarov. Ambii au fost aclamați de criticii vremii pentru jocul sobru și expresiv, mai ales în secvențele filmate pe treptele și coridoarele castelului românesc.

Actriță celebră în rolul principal

În rolul principal, al prințesei Ștefania, a jucat Raquel Meller, una dintre divele filmului mut, de origine spaniolă. Cântăreață a cărei înregistrări au doborât recorduri de box office, Meller avusese în 1924 un succes enorm pe marele ecran, jucând rolul principal în filmul „Violettes imperials”. În anii următori filmărilor de la Bran, popularitatea actriței a atins apogeul. Multe articole, de la păpuși la parfumuri, au purtat numele actriței, toate acestea făcând-o una dintre cele mai bogate femei din lume. Charles Chaplin, un mare fan al lui Meller, i-a oferit rolul Josephinei într-un film pe care îl plănuia, bazat pe viața lui Napoleon Bonaparte. Raquel nu a găsit timp pentru proiect. Câțiva ani mai târziu, în 1931, Chaplin i-a oferit rolul fetei oarbe din „Luminile orașului” și a fost din nou refuzat. Chaplin a înlocuit-o cu Virginia Cherrill, dar a păstrat în coloana sonoră a filmului una dintre melodiile de mare succes cântate de Meller, „La Violetera”.

O echipă franceză, o primire românească

Potrivit articolelor publicate în revista „Cinema” din toamna lui 1925, venirea echipei franceze a fost un eveniment local încă de la primele filmări. „Branul s-a trezit cu reflectoare, cabluri și camere mute, montate în fiecare colț al curții interioare”, scria reporterul revistei. „Satul a rămas înlemnit, dar și mândru. O prințesă de la Paris coboară din diligența regizorală și calcă pe pavajul Branului, urmărită de camerele franțuzești”.

Pentru a filma în interiorul castelului, echipa a avut nevoie de aprobarea autorităților române. Conform relatării din „Cinema”, sprijinul a venit direct de la Ministerul Artelor, care a dorit promovarea imaginii României în străinătate. Localnici din Bran și Brașov au fost cooptați ca figuranți, iar unii au oferit logistică de teren: căruțe, recuzită rurală, chiar cai pentru o scenă de urmărire prin pădure.

„Gazeta Transilvaniei” face apel la „populația românească”

Numărul „Gazetei Transilvaniei” din 10 aprilie 1925 făcea apel către populația românească să-și „dea tot concursul pentru ca echipa de filmare să culeagă şi din oraşul nostru scene care să dovedească lumii, prin rularea filmului, viaţa românească a Braşovului, împreună cu obiceiurile şi portul naţional al românilor de aici”. „Publicul brașovean” este rugat să se prezinte în număr cât mai mare posibil, îmbrăcat în costume naţionale, la biserica Sf. Nicolae din Prund, unde are loc plecarea Junilor pe Coastă.

Ziarul mai anunță că, până la „pregătirea completă a filmului «La ronde de nuit», scene care privesc viața Brașovului vor rula la cinematograful „Apollo” din localitate”. Cinematograful menționat era o imensă hală de lemn, aflată pe locul actualului Parc Titulescu. Două zile mai târziu, într-un anunț din aceeași publicație se menționează și filmarea cu torțe din centrul orașului.

Cum s-a filmat la Bran

Jurnalistul de la „Cinema” descrie cu mult umor improvizațiile tehnice ale vremii: „Cabluri de fibră, bobine de carbon pentru iluminat, sticle colorate pentru efecte de lună roșie. Un decor real ce se joacă cu iluziile cinemaului”.

Secvențele cheie, inclusiv apariția unui străjer misterios pe bastionul nordic și o confruntare în beciurile castelului, au fost filmate într-o atmosferă nocturnă spectaculoasă. Pentru acest efect, echipa a lucrat noaptea, uneori câte 10-12 ore la rând, iluminând fațada castelului cu ajutorul unor proiectoare electrice transportate special din Franța.

Și Brașovul apare în film în câteva cadre de stradă, inclusiv Piața Sfatului și promenada de sub Tâmpa. Aceste scene urmăresc personajele principale într-o cursă de urmărire cu caleștile, unde figurau localnici costumați special pentru film.

Un unicat cinematografic

„Ronde de nuit” rămâne, până la proba contrarie, singurul film artistic cunoscut turnat la Castelul Bran în perioada interbelică și chiar în deceniile următoare. Până astăzi nu există dovezi certe că altă producție artistică (ficțiune) a folosit castelul real în mod extensiv. Ulterior, numeroase filme au fost inspirate de legenda lui Dracula, dar nu au fost filmate la Bran.

Din păcate, pelicula franceză este considerată pierdută. Arhivele cinematografice din Franța nu dețin copii ale filmului, iar în colecțiile române nu există urme video ale acestor scene. Doar câteva fotografii de platou și pagini din revistele vremii, precum „Cinema”, „Realitatea Ilustrată” sau „Universul”, mai păstrează vie amintirea acestei aventuri cinematografice franco-române. La lansarea în cinematografele românești, filmul era prezentat drept „o grandioasă înscenare cinematografică pe motive românești cu vederi luat în pitoreștile pozițiuni din Transilvania și la Castelul Bran al M.S. Regina României.”

„Branul va deveni o vedetă”

Presa franceză a remarcat filmul ca fiind „o raritate balcanică de atmosferă gotică”. Le Journal du Cinéma (1926) a scris: „Scenele de la castel par desprinse dintr-un vis pictat de Goya și montat de o echipă de ingineri români”.

La noi, ecourile au fost modeste, dar pozitive. Cronicarul „Cinema” încheia articolul său astfel: „Când filmul se va proiecta în salile Europei, Branul va deveni o vedetă. Fie și pentru o singură noapte”. O previziune corectă, dar care se va materializa multe decenii mai târziu.

Echipa de filmare, cazată la „Coroana”

Un amplul material este publicat în revista „Cinema” din 1 mai 1925. Intitulat „La Brașov și Bran/ Două zile cu Marcel Silver, reportajul începe cu călătoria cu trenul a autorului, Paul Constantin, vecin de compartiment cu o cucoană grasă care citește chiar revista „Cinema”, dar care adoarme în apropiere de Brașov. De la gară, este dus cu o birje „semicentenară” pe ulițele pietruite, până în fața treptelor Hotelului Coroana. Află de la vizitiu că membrii echipei de filmare sunt cazați în același hotel. „Domnii francezi pornesc în fiecare dimineață cu mașinile afară din oraș ca să se fotografieze!”, i-a dezvăluit acesta. A doua zi dimineață, la Cafeehaus, are o discuție cu Marcel Silver, regizorul filmului, care îl invită să însoțească echipa de filmare. Peste o oră, un „Buick”, urmat de alte mașini, a transportat echipa de filmare în direcția castelului.

„Vedi Bran, poi mori!”

„Un proverb italian spune: «Vedi Neapole, poi mori»”, își începe redactorul descrierea castelului Bran. „După încântătoarea excursie de astăzi sunt împins a spune: «Vedi Bran, poi mori!» (…) Iatacul Reginei este în deosebi tot ce sepoate concepe mai desăvârșit ca gust și ca efect de clar obscur. Nenumărate bolte și arcade, încercuite în unghiuri diferite, împarte în tonuri de o neasemuită varietate lumină albă și cruda ce intră prin două ferestre minunat profilate. Închipuiți-vă apoi într-o adâncitură a peretelui un divan acoperit cu velniță în culoarea prunei coapte, cu flori portocalii pe care tremură câteva mănunchiuri de raze furișate printr-o splendidă cizelură a zidului interior (…) Curtea interioară e un adevărat muzeu de detalii arhitectonice. Bolte de cinci, șase ori reliefate, ferestre tăinuite dând spre priveliști de o minunată amploare, statuete, ulcioare, amfore de pământ, bănci de piatră cu capete de chimere, frânturi de galerii de lemn prinse de zidurile albe, toate sunt orânduite acolo într-o armonie desăvârșită sub streaja celor trei turnuri acoperite cu țiglă colorată.”

Filmarea procesiunii Junilor pe „Coastă”

Și impresia regizorului Marcel Silver este deosebit de puternică. „Suntem în Transilvania de aproape opt săptămâni. Majoritatea scenelor le-am filmat într-un prea frumos turn la Sighișoara. Interpreții mei s-au înapoiat apoi la Paris, dar eu am mai împins călătoria până aci. Mă veți crede însă că vizita noastră de azi mi-a procurat cea mai desăvârșită senzație de frumos și artistic”, mărturisește regizorul pentru revista „Cinema”. Unul dintre operatori a filmat întoarcerea echipei de la Bran, cu aparatul fixat pe acoperișul unei camionete Ford. La intrarea în oraș, caravana de mașini s-a întâlnit cu un pluton de călăreții, puși la dispoziție de autoritățile militare, care o întovărășește până Piața Sfatului.

În  Duminica Floriilor, 12 Aprilie 1925, după ieșirea de la liturghia ortodoxă de la Biserica Sfântul Nicolae din Prund, junii urmau să urce pe „Coastă”, într-o procesiune tradițională. Un prilej cât se poate de nimerit pentru Marcel Silver pentru a trage câteva cadre originale. Soarele se arătase de dimineață, astfel încât filmarea a fost o reușită. Singura problemă a constituit-o curiozitatea figuranților de ocazie. „Nu priviți la aparrrat!”, a fost nevoit să strige în megafon regizorul, pe tot parcursul filmărilor.

Autobuz rămas în pană pe Drumul Poienii

Un alt reporter al revistei „Cinema” a relatat drumul spre Bran într-un autobuz, cu care s-a deplasat echipa de filmare. Au trecut prin Piața Sfatului, apoi prin Șchei, spre actualul „Drum Vechi”, urcând pe muntele Schuller (Postăvarul) în Poiană, de unde au coborât în Râșnov. „Micile case pitorești cu porțile românești au făcut o impresie frumoasă oaspeților (…) După trecerea prin fața stâncii lui Solomon, autobuzul a urcat vitejește spre Schuller, când… puff… pac… frrr.. autobuzul Ford ne-a făcut de rușine. Hopurile fiind prea dese și urcușul prea drept, am făcut o porțiune de drum «per pedes», rămânând ca să fim ajunși de mașina în care lăsasem și aparatele”, relata reporterul. Cu această ocazie, realizatorii filmului i-au dezvăluit că au developat clișeele la laboratorul Record Film al domnului Maylaender din Brașov. Nu este clar, dacă în această deplasare, operatorii au filmat peisajele prin care au trecut.

Defilare cu torțe în centrul Brașovului

În aceeași zi, la ora 19.15 fusese fixată turnarea unei scene de noapte reprezentând plecarea la vânătoare a „boierului Vlad”, unul dintre personajele filmului. La ora stabilită, plutonul de călăreți aștepta ordinele în piață. Doi dintre operatori  și-au fixat aparatele pe o platformă ridicată în jurul turnul Casei Sfatului. Focuri de Bengal și magnezie au fost dispuse de-a lungul străzi (probabil, strada Porții, actuala Republicii) prin care va trece alaiul de vânătoare. O mulțime curioasă de brașoveni se strânsese în jurul pieței. Comanda de începere a filmării este data prin megafon de Marcel Silver. „Caii nervoși încep să necheze. Deodată trompeta aruncă o chemare lungă tremurândă. Cu torțele luminoase plutonul de călăreți se pune în mișcare. O lumină albă-violenta, izbucnește în colțul unei case. E primul foc de Bengal. O alta îi urmează mai departe, apoi alta, și alta, și alta, pe măsură ce ochii roșii ai făcliilor se pierd în fumul alb ce se ridica spre Tâmpla mohorâtă”, descrie reporterul filmarea din centrul Brașovului.

A doua zi, dis de dimineață, Silver s-a îndreptat spre Oradea, unde a filmat trecerea Orient Expresului prin gară.

Acțiunea filmului, povestită de „L’Ecran Ilustre”

Acțiunea filmului este povestită de revista franceză „L’Ecran Ilustre” din 3 februarie 1926, „Povestea se petrece în Transilvania unde locuiește, în un castel întunecat și misterios, un bogat domn cu sotia lui si mica lor fiică Ștefania, de trei ani. În timpul unei seri teribile, micuța Stefania dispare împreună cu doica ei. Căutările părinților rămân fără rezultat. Mama moare de durere, iar tatăl înnebunește. Totuşi, într-o zi doi servitori devotaţi care nu și-au oprit investigațiile, o descoperă pe Stefania într-o șatră și aduc înapoi la castel. Dintre atunci tatăl are o singură idee: să înmulțească precauțile și să întărească apărarea deja considerabilă a castelului, astfel încât o nouă răpire să fie absolut imposibil. În fiecare seară, bătrânul castelan efectuează singur o rundă de noapte, pușcă sau revolver în mână și vizitează cele mai mici cotloane ale domeniului. Copilul crește prizonier în turnul lui și iese numai pentru a merge la liturghie”.

Povestea de amor între Ștefania și Stello

Revista franceză continua povestea, dar lasă povestea în suspans, pentru a-i face pe spectatori să caute urmarea în sălile de cinema. „Ștefania are acum douazeci de ani. Într-o zi la biserica, ea vede un tânăr boem, Stello, care o privește cu ochii unui îndrăgostit. Câteva zile mai târziu, Stefania, singură în camera ei, aude o vioară cântând sub fereastra ei. Este nesăbuitul Stello care, din nenorocire, este împușcat de paznicul care-și făcea rondul de noapte. Ștefania însă îl salvează și îl duce în castel, unde îi tratează rana. După câteva zile, Ștefania trebuie însă să plece pentru al cunoaște pe Ducele Procopie, fiul Ducesei de Windisgraetz, a cărui căsătorie cu ea fusese deja aranjată. La petrecerea data pentru sărbătorirea logodnei, un ghicitor în cărți se apropie brusc de Stefania și cere să-I spună un lucru important… De aici acțiunea se îngroașă într-un mod ciudat și că apar destul de multe complicații și evenimente neprevăzute, a căror surpriză este mai bine să le lăsăm pentru spectatori.”

Țărani maghiari în biserică ortodoxă

Revista „Cinema” din 1 februarie 1926 enumeră distribuția filmului: „«Rondul de Noapte» este o realizare cinematografică de Marcel Silver, după un scenariu original de Pierre Benoît, interpretată de- Raquel Meller (Stefánia), Suzanne Bianchetti (prințesa Laszlo), Leon Bary (Stello), Eugène Gaidaroff (prințul Laszlo), Jacques Arnna (ducele Procope de Windlischgraetz), Albert Bras) (baronul Tobel) și Gilbert Dalleu (Wolfgang) Producție. International Standard Film Comp. Paris. Monopol: Frascati-Film, București.” Redactorul remarcă ironic o scenă din film în care țărani în costume tradiționale maghiare se închină într-o biserică ortodoxă românească. „Spectatorii de la noi au fost desigur mirați de această ciudată împletire de ficțiune și realitate, și de acel amestec româno-maghiar, care totuși — de ce să viu o mărturisim — există în Transilvania. Dar nedumerirea, odată trecută, au putut admira cu nesaț frumoasa realizare a lui Marcel Silver, atât de abil în mânuirea imaginelor însuflețite”, conchide criticul revistei „Cinema”.

Anecdotă despre scenaristul Pierre Benoit

Și revista „Veselia” din 28 ianuarie 1926, dezvăluie o întâmplare picante din timpul filmărilor. „Pe o artistă care juca un rol secundar, atât de bine o prindea costumul nostru, încât atenţia scenaristului Pierre Benoit fu violent atrasă de ea. Nici mai mult, nici mai puţin o pofti să ia…. un pahar de porto… la el acasă. Artista șovăia și scriitorul îi replică : – Dar ce pericol ar însemna un deget de porto, doar nu e lucru mare? Artista atunci răspunse și ea. – O! nu de porto o mi-e frică , ci de «deget»!…” Se zice că Pierre Benoit, un scriitor la modă al acelor timpuri,  autor al mai multor bestsellers-uri, și-a însemnat acest răspuns pentru o replică  din viitorul roman.

Tot despre autorul scenariului Pierre Benoit, vorbește și cronicarul revistei „Rampa” din 20 ianuarie 1926. „Romanele lui Pierre Benoit au o acțiune frământată, misterioasă, desfăşurată în medii puţin cunoscute şi pasionant de urmărit. Îmsă, spre deosebire de celelalte, «Rondul de noapte», pe care îl proiectează, cu mare succes Cinema Frascati, nu e un roman ci un scenariu făcut special pentru cinematograf. Iată împrejurările în care s-a scris scenariul. Pierre Benoit, care are o mare admiraţie pentru Raquel Meller, i-a oferit să-I scrie un scenariu special. Pentru a da impresia că filmul se desfăşoară la noi, regizorul Marcel Silver, a intercalat cu multă abilitate câteva scene luate la Braşov şi la Făgăraş.” Articolul este însoțit de o caricatură a scenaristului.

Filmul care a făcut celebru Castelul Bran

Filmul care a făcut celebru Castelul Bran nu este însă un film artistic, ci un documentar regizat, mulți ani mai târziu, în 1974, de Calvin Floyd, bazat pe cercetările din cartea „In Search of Dracula…” de Radu Florescu și Raymond McNally, și prezentat de Christopher Lee – actorul emblematic al personajului. Christopher Lee — care l-a interpretat pe Dracula în mai multe filme ale casei de proucție „Hammer” – joacă în secțiuni reconstituite în stil cinematic, îmbrăcat în vestimentația cunoscută a lui Vlad Țepeș din picturile și gravurile secolului al XV-lea. În respectivele scene, actorul coboară în Cripta Castelului, urcă scările de la intrare se plimbă prin castel și stă la o masa dintr-o încăpere. În documentar, Lee afirmă explicit despre Poenari, nu Bran, ca „Castelul lui Dracula” autentic , dar datorită impactului vizual și accentului pe Bran, publicul a reținut mai degrabă romantismul locului, care a rămas în conștiința milioanelor de spectatori occidentali.

Întâlnire cu Vlad Țepeș în curtea castelului

Prezența fizică a actorului a generat asocieri puternice cu mitul vampirului. În anii ’70, Christopher Lee era deja sinonim cu Dracula în cinematografia horror (a jucat rolul în 7 producții Hammer)  Apariția sa la Bran, chiar în context documentar, a consolidat asocierea. Documentarul a reprezentat prima expunere cinematografică vizibilă a Castelului Bran. Într-un interviu dat cu un an înaintea morții sale (2015), Cristopher Lee povestea că, în timp ce-și pregătea filmarea de la Castelul Bran, îmbrăcat în straiele domnitorului Vlad Țepeș, în curtea castelului a dat peste niște ofițeri din armata română, care se adunaseră pentru o ceremonie. Îmbrăcat  cu o pelerină lungă și o pălărie de blană, arătând ca personajul binecunoscut de români din manualul de istorie, i-a uimit pe militari. Câțiva dintre ei, după cum își amintea actorul, și-au făcut cruce.

De unde vine legenda „Castelului lui Dracula”?

În romanul „Dracula” (1897) de Bram Stoker, castelul contelui se află în Munții Carpați, dar descrierea nu se potrivește cu cea făcută de Stoker, care n-a vizitat niciodată România. A folosit hărți și ghiduri de călătorie. Bran a fost „asociat” cu Dracula începând cu anii ’70–’80, mai ales de către turiștii străini și, mai târziu, în campanii turistice oficiale după 1990.

Vlad Țepeș nu a locuit în Castelul Bran, dar ar fi trecut pe acolo în campaniile sale militare. Bran era o fortificație a Coroanei maghiare, la granița cu Țara Românească.

După revoluție, imaginea Castelului Bran a fost intens folosită în promovarea turismului internațional. A fost prezentat drept „Castelul lui Dracula” în ghiduri, excursii tematice, și în strategii comerciale. În 2009, după retrocedarea castelului către moștenitorii Principesei Ileana, a fost menținută linia de marketing „Dracula” pentru a susține turismul.

Cartea care a stat la baza filmului documentar

Volumul „In Search of Dracula: A True History of Dracula and Vampire Legends”, pe care s-a bazat scenariul filmului documentar a fost scris de doi autori: Raymond T. McNally și Radu Florescu. Prima ediție a apărut în 1972 (New York Graphic Society). A fost reeditată și actualizată în 1994 de Houghton Mifflin Harcourt și extinsă la 297 de pagini. Cartea prezintă o biografie detaliată a lui Vlad Țepeș, fondată pe surse de arhivă și legende transilvănene. Un întreg capitol este dedicate legăturii posibile între Vlad și contele fictiv Dracula (Stoker). Istoricul Radu Florescu (1925–2014), s-a născut la București, fiind descendent al unei vechi familii boierești. A studiat la Oxford și Indiana University, apoi a fost profesor emerit la Boston College. Fondator al East European Research Center și consilier diplomatic (ex: pentru Edward Kennedy și Vizita lui Nixon în România). A publicat numeroase lucrări despre istoria României Centrale, civila și culturală, și a colaborat cu McNally pe mai multe volume dedicate lui Dracula și folclorului. În 2004, el a fost invitat de preşedintele Bill Clinton să participe la ceremonia de la Casa Albă, ce a marcat primirea de către România a statutului de membru al NATO.

O filă uitată a cinematografiei

Castelul Bran este astăzi mai celebru pentru legătura sa cu Vlad Țepeș, fapt fără nicio legătură cu realitate. A apărut fizic în foarte puține filme – doar unul artistic cunoscut până acum, „Rondul de noapte” din 1925. A devenit însă un simbol cultural mondial datorită mitului Dracula. De fapt, este un exemplu perfect de construcție a unei legende moderne în jurul unui obiectiv istoric medieval autentic.

Astăzi, povestea filmării de la Bran este o filă uitată a istoriei cinematografiei europene. Dar pentru cei pasionați de mistere culturale, ea rămâne un capitol demn de redescoperit, eventual de proiectat pe un ecran, dacă pelicula – și poate chiar celelalte filmări nefolosite în montajul final – vor fi vreodată regăsite într-o arhivă uitată din Paris, Praga sau poate… Brașov.

Povestea Castelului Bran

CETATE PE STÂNCA DIETRICH. Castelul Bran a fost ridicat în 1377, la ordinul  regelui maghiar Ludovic I de Anjou, pentru apărarea trecătorii. Cimentul, piatra şi lemnul au fost procurate de braşoveni. Tot ei au plătit cioplitorii de piatră, zidarii şi dulgherii. Cetatea ridicată pe stânca Dietrich, urma să joace rol de vamă. Mai târziu,  la jumătatea secolului al XV –lea, Vlad Ţepeş a trecut de mai multe ori cu oaste prin pasul Branului. Dar răfuielile lui cu braşovenii care îi susţineau pe rivalii săi sau puneau taxe comerciale prea mari nu au avut loc la Bran. Şi nici nu se ştie că domnitorul valah să fi poposit pe aici. De-a lungul secolelor care au urmat, cetatea a fost ferita de episoade istorice majore.

OFICIU SILVIC. Înainte de Primul Război Mondial, oficiul vamal din Bran se afla într-o clădire de lângă drum, iar cetatea aparţinea oraşului Braşov. Aici erau găzduiţi brigadierii şi pădurarii Oficiului Silvic. În 28 decembrie 1916, primarul Brasovului, dr. Karl Schnell donează castelul împăratului Carol al Austro-Ungariei, în cinstea victoriilor din primii ani ai Primului Război Mondial.  După doar patru ani, roata vremurilor s-a întors, Austro-Ungaria dispare, iar Braşovul  dintr-un oraş de graniţă, ajunge în mijlocul României Mari. Rămas în funcţie, abilul primar Schnell are iniţiativa donării Castelului Bran reginei Maria a României.  Hotărârea e votată în unanimitate de Consiliul Orăşenesc .

 MODERNIZAT DE KAREL LIMAN. Timp de zece ani, arhitectura castelul a suferit mai multe modificări, devenind  o modernă resedinţă de vară pentru acele timpuri. Lucrările au fost conduse de arhitectul ceh Karel Liman, care a lucrat şi la castelele Peles şi Pelisor. Au fost adaugate doua turnuri pentru scari, meterezele si gurile de tragere au devenit ferestre, sobele si vetrele au fost transformate în cămine moderne.

CANALIZARE, CURENT ELECTRIC, TELEFON. Apa era asigurată de de puţul din curtea interioară a castelului, săpat la o adancime de 57 m. Pentru iluminare în  1932 s-a construit o uzină electrică cu turbine şi o minihidrocentrală pe râul Turcu. Astfel, au fost racordate la current electric, pe lângă castel şi împrejurimi, şi comunele Bran, Şimon şi Moeciu. Comune foarte sărace la vremea aceea. Castelul a fost modernizat şi cu trei posturi telefonice şi un ascensor.  Chiar şi un funicular pentru mâncare, între Casa de ceai, unde era bucătăria, şi castel. După ideile Reginei Maria, au fost construite o casa de vânătoare, una de ceai, o locuinţă pentru personal, o bisericuţă din lemn, precum şi alte dependinţe. După Balcic, Branul a devenit reşedinţa preferată a Reginei.

CONFISCAT, APOI RETROCEDAT. Mai târziu, în 1946, la preluarea castelului de principesa Ileana, s-a realizat o reţea de gaz şi s-a modernizat centrala telefonică. După expulzarea Principesei Ileana, castelul a intrat în posesia statului comunist, devenind muzeu. În 2006, a fost retrocedat urmașilor principesei, reprezentați de fiul acesteia, Dominic de Habsburg.

Despre producțiile filmate în castelul Bran puteți afla mai multe din filmul următor:

Peste râul Turcului, în marginea pădurii se poate urca pe niște scări de piatră, până la acel loc. Unii, poate, au observant grilajul metalic negru, realizat din mai multe forme asemănătoare unei zvastici. În interior, sarcofagul din piatră care a păstrat inima suveranei, are sculptat pe capac același simbol. Este simbolul reginei care a creat România Mare și care se află așezat pe coroana cu care a fost încoronată în 1922 la Alba Iulia.

Crucile cu capete întoarse pictate de Regina Maria

Regina Maria a fost o pasionată creatoare de forme artistice. Crucea cu capete întoarse, formată din patru brațe egale în formă de cârlig – un simbol solar vechi de mii de ani – apare frecvent în desenele, broderiile, bijuteriile și decorațiunile comandate sau schițate de regină. În expoziția temporară găzduită de Muzeul Brukenthal din Sibiu, cu obiecte de la Muzeul Palatului Peleș, vizitatorii au putut vedea recent o serie de acuarele, planșe decorative și piese de mobilier proiectate de regină sau sub coordonarea sa, unde simbolul apare în mod repetat. Unele dintre planșe sunt pictate chiar de regină.

Simbolul era integrat în rame de oglinzi, capete de pat, coperți de manuscrise, și chiar broderii de altar. În notele sale de atelier, păstrate parțial în arhiva Casei Regale, Regina Maria scria: „Această cruce străveche îmi amintește de soarele din stepele copilăriei mele și de rugăciunile mamei…”. Era, evident, un simbol decorativ și spiritual, fără nicio legătură cu regimurile ideologice ale viitorului.

Coroana Reginei Maria

La 15 octombrie 1922 Ferdinand şi Maria erau încoronaţi la Alba Iulia ca regi ai României Mari. Cu această ocazie Regina Maria a purtat o coroană de aur de 5 kilograme, făurită după modelul coroanelor bizantine femeieşti purtate de soţiile voievozilor români – o coroană aproape identică cu cea purtată de doamna Despina a lui Neagoe Basarab în fresca de la mănăstirea Curtea de Argeş. Deasupra se află prins simbolul reginei, crucea cu capete întoarse. Lănţişoarele de la urechi se încheie cu discuri în care sunt încastrate același fel de cruci. Coroana de aur a Reginei Maria poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

Invențiile unui roman parizian

În vara anului 1937, un ziar francez de provincie, „Le Journal”, publică o povestioară bizaro-romantică: că Hitler, în tinerețe, ar fi copilărit o vreme în România, la Mărășești (!), în casa unei familii care avea legături cu Regina Maria. Văduva Hitler ar fi venit cu copiii în Regatul României, unde ar fi locuit la Mărășești. Aici, Hitler ar fi descoperit simbolul mistic al crucii îndoite și… l-ar fi transformat în svastica nazistă.

De aici, explozia. Articolul este preluat initial de unul dintre cele mai respectate ziare interbelice, „Universul”. Publicația redă informațiile din presa franceză, apoi își trimite reporterii pe teren, la Mărășești. Primul articol în limba română despre „senzaționala descoperire”, apărut în 25 mai 1936,  se referea la faptul că văduva Hitler, mama viitorului fuhrer, venise în România cu toți copiii și o rudă de sex masculin. Bărbatul fusese angajat în Mărășești de către grecul Economos. Hitler ar fi făcut școala primară la Mărășești. Aici ar fi văzut pentru prima oară bijuterii în formă de cruce încârligată, care erau foarte la modă în acea perioadă.

Fabulațiile din „Le Journal”

În „Le Journal”, articolul se bazează pe declarația unui anume Constantin Holub, roman din Paris. Fost băiat de serviciu la un mare magazin din cartierul Operei. Gogoșile pe care le toarnă ziariștilor sunt dintre cele mai gogonate. Și cu un iz propagandistic evident. Holub inventează discuții între „colegul lui de clasă” Hitler și profesoara din Mărășești, care l-ar fi trimis acasă, deoarece ar fi fost mai inteligent decât ea. Strașnica memorie a românului parizian redă chiar un discurs al micului Hitler, „pasionat de istoria lui Napoleon” și care a promis în copilărie să „distrugă Franța și Anglia”. Elevul Hitler ar fi fost și foarte violent, sărind imediat la bătaie. Constantin Holub dă apoi numeroase detalii, inclusiv că o soră mai mare a viitorului dictator ar fi fost o talentată croitoreasă, care i-a făcut câteva rochii „de prințesă” soției șefului de gară, doamna Dimitrescu.

Cum căuta Adolf simboluri pe ștergare românești

Mai întâi ziarele bulevardiere, în goană după senzațional, preiau ideea fără ezitare. Mai ales cotidianul „Capitala”, care înflorește povestea, stând de vorbă la Mărășești cu Franz Holub, bătrânul tată al „sursei” din Paris. Iancu Vasiliu, primarul Mărășeștilor, fost învățător, nu ratează nici el ocazia de a se face remarcat și, mințind cu un talent de politician. „Figura elevului Adolf Hitler mi-a rămas întipărită“, după cum titrează publicația. Curând, apar și martorii. Un domn Sava Todurchi – care ulterior semnează și ca Costache Mihalache – declară pentru „Epoca”: „L-am văzut cu ochii mei pe tânărul Adolf, umblând desculț prin viile din Vrancea și întrebând despre însemnele de pe ștergarele moldovenești”.

 Ziarele „vremii preiau informația și o reambalează cu titluri gigant: „Hitler a fost inspirat de Maria a României!”, „Zvastica – o copie a crucii regale”, „Dictatorul și Regina: conexiuni oculte?”.

Crucea încârligată, urma Zânei Pădurii

Imaginația ziariștilor de la „Universul” inventează, într-o stilistică romanțată, și legenda simbolului Reginei Maria. „Prințesa noastră se plimba în pădure la Sinaia — se povestea în ţară — ea a întâlnit pe zâna pădurii. Ce sfaturi a primit ? E un secret. Dar când zâna a dispărut, într-o lumină trandafirie, ea a lăsat pe pământ o urmă scântietoare, în formă de cruce încârlgatâ…. De atunci, prinţesa noastră a început să poarte pe piept o mică cruce incârligată, de aur, înpodobită cu pietre preţioase. Moda s-a răspândit în toată țara. Până la Mărășești…”

În 31 august, după ce a creat o adevărată furtună în presa românească, ziarul „Universul” recunoaște că „desi s-ar fi bucurat ca știrea să fie adevărată”, totul a fost doar o furtună într-un pahar cu apă, stârnită de un mitoman. De altfel, lucru ușor observabil încă de la începutul furtunei din presă, simbolul Reginei Maria nu semăna decât foarte vag cu zvastica hitleristă. Marginile simbolului nazist erau întoarse în sensul opus și erau egale ca lungime cu brațele. În plus, originalitatea simbolului Reginei era dat de faptul că respectivele margini erau ascuțite.

Reporteri pe urmele crucii regale

Pe rând, unele publicații încep să dezmintă știrea, luându-i peste picior pe cei care au muscat momeala ziarului franțuzesc. „Începută atât de frumos, povestea se putea desfăşura la nesfârşit, cu puţină bunăvoinţă şi multă imaginaţie! Ba s-ar fi putut bate şi monedă politică! Cine şi-a trăit copilăria prin luncile Siretului, prin viile şi dealurile Mărăşeştilor, nu se poate să nu iubească România şi să nu-i vrea binele, întinzându-i hotarele până la Szeghedin!”, scria malițios un editorialist pe prima pagină a ziarului „Lupta” din 30 mai 1936. La fel de acidă este și replica ziarului „Ordinea” din 31 mai 1936: „Toată polemica  își are originea într-un  articol publicat de un ziar francez și prin  care un fost cetățean român din  Mărășești, expatriat la vârsta de2 ani, își amintește (? ) că l-ar fi cunoscut pe Hiller, ca elev! Ar fi nimerit, să se caute alte subiecte de vară. Sunt încă – slavă Domnului! – destule fapte, care ar putea  ocupa pe confrații dornici de senzațional.” Articolul este ilustrat cu o caricatură a cancelarului german Hitler, având ochii în formă de zvastici.

Fakenews ajuns până în Australia

Chiar dacă lucrurile păreau tranșate în 1936, unele ziare nu se lasă. În 1938, „Adevărul” trimite un corespondent special la Bran, unde simbolul reginei era foarte cunoscut. Reporterul stă de vorbă cu „bătrâni care l-au văzut pe tânărul german”. La rândul ei, publicația „România Nouă” publică un serial în patru episoade cu un titlu patetic: „Cruci încurcate și destine răstignite”.

Fiecare articol adaugă un strat de fantezie: Hitler ar fi desenat zvastica inspirat de mozaicul unei sobe din castelul Bran, sau, mai extravagant, că simbolul fusese imprimat pe o batistă a Reginei Maria, pierdută într-o gară din Budapesta și găsită de… un tânăr vagabond vienez.

Mai greu decât în ziua de astăzi, fakenews-ul despre crucea îmbârligată se viralizează și ajunge până la antipozi. Pe 8 mai 1938, ziarul australian „The Age” relua pe prima pagină povestea, cu titlul: „Swastika of Hitler copied from Queen Marie”, alături de o fotografie retușată cu Regina în costum național ținând în mână o broderie cu simbolul.

Realitate și farsă

Desigur, toată această teorie nu are niciun fundament istoric. Zvastica era deja un simbol vechi de mii de ani, utilizat în India, China, Grecia antică și în arta populară din Europa Centrală, cu mult înainte de Regina Maria sau de Adolf Hitler. Însă povestea a prins. Poate pentru că era romantică. Poate pentru că oferea o explicație mistică unui simbol devenit abominabil. Poate și pentru că, în haosul Europei interbelice, presa funcționa tot mai mult ca instrument de propagandă, dar și de divertisment.

Astăzi, simbolul „crucii solare” continuă să apară în artefacte vechi și lucrări de artă populară, iar în România apare frecvent în portul tradițional sau în decorul arhitectural. În schimb, zvastica nazistă rămâne, legal și moral, un simbol al urii și totalitarismului.

„Hitler mă îngrozește!”

Regina Maria a fost o artistă și o vizionară, ci o atitudine ostilă și profund dezaprobatoare față de nazism. A fost o regină cu o viziune modernă, cosmopolită și profund umanistă. A susținut libertatea de exprimare, rolul femeii în societate, ecumenismul religios și apropierea României de Occident.

Deși a murit în 1938, chiar în anul în care regimul nazist ajungea la apogeu în Germania, Regina Maria a avut o viziune clară asupra pericolului reprezentat de Hitler și ideologia nazistă — pe care le percepea ca o amenințare directă la valorile democratice, umane și culturale ale Europei.

Părerea despre Hitler și-o exprimă clar și fără echivoc într-o notă (1934) din jurnalul pe care l-a ținut: „Hitler mă îngrozește! E un om mic, agitat, cu o ură care arde în el ca o flacără bolnavă. Nu aduce decât întuneric și violență. Nu înțeleg cum o națiune atât de cultivată ca germanii poate cădea pradă unui asemenea monstru.”

Istoria crucii gamate

Simbolul arhaic reprezenta un semn al vieții și al universului, folosit ornamental practic în toată lumea veche, din Grecia antică până în India. Numele însuși vine din sanscrită și înseamnă „binefăcătoarea”. In Europa occidentală, însă, în secolele XIX-XX, o serie de ocultiști europeni, obsedați de kabală și magie neagră, au deturnat simbolul, căruia, întorcându-l, i-au dat o conotație negativă. Astfel, Hitler, obsedat de ocultism, și-a ales ca însemn pentru mișcarea sa nazistă svastica întoarsă, cea care se învârte în sens invers acelor de ceasornic, suficient pentru a arăta că nu e vorba de svastica tradițională. De fapt, svastica este considerată un simbol al puterii de mai multe mii de ani, în mai multe culturi şi pe mai multe continente de pe glob. Cea mai veche svastică descoperită vreodată a fost găsită în Mezine, Ucraina, pe o figurină de fildeş, cu o vechime incredibilă de 12.000 de ani. În Grecia Antică, Pitagora a folosit svastica sub numele „Tetraktis” şi era un simbol care lega cerul şi pământul, având braţul drept îndreptat spre cer şi braţul stâng îndreptat către Pământ. A fost folosit de fenicieni ca un simbol al Soarelui şi pentru preotesele feniciene era un simbol sacru. Simbolul începe să fie folosit cu 3000 ani Î. Hr. și de vechii locuitori ai Daciei intracarpatice. Era gravată pe oase, pe oale, țesută în covoare și piese decorative etc. Apare pe unele din cele mai vechi monede dacice. Altarul celto-roman  al  soldaților din cohortele romane  formate din daci, care stationau permanent la Amblogama, în Marea Britanie de azi, este decorat cu svastici. Astfel, pe o inscripție a cohortei Dacice I, Aelia Dacorum, se găsește semnul svasticii cu brațele spre răsărit. În evul mediu se mai numea și „Crucea Fulgerelor” și apare pe giulgiul descoperit în unele morminte de voievozi. Se mai numește și crucea gamata (este compusa din patru litere eline Gama708). Se consideră a fi „semnul celor patru puncte”, un vechi simbol inițiatic, care indică nemarginirea în timp și spatiu, regenerarea necontenita a vieții, jertfa si mângâierea.

Întâi luptători, apoi teroriști

În seara sorocită luptei, lojile erau pline. Înainte de numărul cu taurul, directorul circului, ținând un bici în mână, a apărut în ring. Lumea să aştepta să prezinte lupta, însă directorul a anunţat că voinicul Cătărău a fost împiedicat să lupte cu taurul din „ordinul sever al poliţiei”. Bineînțeles, cei care și-a plătit biletele au rămas cu banii luați.

Ca o palidă despăgubire, directorul circului a anunțat lupta dintre Cătărău şi campionul Africii, Mamut. Sub ochii dezamăgiţi ai spectatorilor, a avut loc atunci un surogat de luptă. Lupta Cătărău cu Kirilov.

Căci Mamut era Timotei Kirilov, prietenul și tovarășul de aventuri al lui Cătărău. Ei bine, cei doi luptători urmau să facă, în anii următori, unele dintre cele mai înspăimântătoare atentate de pe teritoriul Austro-Ungariei.

Iar primul dintre ele, a fost aruncarea în aer a monumentului de pe Tâmpa.

O mie de ani de stăpânire maghiară

Ne întoarcem în ultimul deceniu al secolului XIX, anul 1896. În Translethania, numele dat de funcţionarii vienezi  jumătăţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar, era o mare sărbătoare. După lungi dispute între istoricii, ziariştii, scriitorii  şi politicienii maghiari se stabilise că între 1895 şi 1898 se împlineau o mie de ani de la  cucerirea de către maghiari a patriei lor. Printre multe alte festivităţi, pentru a marca momentul, s-a decis ridicarea unui ansamblu de statui şi coloane în Piaţa Eroilor din Budapesta. Dar şi plasarea a şapte  monumente în mai multe colţuri ale Ungariei Mari, în locuri care astăzi fac parte din Ungaria, dar şi din Croatia, Italia, Slovacia, Ucraina şi România. Statuile trebuiau să fie uriaşe şi să fie amplasate astfel încât să poată fi văzute de toată suflarea.  Unul dintre acestea urma să fie ridicat pe muntele Tâmpa din oraşul Braşov.

Votul consilierilor comunali din Brașov

La ședința „comunală” a Brașovului, din iunie 1895, s-a pus la vot cererea prim-ministrului Dezső Bánffy ca pe Tâmpa să se ridice unul dintre cele 7 monumente ale mileniumului.

Au vorbit împotriva proiectului doctorul Lurtz şi doctorul Mureşianu, iar pentru, avocatul Schnell şi doctorul Zakarias. După o lungă dezbatere s-a primit propunerea lui Schnell, ca în principiu să se dea concesiunea. Saşii moderaţi sprijinind aceasta propunere, a fost votată cu o mică majoritate. Astfel, în vara anului 1896 este construit un funicular între baza muntelui şi creasta Tâmpei.

Lângă intrarea în grota lui Bethlen a fost aşezată maşinăria care ridica pietrele pentru construcţie. De aici şi până în locul amplasării statuii s-a montat un al doilea cablu de transport, acţionat de animale. Nu departe de vârful Tâmpei a fost creată o carieră de piatră, din care au fost luate materiale care au servit umplutură pentru baza monumentului.

Atac la statuie înainte de inaugurare

Festivităţile sunt primite cu destul de multă răceală de către românii şi saşii reprezentaţi în autorităţile locale. Atitudinea gazetarilor români de la „Gazeta Transilvaniei” a fost chiar de contestare.

Monumentul de pe Tâmpa făcea parte dintr-un ansamblu de statui care aniversau o mie de ani de la cucerirea de către maghiarilor a patriei lor.

Înainte de a fi aşezată pe Tâmpa, în august  1896, statuia, aflată în curtea morii  „Terezia” din Braşov, a fost devastată de necunoscuţi. Au fost rupte bucăţi din umărul drept, pieptul şi coiful sculpturii. Autorii nu au apucat să-i facă stricăciuni mai mari, fiind repede restaurată.

În data de 18 octombrie 1896 are loc festivitatea dezvelirii monumentului. La festivitate au participat: episcopul săsesc Müller din Sibiu, episcopul unitar Ferencz Josef, episcopul evanghelic Zelenka şi ministrul de Interne Perczel.

CUM ARĂTA MONUMENTUL MILENIULUI

DESCRIEREA LUI SEXTIL PUȘCARIU. Iată cum descrie monumentul celebrul cărturar braşovean Sextil Pușcariu, în cartea „Braşovul de altădată”: „În vârful muntelui era statuia lui Arpad, care, desigur, nici nu ştia că există acest încântător colţ de ţară. Din punct de vedere artistic nu mi se pare fericită ideea de a pune într-un vârf de munte o coloană înaltă de 7 metri (cu soclu de 20 metri) şi pe ea o statuie destul de meschină, de trei metri şi jumătate, dar ea e destul de caracteristică pentru sentimentele care stăpâneau autoritătile vremii”.

AUTORII MONUMENTULUI. De fapt, monumentul nu era chiar în felul în care-l descria Sextil Pușcariu. Statuia avea un soclu circular de 9,90 m înaltime, peste care era asezată o coloană de 6,5 m. În vârful acesteia a fost pozitionată statuia de 3,5 m. Așadar, construcția avea în total 20,3 m, iar costul final pentru înăltare s-a ridicat la 22 585 florini. Planul  monumentului fusese realizat de arhitectul Berczik Gyula, angajat al guvernului maghiar, iar statuia de sculptorul Iankovits Gyula, un artist specializat în figurile istorice.

MONUMENT GEAMĂN PE STÂNCA DEVIN. Trebuie menționat că cei doi au realizat și statuia mileniului plasată – cu aceeași ocazie – pe stânca Devin (maghiară- Dévény), aflată în prezent într-o suburbie a Bratislavei, capitala Slovaciei, la confluența Dunării cu Morava. Dévény era considerată poarta de intrare dinspre Occident a Ungariei Mari. Monumentul de pe Tâmpa era aproape identic cu cel de pe Devin. Figurile războinicului lui Árpád aveau același design, singurele diferențe găsindu-se între coloanele care le susțineau. Cele două monumente au fost dezvelite în aceeași zi, 18 octombrie 1896.

STATUIA DE PE COLOANĂ. Monumentul din Devin a rezistat încă opt ani după cel din Brașov. Mai întâi, trupele cehe au mărșăluit la Pozsony (numele maghiar al Bratislavei) în prima zi a anului 1919. La 4 februarie 1919 , Bratislava a devenit capitala Slovaciei în cadrul Cehoslovaciei. În noaptea de 11 ianuarie 1921, soldați ai unei legiuni cehe s-au dus la Devín, au construit o schelă și au distrus monumentul cu bare de fier. Existând fotografii destul de detaliate ale arcașului postat pe monumentul din Devin, putem știi astăzi, cum a arătat statuia de pe Tâmpa.

VOIVODUL TÜHÜTÜM. Chiar dacă, în epocă,  s-a considerat că monumentul îl reprezintă pe Árpád, de fapt, statuia nu-l înfăţişa pe celebrul conducător maghiar. Arpad a condus triburile maghiare în Pannonia, unde a primit jurământul de credință al conducătorilor celor șapte triburi maghiare și a pus bazele viitorului regat maghiar. Războinicul plasat în vârful monumentului din Braşov era, de fapt, un voievod al acestuia, Tühütüm, cel care a cucerit ducatul lui Gelu Românul şi a devenit primul voievod maghiar al Transilvaniei. Alte surse menționează simplu: statuia reprezintă un arcaș din timpul dinastiei arpadiene.

„Tămbălăul mileniului”

În preziua inaugurării monumentului de pe Tâmpa, prezentând undeva într-o pagină interioară a „Gazetei Transilvaniei”, cu titlu mic, venirea episcopului evanghelic dr. Muller, redactorul  numeşte ironic sărbătoarea „tămbălăul milenar”.

Plin de săgeţi este şi articolul din 20 octombrie, din acelaşi ziar: „Pe noi, românii, puţin ne doare capul de serbările lor milenare (…) Totul părea sforţat. Entuziasmul era numai ca tras de păr, ba chiar şi caii din banderii stăteau cu capurile plecate”, scrie Gazeta. Despre escorta călare care a însoţit trăsura ministrului de interne, publicaţia scrie că era formată din „doi români renegaţi şi doi ţigani din Săcele”, îmbrăcaţi în costume populare româneşti.

La coborârea de pe Tâmpa, convoiul autorităţilor maghiare s-a intersectat cu un alai numeros alături de  juni călare, care-l însoţeau de la gară pe noul preot al Bisericii Sfântul Nicolae din Şchei, dr. Vasile Saftu (foto). Un fel de contramanifestaţie, abil pusă la cale de populaţia românească.

Gazeta Transilvaniei relatează ironic despre sosirea episcopul săsesc Müller din Sibiu, pentru a participa la ceremonia inaugurării Monumentului Mileniului

Una peste alta, neplăcută de români și admirată de maghiari, statuia lui Arpad ajunge să troneze peste Braşovul sfârşitului de secol XIX.

Amenințări și urme de gloanțe

La numai o lună după inaugurare, căpitanul suprem al Braşovului, cel care răspundea de ordinea publică, primeşte o anonimă scrisă în limba germană, datată loco. Un pretins grup de anarhişti anunţa că va da foc Braşovului şi că a pus  dinamită în 20 de locuri din oraş. „Dorim să nimicim pe toţi saşii, ungurii şi jidanii”, se spunea în epistolă.  Din fericire,  ameninţările erau doar pe hârtie. Autorităţile, însă, au fost îngrozite că ar putea fi aruncată în aer statuia şi au inspectat cu mare atenţie împrejurimile monumentului de pe Tâmpa. Nu au găsit nimic.

În 1889, conform corespondenţei dintre prefect şi Ministrul de Interne, statuia suferă mai multe deteriorări, printre care şi îndoirea paratrăznetului cu care era prevăzută. Consiliul comunal aprobă o sumă pentru reparaţii şi angajează doi îngrijitori. De asemenea, o patrulă de poliţişti are în program ronduri pentru zilele de miercuri, sâmbătă, duminică şi de sărbători.

În 1901, şeful poliţiei îl informează pe prefect că, în 26 martie, de pe căciula figurei monumentului milenar a fost ruptă pana de şoim, iar stema a fost deteriorată. Poliţiştii găsesc urmele a trei gloanţe, stabilindu-se că monumentul a fost împuşcat. Statuia este din nou recondiţionată, iar patrulările sunt mai dese. Făptaşul nu este însă descoperit.

Bombă pe Tâmpa

Doisprezece ani mai târziu, în toamna anului 1913, şirul tentativelor de distrugere a statuii continuă. Este ultima sâmbătă  de septembrie şi mulţi braşoveni se află încă la promenadă . Puţin după ora 18, o detunătură puternică este auzită în tot oraşul.  Geamurile caselor de pe dealurile Şcheiului, la poalele Tâmpei, sunt aproape de a fi sparte. Albrich, căpitanul poliţiei, constată că zgomoul puternic a venit de pe Tâmpa şi trimite trei gardişti în verificare. Când ajung este deja noapte, dar, la lumina lanternelor, constată că o bucată mare din soclul monumentului este prăbuşită.

Cercetările sunt continuate a doua zi. Ediţia de luni a „Gazetei Transilvaniei” redă declaraţia lui Albrich: „Atentatul a fost săvârşit cu o dinamită, care a fost aşezată cu ajutorul unei prăjini la o înălţime de 6 metri şi jumătate pe soclul de piatră, pe care se înalţă figura lui Arpad. De-a lungul acestei prăjini a fost legat un fitil condus de pe pământ până la bucata de dinamită, care a făcut explozie. Explozia n-a lezat statuia, dar a spart o parte a soclului, căzând pe pământ bucăţi de piatră în greutate de 400 – 500 de kilograme. La marginea de sus a soclului, unde sunt aşezate picioarele statuii, se mai vede o crăpătură”.

Ancheta agenților brașoveni

Servitoarea de la „Casa de tir”  observase un individ alergând pe scările din apropiere, îndreptându-se spre munte. Clădirea, lângă care se afla poligonul asociaţiei de tir, fusese construita în 1865 la poalele Tampei şi a fost distrusa de un incendiu doi ani mai târziu.

După explozia puternică din data de 27 septembrie 1913, de la ora 6 seara, poliția și siguranța maghiară, au intrat într-o adevărată febră. O echipă de 3 agenți, trimisă să vadă ce s-a întâmplat, s-a întors după patru ore, spunând că au găsit grilajul și soclul statuiei avariate de o explozie cu dinamită. Rezemată de un grilaj de fier, a fost găsită o măciucă, în vârful căreia se mai vedeau urme de explozibil. Capul statuii este găsit două zile mai târziu în râpa dinspre Valea Cetății. Directorul poliției, Fridrich Albrich, a dispus audierea proprietăresei restaurantului „Bethlen” de pe Tâmpa, d-na Obert Rexa si a servitoarei acesteia, Bodor Julișca, care însă nu au putut da relații precise. Ele au văzut, în după amiaza atentatului doi tineri urcând drumul Tâmpei, dintre care unul purta o șapcă albă. În același timp, câteva ziare publicau fotografii cu fragmentele transformate în moloz ale coloanei  prăbușite.

S-a pierdut o batistuță

La locul exploziei se găsește o batistă de mătase și resturile fitilului, care nu erau de proveniență austr-ungară. Făptaşii, însă, nu pot fi identificaţi. Ancheta stabileşte că au fost doi  tineri care, după explozie, au dispărut pur şi simplu. Sunt bănuiţi – evident – românii, care şi-au manifestat deseori nemulţumirea faţă de plasarea monumentului pe Tâmpa. Sunt verificate trecerile prin Vama Predeal şi registrele hotelurilor din oraş. Nicio urmă. Din declaraţiile martorilor se stabileşte că atentatul a fost pus în practică de doi tineri voinici, îmbrăcaţi cu haine orăşeneşti, nu foarte îngrijiţi.

Statuia, decapitată și şubrezită de explozie, se prăbuşeşte câteva luni mai târziu. O aprigă furtună de iarnă, iscată într-o seară friguroasă, cu puţin înainte de sfârşitul anului învăluie muntele Tâmpa într-o pâclă tulbure.

Localnicii constată în ziua următoare că statuia, aflată pe creasta muntelui, nu mai trona falnică peste Braşov. Incidentul este menționat în ziarul „Brassoi Lapok” din 31 Decembrie 1913. Articolul, cu titlul „Furtuna pustiitoare în Brasov si în comitat”, relata următoarele: „Cine azi dimineata, la primele raze de lumina ale soarelui curat de iarna, a privit spre Tâmpa, a vazut stupefiat ca de pe coloana mileniumului a disparut de pe soclu statuia razboinicului contemporan din timpul lui Árpád.” Șubrezită de explozia din urmă cu două luni și clătinată de vântul puternic, statuia a fost trântita la pamânt, sfarâmându-se în bucati.

În numărul următor, din 1 ianuarie 1914, același ziar relata că în jurul monumentului prăbușit s-au strâns mulți curioși. Unii, interesați să-și ia un mic suvenir, au încercat să plece cu părți din statuie. A fost nevoie de intervenția poliției. Un profesor sas a mobilizat mai mulți elevi pentru a aduna și duce bucățile recuperate la Restaurantul din peștera „Bethlen”. Multe dintre resturi au fost recuperate abia după două zile, foarte departe, în râpa din Valea Cetății. Chiar și așa, unul dintre brațele statuii nu a mai fost găsit.

Sângerosul atentat de la Debrețin

După nici o jumătate de an, timp în care anchetele poliției maghiare n-au aflat mare lucru, lucrurile aveau să se lămurească.

Dar totul se va întâmpla după un nou atentat. De data aceasta, mult mai sângeros. Nenorocirea se va petrece la peste 500 de kilometri de Brașov, tot în Imperiul Austro-Ungar. Cineva încerca cu tot dinadinsul să-i provoace pe austro-ungari.

În februarie anul următor, agenţiile de presă anunţă aruncarea în aer a palatului Episcopiei maghiare greco-catolice din Debreţin.

De data aceasta  detectivii vienezi află autorii: basarabeanul Ilie Cătărău și rusul Timotei Kirilov. Aceeași care aruncaseră în aer și monumentul de pe Tâmpa.

Kirilov, un  bolșevic fugit în Regatul României

Kirilov era  unul dintre marinarii rămaşi în Regatul României în 1905, după predarea echipajului revoltat de pe crucişătorul „Cneazul Potemkin”. Marinarii de la bordul navei rusești s-au răsculat omorându-l pe căpitan şi pe adjuncţi, arborând apoi steagul roşu bolşevic. În portul Odesa, au fost întâmpinaţi de mii de demonstranţi, dar intervenţia armatei ţariste s-a sfârşit într-o baie de sânge cu mii de morţi şi răniţi. Vasul a părăsit portul, iar, în final, au ajuns în portul românesc  Constanţa, unde marinarii au predat nava autorităţilor române.

Marea majoritate a echipajului a rămas în România. Ajuns în Bucureşti, Kirilov, un tânăr înalt şi lat în umeri, cu o fizionomie expresivă, devine model pentru studenţii de la Școala de Belle Arte din București.  Pozează chiar pentru celebrii sculptori Dumitru Paciurea și Frederic Storck.

Înfăţişarea sa poate fi şi astăzi recunoscută în statuile giganţilor aflate în Parcul Herăstrău.  Un alt sculptor celebru, Oscar Han, povesteşte în amintirile lui de la Școala de Belle Arte despre acest Kirilov: „lua atitudini foarte grele, în care sta, și pentru noi devenea un model viu, o nouă reprezentare plastică, ce ne mărea entuziasmul de lucru și ne apropia de dânsul cu o simpatie omenească”. Kirilov era, la începutul secolului trecut, cel căutat model pentru pictorii și sculptorii bucureșteni.

Cătărău, capul acțiunilor teroriste

Dar Kirilov era doar ajutorul , adevăratului cap al atentatelor era tânărul basarabean Ilie Cătărău.  O adevărată forţă a naturii, Cătărău avea  aproape doi metri înălţime şi o forţă de taur.

Ilie Cătărău a avut o biografie desprinsă parcă dintr-un film hollywoodian. Campion al disimulărilor și acţiunilor riscante, a reuşit întotdeauna să fie cu un pas înaintea celor care se aflau pe urmele lui. A fost dezertor, spion, terorist-criminal, „om de litere”, hoț de bijuterii, comunist, naționalist, vânzător de piei de balenă, speculant la bursă, călugăr, circar profesionist, globe-trotter, traficant de arme și droguri și, după unele surse, regele unui trib din Polinezia. A circulat sub mai multe identități și chiar, la un moment dat, și-a înscenat moartea.

S-ar fi născut în anul 1888 în localitatea Mărcăuţi de pe malul Nistrului (ţinutul Orheiului), ca fiu al dascălului de biserică Vasile Constantin şi al Alexandrei. Tătăl îi moare timpuriu, iar mama rămâne să întreţină singură două fete şi un băiat. De foarte tânăr, Ilie pleacă la şcoală la Odesa, apoi la Seminarul teologic din Chişinău. Este înalt, frumuşel, ştie să călărească şi-i stă bine în uniforma cu fireturi, aşa că ajunge într-un regiment al husarilor Gărzii Imperiale.

Student la Iași, apoi la București

Şirul nesfârşit al aventurilor şi-l începe în martie 1910. Trece înot, noaptea, Prutul dinspre Galiţia, traversând graniţa rusă spre România. Aflat încă în uniforma roşie a husarilor, este repede prins de jandarmi şi dus la Dorohoi. Pretinde că a dezertat din cauza persecuţiilor cu tentă naţionalistă și este eliberat ca urmare a garanţiei oferite în faţa autorităţilor de către Gh. Gh. Burghele , un cunoscut jurist şi parlamentar liberal din Iaşi. Impresionat de personalitatea ieşită din comun a lui Cătărău, politicianul îl găzduieşte luni în şir şi-i asigură instruiri cu profesori particulari în diferite domenii, inclusiv în studiul limbii române.

Îşi capătă porecla  „Cată Rău”, sintagmă populară pentru cuvântul  „a deochia”. Îşi procură acte false din care rezultă că ar fi frecventat Universitatea din Odesa şi pe baza acestora este acceptat la Universitatea din Iaşi. În scurt timp se transferă la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere si Filosofie.

Gardă de corp pentru politicienii naționaliști

La Bucureşti, Cătărău ajunge, după cum deja am amintit, model la Şcoala de Arte şi vedetă de circ. Student al lui Nicolae Iorga, este angajat ca traducător „diurnist” de limba rusă, având acces la documentele  Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Statului. Iorga îl prezintă lui Carol I şi-l primeşte în rândurile Partidului Naţional Democrat, unde face o aprigă campanie la alegerile din 1912. Este chiar garda de corp a ilustrului profesor. Dar și al unui alt fruntaş al partidului, Ion Zelea-Codreanu, tatăl viitorului conducător al Mişcării Legionare.

Ziarul „Adevărul” din 19 noiembrie 1912 (vezi foto), relatează un incident electoral de la Fălticeni, în care Codreanu senior, îmbrăcat în costum popular, secondat de Cătărău, stârnește o bătaie cu susținătorii partidului guvernamental, la care se trag focuri de revolver. Tânărul Ilie Cătărău, care nu bea şi nu fumează, este şi un bun orator. Ţine discursuri aprinse. Cunoaşte toată lumea bună bucureşteană, de la prinţul Ferdinand, la Ionel Brătianu, doctorul Ioan Cantacuzino, Alexandru Davilla sau prinţul George Ştirbei. Dar cea mai mare notorietate a fost câştigată de Cătărău ca idol al spectatorilor aflaţi în amfiteatrul Circului Sidoli. Scandarea „Cătărău este voinic,/ N-are teamă de nimic!”, era foarte populară în Bucureştiul acelor vremuri.

Presa susține că atentatorii au fugit în Rusia

Încâlcita poveste a atentatelor din Transilvania, este urmărită de presa din Austro-Ungaria – care acuză teroriştii români –  şi cea din Regatul României, ţinând mai mult timp prima pagină a ziarelor.

Publicaţia braşoveană „Gazeta Transilvaniei” susţine punctul de vedere al presei bucureştene, conform căruia, cei doi atentatori au reuşit să fugă în Rusia. În numărul din 20 februarie 1914, gazeta publică un articol în care cititori sunt îndemnaţi să privească „cu cea mai mare rezervă” ştirile conform cărora atentatorii s-ar afla ascunşi pe teritoriul României. În plus,  acuză „indiscreţiunea regretabilă a poliţiei cernăuţene şi ungare”, care a permis atentatorilor să treacă graniţa în Rusia.

Acțiunile teroriste de pe muntele Tâmpa, din 1913, sunt dezvăluite abia 24 de ani mai târziu de trei brașoveni, care luaseră parte la aruncarea în aer a statuii, alături de Cătărău și Kirilov.

Clubul spânzuraților din Brașov

La Brașov, după război, exista sediul unei asociații a românilor ardeleni, condamnați la moarte în timpul conflagrației, de tribunalul militar austro-ungar, pentru spionaj și care scăpaseră ca prin minune de ștreang. Numită oficial „Martirii neamului”, organizației i se spunea și „Clubul spânzuraților”. Președintele, avocatul Spiridon Boita, spionase în timpul războiului pentru Regatul României, făcând numeroase rapoarte despre mișcările trupelor austro-ungare și organizând acțiuni de sabotaj. Avocatul Boita, fusese cel care-i îndrumase pe Cătărău și Kirilov, după ce aceștia sosiseră în gara Brașov îmbrăcați în țărani, într-o după amiază ploioasă de toamnă. Pe vremea aceea, grupuri conspirative de români se adunau într-o cămăruță retrasă a restaurantului „Schiwarzburg” și în altă cămară din bodega „Eremeias”.

În 1937, Simion Boita dezvăluie redactorilor ziarului „Dimineața”, care au fost brașovenii implicați în acțiunea, pentru reușita căreia și el își adusese o contribuție importantă. „Când m-am întâlnit cu Cătărău, eram la Restaurantul Schwartzburg, din strada Spitalului. Un băiat voinic, înalt, spătos, cu care am pus la cale isprava cu statuia lui Arpad. Au fost doi brașoveni care l-au ajutat: Iosif Nistor, șeful agenților polițienești din timpul ungurilor și Matei Mureșanu, fost gardian public”, a rezumat Boita această amintire.

Dezvăluirile agentului Nistor

Povestea agentului Nistor era mult mai tristă. Din cauza luptei clandestine pentru cauza românească a înfundat pușcăria, iar soția și copii au murit după ce au fost arestați de autoritățile maghiare. Merită să-i citim mărturisirea, fiind singurul care a povestit, de-a fir a păr, felul în care a decurs aruncarea în aer a statuii:

„În calitatea mea de șef al agenților poliției din Brașov, unde am funcționat până în august 1916, primisem însărcinarea să urmăresc și să arestez doi tineri români veniți de peste munți. Îmi trimiseseră semnalmentele lor, dar nu se știa niciun nume.  Împreună cu agentul Iuliu Onak, am făcut o razie la fostul hotel «Grand», din strada Neagră (numele din 1913 al hotelului era „Kranz”), unde, la camera 11, erau cazați doi tineri, Câtărău și Kirilov, având acte de supuși bulgari. Controlând la biroul populației, am stabilit că au obținut buletinul temporar de ședere.

Într-o zi m-am dus la Prăvălia Eremias, unde se adunau toți românii și unde patronii George și Ilie Savu – cu toată vigilența agenților secreți din Budapesta, cari veneau pe aci din când în când – înlesneau citirea de cărți și reviste românești.

George Savu m-a luat deoparte și arătându-mi discret pe doi tineri, mi-a spus: «Vezi băieții ăia? Sunt de-ai noștri! Lasă-i în pace. Dacă poți ajută-i. Caută să vorbești cu ei». La amiază aveam întâlnire cu un avocat la restaurantul Schwartzburg. Aici, am dat din nou peste cei doi tineri. Când m-a văzut Cătărău, mi-a surâs, iar când am plecat, s-a luat după mine pe strada Spitalului, spunându-mi că are informații frumoase despre persoana mea și că «nenea George Savu» l-a asigurat că poate să-mi vorbească. În consecință m-a rugat să ne întâlnim într-o casă particulară. Între timp, ei s-au împrietenit și cu sergentul Matei Mureșanu, cu care i-am surprins stând de vorbă în fața hotelului. A doua zi, l-am întâlnit din nou cu Cătărău. Mi-a spus că vrea să întreprindă o acțiune, pentru a da satisfacție românilor ardeleni. Dobândise și concursul lui Mureșanu și al d-lui dr. Boita. În ziua atentatului, de care n-aveam habar, pe seară am făcut inspecția localurilor, înapoiat în centru, am avut o uluitoare surpriză. Lângă «Cârciuma roșie», m-am pomenit nas în nas, cu gardianul public, Mureșanu.”

Costumați în coșari

Nistor a constatat surprins că Mureșanu nu era îmbrăcat în uniformă, ci purta haine de coșar. Era chiar uns cu funingine pe față. Scară pe care o purta în spinare o recunoscuse, fiind împrumutată de la băcănia Eremias din Piața Mare. „Ploua. M-am ferit să-l interpelez. Însă m-am luat după dănsul, la o oarecare distanță. Mureșanu nu era singur. Am recunoscut, la fel travestiți, pe doctorul Boita și pe Kirilov.„Zoreau, tropăind prin ploaie, să-l ajungă pe uriașul Cătărău, care se îndrepta, de asemenea deghizat în muncitor, spre Tâmpa, pe Drumul Crăpăturii. Vremea era cum nu se poate mai favorabilă isprăvii. Cătărău luase scara de la Eremias. Au început urcușul. Aveam câinele meu lup credincios cu care i-am urmărit tot timpul. Ajunși sus, Cătărău, care în timpul după amiezii făcuse investigațiile necesare, s-a urcat pe soclul statuii și cu instrumentele aduse a făcut mai multe găuri pentru așezarea dinamitei. A astupat găurile ca ghips și după aceasta au coborît în oraș. Cătărău și Kirilov s-au înapoiat și  au pus fitiluri lungi până în Valea Răcădăului și le-au dat foc”, și-a continuat dezvăluirile Nistor.

Prăbușită peste grilaj

Când fitilul a făcut contact cu dinamita, colosul Arpad, care măsura 27 metri, s-a prăbușit peste grilaj. Cătărău se cocoțase până aproapte de vârful statuii, pentru a monta explozibil.  Cartușul cel mai de sus a dislocat capul lui Arpad, care s-a rostogolit până în Valea Cetății. „Când am văzut toate acestea, m-am înapoiat în oraș și găsindu-l pe sergentul Mureșanu, i-am spus: «Du-te imediat acasă și declară-te bolnav. Să nu mai ieși trei zile din casă». Seara, în oraș, nu se știa nimic. S-a auzit numai o bubuitură și cum ploua, nimeni nu a căutat să afle de unde vine. A doua zi, eu cu șase gardieni am fost trimis să fac primele cercetări. Mai apoi, mi s-au dat 11 arestați din penitenciar, ca să adunăm bucățică cu bucățică sfărâmăturile statuii, care au fost reconstituite de profesorul Otroban, un specialist în materie. Însă cu toată iscusința depusă, n-a reușit să refacă decât trupul cu decorațiile, cingătoarea și câteva alte piese mărunte. Muzeul din Budapesta, unde au fost transportate rămășițele statuii lui Arpad, cerea cu toată insistența să-i reconstituim capul, sabia și încă vreo câteva medalii. Zadarnic!”, și-a încheiat Nistor povestirea.

Tragedia familiei Nistor

Cu toată mobilizarea autorităților care au pus premiu de 109 mii coroane pe capul atentatorilor, Cătărău și Kirilov reușesc să fugă în Vechiul Regat, după ce, câteva zile ar fi stat într-o colibă din pasul Bratocea (conform mărturisirilor din publicația „Viața”, 9 iulie 1941).

Bănuit de spionaj, agentul Nistor este arestat în 1916, în timpul retragerii autorităților maghiare din Brașovul ocupat de armata română. Este adus la închisoarea din Cluj. În gară, văzându-l escortat de soldați, mai multe doamne, instigate de soția contelul Mikes, îl bat cu umbrelele și bastoanele, spărgându-i capul și rupându-i hainele. Timp de mai bine de doi ani este încarcerat și interogat periodic. În temniță află că, după retragerea Armatei Române din Brașov, cu familia sa s-a petrecut o tragedie. Soția sa a fost reținută și, la scurt timp, a murit. Tot atunci, în condiții neelucidate, i-au murit și cei doi copii, unul de patru și altul de numai doi ani.

În 10 noiembrie 1918, izbucnește revoluția bolșevică la Budapesta, iar muncitorii răsculați sparg ușile și  rup zăbrelele de la ferestrele închisorii. Îl ajută pe Nistor să scape de lanțuri și cătușe și-l lasă să plece.

Spiridon Boita, condamnat la spânzurătoare

Și Spiridon Boita a fost arestat împreună cu soția și fiica sa pe 23 octombrie 1915, petrecând trei ani în închisorile din Târgu Mureș, Cluj, Oradea, Cașovia și Budapesta.

La 7 martie 1917 este condamnat de Curtea Marțială de Honvezi din Cluj la spânzurătoare împreună cu alți 8 români din cei 16 menționați mai sus, dar totuși este eliberat la 29 octombrie 1918.

Ilie Savu, patronul prăvăliei Eremias, de unde atentatorii și-ai făcut planul și au luat scara, a ajuns la începutul războiului, în 1916, la închisoarea din Cluj.

Chiar dacă autoritățile nu au găsit dovezi ale actelor sale antistatale, a fost suficient faptul că își recunoscuse de mai multe ori deschis susținerea pentru cauza românească.

Eliberat va participa la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia,  ca delgat al Societății Comercianților Români din Brașov.

Cumplitul atentat de la Debrețin

Revenim în anul 1914, la patru luni după atentatul de pe Tâmpa, în 23 februarie 1914. Un nou atentat zguduie imperiul.

Un etaj al palatului Episcopiei greco-catolice de Hajdudorog din Debreţin este aruncat în aer. Deflagraţia fusese provocată de un dispozitiv exploziv plasat într-un pachet expediat din Cernăuţi prin poştă. La deschiderea pachetului s-a declanşat o explozie puternică, în urma căreia au murit 3 persoane, iar alte câteva persoane au fost rănite. Tragedia de la Debretin zguduie imperiul Austro-Ungar.

La funerariile celor uciși participă o mulțime de oameni. Opinia publică din toate colțurile Europei este șocată, iar depre atentat relatează ziarele din întreaga lume. În încăpera unde s-a produs explozia s-a aflat şi cel direct vizat, episcopul Miklossy, dar a fost chemat ca prin minune în camera de alături să răspundă la telefon. Mandatul poştal trimis pe numele unei femei, menţiona o donaţie de 100 de coroane şi un colet de 18-20 kg, cu o blană de leopard pentru episcop şi obiecte de preţ bisericeşti. Dispozitivul ucigaş fusese învelit în blană.

La fel ca în cazul statuii lui Arpad din Braşov, înfiinţarea episcopiei fusese un subiect disputant între români şi maghiari. În numeroase parohii, mai ales la sate, credincioşii români din zonă s-au revoltat, inclusiv pentru faptul că prin această măsură fusese impusă limba maghiară atât în biserici cât şi în şcoli. Filmul următor conține imagini filmate la înmormântarea celor trei:

Coletul capcană expediat din Cernăuți

Mergând pe firul expedierii pachetului infernal,  poliţia maghiară, ajutată de cea austriacă, ajunge la doi bucureşteni, un artist şi un negustor. Documentele arătau că  aceștia erau expeditorii coletului. În registrul hotelului „Imperial“ din Cernăuți, locul de unde a fost expediat coletul, s-a găsit numele celor doi pasageri „români“, Silvestru Mândăchescu, student, şi Teodor Avram, birjar și comerciant de cai, ambii din Iaşi.

Concomitent, în registrul de pasageri al hotelului „Angol Királynő“ din Debreţin, s-a găsit trecut numele unei pasagere Caterina Bugarsky, artistă din Kiev, care vorbea binișor ungurește.

Câteva săptămâni  înainte de ziua atentatului, femeia a vizitat zilnic Palatul Episcopal, apoi a dispărut. Cercetările poliţieneşti au stabilit, prin metode grafologice, identitatea dintre Caterina Bugarsky şi Kovacs Anna, originară din Timişoara – Kovacs Anna fiind şi numele folosit pentru expedierea bombei din Cernăuţi.

Organele anchetatoare ungare au constatat că aceasta fusese complicea celor doi. Femeia scrisese epistola care însoțea coletul primit la episcopie, în care semna Ana Kovács.

Detectivi unguri şi austrieci descind în capitala României.

Ajutaţi – poate doar de ochii lumii – de şeful proaspăt înfiinţatei Siguranţe Generale a Regatului României, Iancu Panaitescu (foto) descoperă că cei doi suspecţi sunt doar un paravan, fiindu-le folosite paşapoartele de alte persoane.

Blana de leopard era, de fapt, de oaie

Porniţi pe urmele „blănii de leopard”  în care fusese învelită bomba –  de fapt o banală blană de oaie pictată, află că a fost cumpărată de la algerianul Ali Fuad de pe Lipscani.

Anchetatorii descoperă, de asemenea, că ștampila aplicată pe scrisoarea din coletul ucigaș fusese comandată la gravorul Scwartz de pe strada Carol din București. De aici, cel care făcuse comanda, a cumpărat și șabloane de cauciuc pentru literele alfabetului, pentru a falsifica adresa coletului.

Cu pașaportul studentului Măndăchescu trecuse granița Ilie Cătărău. Îl mințise pe acesta că are un plan pentru ajutorarea „fraților din Basarabia” de opresiunile rusești. De asemenea, cu pașaportul lui Teodor Avram, trecuse granița Timotei Kirilov. Motivul cu care pentru a-l convinge să-I împrumute pașaportul: o bănoasă afacere cu cai din Rusia.

Astfel, pas cu pas, investigatorii ajung la adevăraţii autorii ai atentatelor din Transilvania,  doi tineri care veniseră din Rusia, colaboratori ai Circului Sidoli, unde prezentau pe scene de luptă, un fel de wrestling „avant la letter”. Era vorba despre basarabeanul – Basarabia era gubernie rusească – Ilie Cătărău (zis şi Katarow) şi rusul Timotei Kirilov. Cu puțin timp înaintea atentatului, Cătărău și Kirilov s-au poza împreună la „Atelierul foto Julia”. Imaginea cu cei doi, îmbrăcați elegant și cu papioane la gât este publicată de toate ziarele.

Teroriștii de pe Tâmpa

La începutul lunii martie 1914, ziarele publică informarea poliţiei maghiare: „Proprietarul hotelului Kranz din Braşov a recunoscut, după fotografie, pe Cătărău şi Kiriloff, cari au stat mai mult timp la acel hotel. Ancheta a constat că, la 8 septembrie, a venit direct din România şi a părăsit Braşovul cu o zi înainte atentatului. În registrul hotelului, Cătărău și-a înscris numele de Cătărău, născut în 1890 la București și de profesiune profesor, iar Kirilov s-a înscris cu numele Elian Coțofan, născut la Tulcea în 1887, de profesie boxer. Poliţia din Braşov afirmă că cei doi au aşezat cablul electric sub statuia lui Arpad. După ce au terminat lucrarea, Cătărău a părăsit oraşul, întorcându-se în România. Kirilov a rămas la Braşov până în ziua atentatului. În acea zi, Kirilov a aprins fitilul de sub statuia lui Arpad, apoi, cu primul tren, a părăsit Braşovul. Poliţia din Braşov afirmă că aceşti doi indivizi au comis atentatul și contra statuii lui Arpad”, de pe Tâmpa.

Ilie Cătărău, un Gavrilo Princip avant la lettre

De atunci, s-au scris mai multe cărţi şi s-au făcut mai multe cercetări. Implicarea serviciilor secrete ţariste în exploziile puse la cale în Austro-Ungaria nu este cunoscută cu exactitate.  Majoritatea surselor îl consideră însă pe Cătărău spion dublu, făcând un joc foarte periculos.

Într-adevăr, afacerea ar fi putut degenera în ceva foarte-foarte urât. Cum ar fi fost ca în cărțile de istorie dintr-o realitate alternativă, numele studentului Gavrilo Princip, cel care l-a omorât pe Frantz Iosef, să fie înlocuit cu cel al studentului Ilie Cătărău? Iar Primul Război Mondial să nu înceapă prin atacarea Serbiei, ci a Regatului României?

În memoriile sale, Contele Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, a dat mai multe detalii despre implicarea directă a autorităţilor române în dispariţia atentatorilor.

Panaitescu mușamalizează cazul cu ajutorul contelui Czernin

În perioada interbelică, ziaristul Em. C. Grigoraş cercetează cazul chiar ajunge la concluzia că  cele două atentate aveau ca scop exacerbarea tensiunilor dintre Austro-Ungaria şi România şi declanşarea războiului mondial cu şase luni înaintea asasinării Arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo. Manevra a fost dejucată de Contele Czernin, omul de încredere al lui Franz Ferdinand, care a muşamalizat cazul.

Czernin aflase că atentatorii plecaseră cu o maşină a poliţiei într-o direcţie necunoscută şi îl sechestrase pur și simplu în subsolul Legaţiei pe anchetatorul principal venit de la Budapesta, sperând că autorităţile române vor salva aparenţele.  Într-adevăr, Iancu Panaitescu, şeful Siguranţei Generale, pune la cale intoxicarea presei cu mai multe piste false şi simulează agitaţia poliţiei române pentru prinderea celor doi terorişti. Astfel polițiștii români ajung la locuințele celor doi, ba chiar găsesc un șofer care i-ar fi dus la Ploiești și care dă o mulțime de informații eronate. În imagine , fotografia șoferului Pavelescu, care dă interviuri detaliate ziariștilor, pretinzând că i-a dus pe cei doi la Ploiești.

Scandalul îl pusese pe jar pe primul ministru  Ionel Brătianu, care îşi trimisese imediat la Paris nepotul  – poetul Ion Pillat – cu un mesaj confidenţial pentru Alexandru Lahovary, ambasadorul României în Franţa. Acesta îl contactează pe faimosul jurist Louis Renault, laureat al Premiului Nobel, pentru a discuta delicata chestiune. Amândoi ajung la concluzia că este de preferat evitarea arestării lui Cătărău și Kirilov ca să nu poată fi emisă de către austrieci cererea oficială de extrădare – soluţie pe care Lahovary i-o recomandă lui Brătianu la 21 martie 1914 ca fiind absolut necesară.

Cum l-a ajutat Siguranța pe Cătărău să fugă din România

În tot acest timp, cu un tupeu inimaginabil, Cătărău se ascundea chiar lângă Legaţia austro-ungară şi la câteva sute de metri de sediul poliţiei Capitalei. Anunţat că trebuie să dispară din ţară cât mai grabnic şi primind bani de cheltuială, pleacă spre Constanţa. În 1932, ofiţerul de marină Eugeniu Botez – ca o paranteză, este vorba  chiar de viitorul scriitor academician Jean Bart, autorul popularului roman Europolis – mărturiseşte rolul său în „extragerea” lui Cătărău. „După isprava cu maşina infernală de la episcopatul greco-catolic din Hajdudorog, Cătărău s-a refugiat la Bucureşti, dar detectivii unguri i-au luat urma. Panaitescu, directorul Siguranţei, după instrucţiile lui V. Morţun, ministru de interne l-a trimis pe Cătărău, în cel mai strict secret, la Constanţa ca să fie îmbarcat pe un vapor românesc care pleca în Egipt. Dar copoii poliţiei austro-ungare aveau miros fin. L-au urmărit pas: Bucureşti- Constanţa, pe vaporul Carol, în cursa Constantinopol-Pireu-Alexandria. Dacă îl lăsa pe Cătărău acolo, desigur că poliţia egipteană îl preda poliţiei austro-ungare. S-a hotărît deci să-l aducă înapoi în ţară.

L-a adus comandorul Johnson cu vaporul Dacia, ţinându-l ascuns în cabina lui. Nici personalul de serviciu al vaporului nu ştia de prezenţa lui. Numai după miezul nopţii era scos pe punte ca să se desmorţească îmbrăcat in uniformă de ofiţer de marină. Vaporul ajuns la Constanţa toţi călătorii debarcară, numai Cătărău rămase ascuns pe bord. Facem planul ca prin căpitănia portului să încercăm a-l îmbarca pe Cătărău pe un vapor englez. Nu era uşor nici să-l scoţi de pe vaporul Dacia, fără să prindă de veste detectivii, care ziua şi noaptea şedeau la pândă în dreptul vaporului. Am intrat după miezul nopţii cu Johnson pe vapor, l-am îmbrăcat pe Cătărău cu o pelerină militară, i-am pus în cap şapca mea de căpitan, şi toţi trei am ieşit pe cheu. Cătărău, care era un munte de om, mergea cu genunchii îndoiţi, ca să pară mai scurt, să nu poată fi recunoscut. Ne-am dus la un vapor românesc de marfă, mi se pare „Constanța“. L-am instalat acolo, dându-l în grija comandantului Brânzei. Neputând să-l îmbarc pe un vapor englez, Cătărău a fost dus cu vaporul românesc de marfă la Iafa, în Palestina. De acolo s-a îmbarcat pe un vapor german, care l-a dus în Anglia — bineînţeles cu destui bani la el ca să poată trăi în străinătate”, mărturisea peste ani Eugeniu Botez. Declarația este consemnată în ziarul „Dimineața” din 27 iunie 1932.

Evadarea lui Cătărău din Mănăstirea Pângărați

Din Anglia, Cătărău pleacă în fel de fel de locuri exotice. Mai întâi în Madagaascar, apoi în Noua Caledoni. În toamna anului 1914, trimite din Noua Caledonie o epistolă ziarelor din Bucureşti, care este citată de Gazeta Transilvaniei în ediţia din 26 octombrie: „Faimosul atentator s-a refugiat şi trăieşte în mijlocul unui trib de canibali. În acestă scrisoare el mărturiseşte că a săvârşit atentatele de la Debreţin şi de pe muntele Tâmpa”. La începutul anului 1916 , aventurierul moldovean este din nou văzut pe străzile Bucureștiului. Aici îl prinde intrarea României în Război.

 Exasperat de apariția sa inoportună, Brătianu cere izolarea lui Cătărău. Acesta este arestat şi dus în Moldova, la mânăstirea Pângăraţi, fostă închisoare, dispensar și spital. După campania dezastruoasă din 1916 a Armatei Române şi retragerea în Moldova,  paznicii se împuținează. Cătărău îndoaie gratiile ferestrelor chiliei şi evadează. Siguranţa intră în alertă, dar nu-l găseşte. Se întoarce singur, iar autorităţile îl mută la Durău, de unde evadează din nou.

Vremurile tulburi care urmează şi prima conflagraţie mondială, care izbucnește cu violență, fac ca atentatele din Transilvania să dispară din prim-planul opiniei publice.

Rămășițele statuii, aruncate în aer de Armata Română

Până la război, ruinele statuii de pe Tâmpa, încă destul de înalte, erau vizibile în oraş. În 1 septembrie 1916, la scurt timp după ocuparea Brașovului de armata română, „Gazeta Transilvaniei” anunța că ultimele rămâșițe ale statuii lui Arpad au fost aruncate în aer cu ajutorul unor cartușe de dinamită. S-au ocupat de asta ostaşii din Armata a Il-a a României, aflaţi sub conducerea  generalului Grigore Crăiniceanu.

În acea zi, în „Gazeta Transilvaniei” se scria: „acum zace în ruine, deplâns de cei care credeau că prin statui de piatră şi alte artificii milenare se pot cuceri ţări şi subjuga popoare”.

Ocupația românească din 1916 a Brașovului nu avea să dureze însă prea mult. Retragerea este dramatică, mulți dintre naționaliștii români retrăgându-se împreună cu trupele.

Bolșevicul Cătărău face revoluție la Chișinău

Cătărău reapare în anii războiului la Chişinău într-un rol foarte dubios, ca agitator naţionalist-bolşevic. Deși era un simplu răcan, se autodenumeşte colonel și în scurtă vreme ajunge să conducă garnizoana militară a Chișinăului. Începe o acţiune susţinută de bolşevizare a subordonaţilor. În vâltoarea evenimentelor, când rămăşiţe ale armatei ruse dezmembrate îi prădau pe boierii basarabeni, Cătărău se oferă să asigure paza moșiilor lor cu trupele pe care le conduce. Bineînțeles, primește o mulțime de bani de la proprietarii înspăimântați. Ajunge, însă, la un conflict cu guvernul provizoriu, după ce dă ordin trupelor să organizeze o defilare împotriva reacționarilor  – după cum le spunea el – din Sfatul Țării.

Alarmat, Inculeţ, șeful Sfatului Țării, semnează ordinul de arestare a şefului garnizoanei. Directorul militar al proaspăt declaratei republici, Gherman Pântea, primește ordinul de a-l aresta. Cătărău se baricadează în apartamentul din hotelul „Londra”. Are loc o ambuscadă cu focuri de armă între trupele conduse de Pântea și cele loiale lui Cătărău. Confruntarea înregistrează mai mulți răniţi, dar, până la urmă, Cătărău este „arestuit” şi expulzat la Odesa. Acolo, comisarul politic ucrainean l-a întrebat care-i motivul reținerii lui. „Fiindcă moldovenii basarabeni trag spre România, singur eu lupt ca Basarabia să se unească cu Ucraina”, îl minte fără să clipească Cătărău. Păcălit, comisarul ucrainean Poplavko l-a eliberat imediat. În ciuda acțiunilor lui Cătărău, Basarabia se unește cu Regatul României.

Atentate nereușite la Paris

Aventurile lui Cătărău nu s-au însă oprit aici. Își va face rost de un paşaport cu ajutorul căruia pleacă la Paris, unde pradă Consulatul român de însemnată sumă în valută. Întors în Rusia aflată în plin Război Civil, la Vladivostok, devine instructor al trupelor Albilor. Apoi, traficant de arme pentru naţionaliştii chinezi conduşi de Ciang Kai Shek. Prin Siberia, se refugiază în teritoriul chinez. Autoritățile din Shanghai îl expulzează în Japonia, după ce un anticar îl învinuiește că i-a vândut o statuietă falsă, pretinzând că este din aur, încrustată cu pietre prețioase .

În 1919, încearcă să se răzbune, organizând la Paris două atentate nereuşite împotriva lui Ioan Pelivan, membru al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris. În acest timp folosește numele de Ilarion Cataron.

Kirilov, terorist bolșevic în Regatul României

Și Kirilov va da multe bătăi de cap autorităților românești, după Război, din cauza propagandei bolșevice și acțiunilor teroriste de pe teritoriul Brasarabiei. O perioadă este fugit pe alte meleaguri, în ziare apărând numeroase știri despre probabila lui prindere. Este, însă, liber și se întoarce în Regat.

În 1919, omoară o santinelă română pentru a-l ajuta pe Ivan Alexievici Cercași, un comunist rus, să evadeze. Un an mai târziu, banda condusă de el se luptă pe străzile Chișinăului cu agenții Siguranței, trăgând focuri de armă și aruncând grenade. Soția agentului Petrov Antipa este asasinată cu șapte gloanțe. Ulterior, pune la cale mai multe acțiuni teroriste. În imaginile din presa interbelică, Timotei Kirilov apare îmbătrânit, cu o mustață aranjată „furculiță” .

Corespondența dintre el și Șmil Marcovici, un spion sovietic periculos, capturată de Siguranță, dovedește implicarea lui în mai multe astfel de acțiuni, vizând uciderea unor agenți ai Siguranței și persoane din administrație.

Playboy-ul Cătărău

Cătărău și-a continuat aventurile prin lumea largă și după război, ziarele relatând deseori despre isprăvile sale. Mare fante, reuşește să sucească minţile unor femei mai în vârstă decât el, putred de bogate.

În  1920, ajuns la Nisa, pretinde că este conte francez și se logodeşte cu o milionară americancă, doamna Chard, pentru a-i fura bijuteriile foarte valoroase. Reținut de poliție, este achitat din lipsă de probe.

În 1924, ministrul ungar al justiției Pál Pesthy declară că statul maghiar vrea să pună mâna pe Cătărău pentru a-l aduce în fața justiției. Fără succes, însă. În 1923, Franța refuzase să-l extrădeze, invocând „natura politică” a crimei pe care acesta o făcuse. După eliberare cutreieră mapamondul: Africa, Anglia şi coloniile insulare ale acesteia, dar şi ale Franţei, Australia, Japonia, Canada, Mexic, America. În America de Sud se ocupă de vânzarea pieilor de balenă. Conform documentelor din arhive, va mai fi căsătorit, în anii ’40 cu Winfried, „profesoară în Statele Unite, femeie vrednică și bună comunistă”. Sfârșitul războiului îl prinde la Havana, în Cuba.

Revenit în România în 1946

Despre ultimii ani din viaţa aventurierului, există mai multe documente interesante în arhivele CNSAS. În ziua de 23 noiembrie 1946, pe Aeroportul Băneasa, ateriza după un zbor de la Praga, celebrul Ilie Cătărău, folosind un paşaport pe numele său real. Se recomandă în cercurile politice ca emisar al regelui abdicat Carol I, pe care l-a întâlnit în Mexic. Intră în vizorul Siguranței, iar agentul care îl urmărește scrie în raport: „Ilie Cătărău a fost trimis de Carol al II-lea pentru a tatona lumea politică și poporul roman pentru o eventuală revenire pe tron a suveranului în exil. În acest sens, a luat legătura cu toți șefii de partide din România și fruntași comuniști. Are vaste relații cu toate cercurile interne, precum și în străinătate, unde cunoaște multe personaje cenușii din culisele serviciilor secrete”.

La scurt timp este prins că a redactat, tipărit şi distribuit, ajutat de doi complici, manifeste cu conţinut comunist, fără autorizarea Cenzurii Militare. Semnează la sfârșitul textului „Ilie Cătărău, președintele C.A.S.E.S. – Cercul Politic de Studii Economice și Sociale”. Este reţinut de Siguranţă.

Securitatea îi pierde urma

La interogatoriul luat de agenții Siguranței, Cătărău este pus să-şi scrie o autobiogafie, care va rămâne păstrată în viitorul dosar de Securitate. În cele cinci pagini scrise și semnate de Cătărău, se referă și la isprăvile lui din tinerețe, dar foarte laconic. „Ca student la București, am intrat în organizația ardelenilor refugiați la Bucureștiși am participat la diverse acte contra Imperiului Habsburgilor. În februarie 1914, Imperiul Austro-Ungar a pronunțat sentința la moarte contra mea și am fost silit să fug.” Cât de „diverse” au fost actele lui împotriva Imperiului, nu va apuca să povestească niciodată. La  un an după arestare și eliberare, Ilie Cătărău, era, din 1 decembrie 1948, membru al Partidului Muncitoresc Român. Era întreţinut de Lorentz Ștefania, mai mică decât el cu 13 ani, cu care trăia în concubinaj într-o vilă frumos mobilată, pe strada Carol Knappe. Cea din urmă notă a Securității găsită la CNSAS, datează din 18 noiembrie 1949. E semnată de maiorul Nicolae Doicaru, viitorul șef al DIE.  Acesta spune că nu l-a putut aresta pe numitul Ilie Cătărău, conform ordinelor de la centru, nici în comuna Viișoara, nici pe raza Direcției de Securitate Dobrogea.

Se călugărește la sfatul lui Petru Groza

Ca să scape de urmărirea Siguranței, cere ajutorul primului-ministru pro-comunist dr. Petru Groza. Acesta, fost membru important al Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria îi cunoştea prea bine atentatele din septembrie 1913 şi februarie 1914. Îi recomandă călugărirea, urmată de o întoarcere în America ca agent de influentă în cadrul comunităţilor româneşti, formate atunci în principal din emigranţii ardeleni. Pentru aceasta, Petru Groza intervine la Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan.

În memoriile sale, Onisifor Ghibu, implicat şi el în evenimentele din Basarabia anului 1917 (membru fondator al Partidul Național Moldovenesc), scrie că, în primăvara lui 1955, l-a întâlnit pe o stradă din Sibiu pe „călugărul” Ilie Cătărău. La 6 august 1955, la moartea Mitropolitului Nicolae Bălan, Ilie Cătărău a trimis Consistoriului din Sibiu o scurtă telegramă de condoleanţe: „Cu smerenie îngenunchez lângă rămăşiţele pământeşti ale Marelui Ierarh Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului.  Semnat lie Cătărău, ieromonah duhovnic”. Este ultimul act public făcut de Ilie Cătărău. Avea 67 de ani. Viaţa lui pare a se fi opri la acest moment.

Strania moarte a lui Gherman Pântea

Există, totuși, un epilog interesant al vieții lui Cătărău. La scurt timp după ultima revenire în România, în 12 decembrie 1946, a dat un interviu în ziarul bucureștean „Cotidianul”. Susținea că revenise în țară pentru că avea o răfuială cu un „ticălos” pe nume Gherman Pântea. Era vorba tot despre un basarabean, cel care, ca membru în sfatul Țării și ministru de război, îl arestase în 1916, la Chișinău. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Pântea fusese numit de guvernul Antonescu primar general al Odesei ocupate de trupele române. Cătărău susținea în interviul menționat că două surori ale sale sfârșiseră împușcate, după ce fuseseră date de Pântea pe mâna hitleriștilor. „O să-l găsesc, chiar dacă s-a ascuns în gaură de șarpe”, declara atunci Cătărău. Gherman Pântea, închis de comuniști, a fost eliberat în 1955. În 1968 a murit într-un mod straniu, după ce a băut o cafea într-un local din București.

Fragmente ale monumentului, răspândite în pădure

Resturile monumentului lui Arpad, aruncat succesiv în aer, a dăinuit circa o jumătate de veac. Ruinele au devenit loc de escalade și chiar au fost folosite ca punct de observație militar. Mai târziu, elevii cercetași făceau excursii la edificiu, până când, în 1966, autoritățile – de această data comuniste – au îndepărtat ultimele rămășițe. Tot ce a mai rămas până în ziua de astăzi este fundația soclului.

După Primul Război Mondial, piesele memoriale au ajuns la Muzeul de Istorie Brașov , care nu le-a expus niciodată. Mai multe fragmente sunt împrăștiate și acum prin pădurea de pe Tâmpa, iar pentru o lungă perioadă, nimeni nu a mai fost interesat de refacerea momentului.

În perioada interbelică, dar și în ultimele decenii au fost formulate diverse propuneri pentru valorificarea locului în care s-a aflat monumentul. În 1933, presa a consemnat propunerea ca pe locul respectiv să fie înalțată Catedrala Ortodoxă. În anii celui de al Doilea Război Mondial, o alta propunere a fost făcută de către generalul Ioan Rășcanu, primarul de atunci al Municipiului București, care preconiza amplasarea unei mari Cruci monumentale.

S-a păstrat doar capul statuii

Singura parte din această statuie, care mai poate fi văzută în ziua de azi este capul arcașului. În 2002, a fost recuperat din subsolul Muzeului Județean de Istorie de către Parohia Reformată din Brașov. Din 2017, este expus publicului în curtea Bisericii Evanghelice Luterane din Brașov.

În urmă cu nouă ani, consilierul local brașovean  Toro Tamas din partea, pe atunci, a Partidului Popular Maghiar din Transilvania, a solicitat public reconstruirea statuii lui Arpad de pe Tâmpa. O propunere primită cu ostilitate și ironii de ceilalți consilieri și de presă.

De la întâmplările povestite au trecut 110 ani. De atunci, Brașovul a avut parte și de alte monumente inaugurate, comemorate și, uneori, demolate. Opere de artă care au marcat epoci și s-au imprimat în amintirile unor generații.

Chiar dacă, la timpul lor, au fost iubite cu pasiune sau urâte din tot sufletul, au rămas în memoria Brașovului. Si, tocmai de aceea, indiferent de pasiunile pe care încă le mai stârnesc, nu pot fi șterse din istorie.

Drama tânărului Alecsandri

În 1848, tânărul Vasile Alecsandri își găsise refugiul în scris, după ce trăise o mare dramă. Cu un an în urmă, marea lui iubire, Elena Negri se stinsese în brațele lui. Ninita, cum o alinta poetul, suferise de o gravă boală de plămâni. În toamna anului 1846, au trăit două luni de iubire aprinsă la Veneția. Apoi, pentru o perioadă s-au stabilit la Palermo, împreună cu Nicolae Bălcescu. Elena Negri a murit pe vapor în timpul întoarcerii spre Moldova. Alecsandri își revenea cu greu, găsindu-și refugiul în scris. Piesele lui aveau mare succes pe scena Teatrului Național din Iași. În luna martie 1848, aici, avea loc reprezentația piesei lui „Nunta Ţărănească”. Chiar în timpul spectacolului, jucat de boieri în straie ţărăneşti, Alecsandri a primit de la Nicolae Bălcescu, din Paris, o scrisoare prin care anunţa că acolo a izbucnit revoluţia.

Revoluția moldoveană

Atât i-a trebuit inimosului patriot moldovean. Răspândește pe foi volante celebrele versuri către români: „Voi ce staţi în adormire. Vai ce staţi în nemişcare”. Convoacă întruniri pentru revendicări naţionale şi sociale, împreună cu alți boieri moldoveni din principatul Moldovei. Practic, toată revoluția moldoveană din 1848 s-a desfăşurat în trei zile (27-29 martie). Revoluționarii au conceput un program -„Petiţiunea-Proclamaţiune a boierilor şi notabililor moldoveni” – alcătuit din 35 de puncte. Un rol important în redactarea proclamației i-a revenit lui Vasile Alecsandri. Documentul, în care erau înscrise „Dorinţele naţionale”, semnat de oameni „de toate condiţiile”, era copiat în numeroase exemplare, pentru a fi răspândit în ţară. Vodă Sturza cere să i se trimită o delegaţie, dar aceasta e înconjurată de arnăuţii stăpânirii, schingiuită şi arestată. Norocul lui Alecsandri a fost că nu se afla de faţă.

Fuga lui Alexandri peste munți

Alături de ceilalţi răzvrătiţi care au reușit să scape, Alecsandri fuge. Se refugiază întâi la o moşie a Prinţului Cantacuzino, şi apoi la mănăstirea Hangu, de unde pleacă, peste munți, la Braşov. În descrierea sa „Un episod din 1848”, publicat în „Convorbiri literare” din 15 Aprilie 1848, episod care nu este decât primul capitol al romanului său „Dridri”, apărut mult mai târziu, Vali eroul cărţii, pseudonim sub care se ascunde Vasile Alecsandri, povesteşte pitoresc toate peripeţiile fugii din Iaşi până la Hangu. Plecând din Iaşi, Alecsandri nu se oprește din scris. La plecarea peste munți, scrie „Adio Moldovei”. Apoi, în timpul călătoriei, așterne pe hârtie „Sentinela Romană”, un poem istoric în care descrie lupta unui ostaș roman care apără hotarele Imperiului Roman împotriva invaziilor barbare. În timpul șederii la Brașov, pe lângă mai multe texte revoluționare, scrie poemul „Moţul şi Secuiul”.

Afumat de grănicerii austro-ungari

Partea doua a povestirii, de la Hangu la Braşov, o aflăm la sfârşitul romanului „Dridri”. Aici, poetul istoriseşte cum a trecut munţii călare, însoţit de un căprar român din armata austro-ungară, cum l-au afumat grănicerii cu câlţi „ca să-l cureţe de ciumă şi de holeră” şi cum a sfârşit prin a fi arestat şi el. Din nenorocire pentru noi, descrierea din roman se opreşte la arestarea eroului, şi nu aflăm tocmai episodul principal, adică cum a ajuns la Braşov, şi cum a luat contact cu fruntaşii cetăţii. Tot ce se știe, este că a locuit la Hanul „La Pomul Verde“. Clădirea, aflată astăzi pe Strada Lungă nr. 10, arăta în acea vreme ca o casă mai mare. Abia din 1867 a fost transformată în hotel.

Casina română, refugiul revoluționarilor

Între 15 aprilie şi 15 iunie, la Brașov, îi cunoaşte pe George Bariţiu şi Andrei Mureşianu, frecventează „Casina română” și publică poezii revoluţionare. Pe zidul unei case din Braşov, de pe str. Poarta Șchei nr. 3, o placă memorială aminteşte trecerea poetului prin acest oraş : „Aici a fost sediul Casinei Române, unde cu ocazia evenimentelor revoluţionare din 1848 au poposit personalităţi de frunte ale vieţii culturale din ţara Românească şi Moldova : Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Ion Eliade Rădulescu, Cristian Tell, Gheorghe Magheru şi alţii”.

Unirea din 1859, pusă la cale de jurămintele făcute la Brașov

Refugiații veniți de peste Carpați elaborează la 12 (24) mai 1848 programul revoluţionar „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, în care se prevedeau desfiinţarea iobăgiei, împroprietărirea ţăranilor, unirea Moldovei cu Valahia într-un singur stat românesc neatârnat. Documentul semnat atunci la Brașov de revoluționarii români aveau să decidă mai târziu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești, după ce fusese ales în Moldova. La întâlnirea din noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859, de la hotelul „Concordia”, aflat pe Ulița Nemțească din București, partida conservatoare și cea liberală au trecut peste neînțelegeri, urmând jurămintele făcute în urmă cu 11 ani la Brașov.

Revoluție în versuri

În șederea sa la Brașov din 1848, Alecsandri publică în ziarele brașovene poezii înflăcărate în spiritul luptei revoluţionare. La 14 iunie, publică în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” poezia „Hora Ardealului”, semnată „Un roman”. Este prima variantă, cu evidente elemente folclorice, a cunoscutei poezii care a devenit mai târziu imnul unirii dintre Moldova și Țara Românească. Prima strofă a trecut neschimbată în „Hora Unirii” din 1856.

O săptămână mai târziu, Andrei Mureșianu publică, tot în „Foaie pentru minte, inimă și literatură”( în numărul 25 din 21 iunie 1848), poezia „Răsunet”, transformată peste ani în „Deșteaptă-te române!” și devenită imnul României.

Alecsandri va rememora în scrierile sale târzii emoția pe care a simțit-o fiind ovaționat de români din satele ardelene prin care a trecut la plecarea din Brașov. Recitau versurile din „Deșteptarea României”: „Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!” sau cele din „Hora Ardealului” : „Hai să dăm mâna cu mână, Cei cu inima română!”, în timp ce în depărtare, se auzeau acordurile solemne din „Deșteaptă-te, Române, din somul cel de moarte” ale poeziei „Răsunet” scrisă de  Andrei Mureșanu.

Prima audiție a cântecului „Deșteaptă-te, române!”

În primăvara anului 1848, revoluționarilor refugiați la Brașov li se alătură și viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza. Este menționat, alături de Alecsandri și ceilalți revoluționari, printre invitații protopopului Bonifatie Pitiş din Şchei, în 1848, la un „un prânz de cerease de mai”, în grădină. Aici a fost ascultat pentru prima oară în istorie imnul „Deşteaptă-te Române”. Tânărul dascăl al Bisericii Sf. Nicolae, George Ucenescu, a cântat pentru prima oară actualul imn al României. Versurile poeziei „Răsunet” scrise de poetul Andrei Mureşianu au fost puse pe melodia „Din sânul maicii mele”, scrise de Anton Pann. Tot la Braşov, în aceeași perioadă, Alecsandri scrie şi publică în broşură memoriul întitulat: „Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirii şi a lui Dumnezeu“, în care arată evenimentele revoluţionare petrecute la Iaşi în martie 1848.

Marea Adunare de la Blaj

Șederea lui Alecsandri la Brașov a coincis cu zilele premergătoare faimoasei întruniri de pe Câmpia Libertăţii de lângă Blaj. Cum era să lipsească de acolo Vasile Alecsandri şi ceilalţi boieri refugiaţi? Participă la adunare, alături de alți lideri ai revoluției din Moldova, exilați în Ardeal: C. Negri, Al. Russo, G. Sion.

Autorităţile, însă, s-au sesizat şi patrioţii au fost siliţi să părăsească Ardealul. Că lucrurile s-au petrecut aşa, reiese din epistola poetului scrisă în franţuzeşte, către prietenul său Ubicini, manuscris care se află în posesia Academiei Române: „La Braşov am stat aproape două luni. Într-o zi, generalul Comandant al Cetăţii, chemă pe câţiva dintre noi la sine, şi confidenţial ne spuse că suntem expuşi să fim masacraţi de unguri şi de saşi, şi ne dete sfatul să plecăm. Noi am primit sfatul generalului şi am plecat la Cernăuţi”.

Cântec interzis în Moldova în 1857

Variante ale cântecului „Hora Unirii” erau cântate cu mult înaintea publicării variantei finale. Cântecul se afla deja pe buzele tuturor. Muzica lui n-a fost scrisă, ci transcrisă de compozitorii vremii, căci, în fapt, n-a avut alt autor decât cei ce-o cântau cu înfocare la horele din bătătura satelor cu tarafele de lăutari.

La începutul lui 1857, caimacamul antiunionist, sprijinit de turci și austrieci, Teodor Balș, a interzis „HoraUnirii“, amenințând cu „punerea la popreală“ pe toți lăutarii care ar mai fi îndrăznit s-o evite. „Dar prinde, de poți și vâră după gratii toate ciocârliile“ — spunea un cărturar al vremii. Hora devenise imn în toate locurile în care locuiau români.

Lansarea oficială a cântecului

Varianta finală a poeziei „Hora Unirii”, preluând prima strofă cu versurile publicate pentru prima oară la  Brașov, a fost publicată de Vasile Alecsandri în 1856, în „Steaua Dunării”, revista lui Mihail Kogălniceanu. Cântecul cu același nume a fost lansat în premieră, în 24 ianuarie 1859, cu ocazia numirii lui Cuza ca Domn al Principatelor. A fost cântată de marele actor Matei Millo pe o melodie semnată de Alexandru Flechtenmacher. Orchestra  de muzică militară şi un cor mixt, a fost condusă de dirijorul Eduard Wachman.

Alecsandri, o personalitate marcantă

Politician, dramaturg, poet, Vasile Alecsandri este una dintre personalităţile marcante din viaţa literară şi culturală a României. Supranumit „Bardul de la Mircești”, a fost ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea. S-a stins din viaţă la Mirceşti, pe 22 august 1890, la vârsta de 69 de ani.

Primele înregistrări ale cântecului „Deșteaptă-te române”

La fal ca „Hora Unirii”, înainte de a fi imnul oficial al României, în 1990, „Deșteaptă-te române” a devenit un cântec foarte popular, fiind intonat de români în fiecare moment crucial al istoriei. Prima înregistrare a melodiei s-a făcut pe disc abia în 1900, în S.U.A., în interpretarea solistului Alexandru Pascu. Abia în 1910, fanfara Batalionului 2 Pionieri din București reunită cu fanfara Regimentului Ștefan cel Mare din Iași au realizat cea dintâi înregistrare instrumentală. În același an, corul „Ion Vidu” din Lugoj a înregistrat pentru prima dată pe disc varianta corală. Pentru o vreme, a fost de asemenea imn național al Republicii Democratice Moldovenești (1917 – 1918) și al Republicii Moldova (1991 – 1994).

Casina Română, clubul negustorilor iubitori de cultură

GREMIUL ROMÂN. În 1826, mai mulți negustori români, „fiind la râvnă pentru trebile uşurărei negusțitoriei noastre”, cad la învoială pentru a înființa compania „Gremiul român de comerciu levantin”. Pentru obținerea înaltei aprobări s-a alcătuit un comitet și s-a angajat un avocat care să le susțină cererea înaintea Curţii din Viena. Gremiul va funcționa în următoarele decenii și va cere drepturi de a neguțători cu tot felul de mărfuri, drepturi de patronat asupra bisericii greceşti şi înființarea de şcoli naţionale. Dar satisfacerea trebuințelor economice și sociale ale celor pe care-i reprezentau nu era tot ce își doreau. Comunitatea vorbitoare de limbă română avea un acces limitat la informații, scrisul se făcea încă cu litere chirilice, iar nevoile culturale erau comple descoperite. Astfel, în 1835 a luat fiinţă „Casina neguţătorească”, ce a fost cunoscută ulterior sub numele de „Casina română”.
NAȘTEREA CASINEI. Negustorii braşoveni de credință ordodoxă, convocați în „obştească adunare, hotărăsc la 31 octombrie 1835, înfiinţarea unei societăți „pentru nobila conversaţie, nevinovata petrecanie şi trebuinciosa în viaţă culturală”. Parcurgând lista membrilor din anii dintâi, întâlnesti însă si multe nume grecesti – între ele unele ale grecilor rămasi la Brasov – care însă se pare că îsi vedeau de negotul lor si care traiau bine cu românii. Erau si armeni, veniti din împărătia turcească, si câtiva slavi balcanici. Inițial, toți aceștia se adunau în Casină pentru a discuta afaceri, a bea cafea, și a asculta bucăți din „Gazeta de Transilvania”, „Kronstädter Zeitung” sau „Curierul”, citite de către unul dintre ei considerat mai „cărturar”. Când sosea la Brașov un negustor din alte părți, acesta era introdus ca oaspete de către un membru al Casinei.
CLUB DEMOCRATIC. În anul revoluţiei, 1848, Casina primește oaspeţi refugiaţi din Principate, să discute cu ei chestiuni naţionale şi, mai ferit, planul „Regatului Daciei”. După 1848, Casinei i se alătură din ce în ce mai mulți intelectuali. Caracterul exclusivist al adunării a fost ulterior părăsit, negustorii iubitori de cultură, printre care se numărau Constantin Boghici, Gheorghe Nica și Niță Iuga, au introdus în casină ca membri pe George Barițiu, Iacob și Andrei Mureșianu, iar mai apoi pe fiii lor, întorși de la studii din Viena sau din alte orașe europene. Pandeli Dima a introdus și profesori ai – pe atunci – nou înființatului gimnaziu românesc. Cu timpul, Casina a devenit un club democratic, putând fi întâlniți aici protopopi, avocați, judecători, morari, funcționari de bancă, măcelari etc.
CE ȘTIRI SE COMENTAU LA CASINĂ. Potrivit lingvistului Sextil Pușcariu, cuvântul „casină” nu are nici o legătură cu modernul „casinò”, ca loc de practicare a jocurilor de noroc. În schimb, casina ardeleană reprezintă o imitație a vienezului Kasino, un fel de club deschis numai pentru membrii săi. În cartea sa de memorialistică, cărturarul brașovean își deapănă amintirile despre Casină. „În sala de lectură a casinei erau gazetele: mai numeroase si în mai multe limbi. Câteva, mai ales ce e umoristice, ilustrate. Din când în când mai aducea, când se întorcea din Bucuresti, cineva vreun număr din foile oprite de a trece peste granită. Lumea se arunca asupra lor si le comenta cu pasiune (…) Se comentau cu voce tare noutătile senzationale, atât de rare la Brasov, încât meritau ca si ei să lase jurnalul si să asculte pe cel ce aducea stirile. Cutare scandal la Curte, încendiul Teatrului imperial din Viena, atmosfera îmbâcsită din Bosnia si Hertegovina după anexiune, traiul scandalos al regelui Milan al Serbiei, a cărui sotie, Natalia, era româncă, câte un cutremur de pământ sau potopul de la Seghedin. Recordul acestor stiri senzationale l-a bătut drama de la Meyerling, rămasă până astăzi un mister. Principele mostenitor al Austriei, Rudolf, singurul fiu al împăratnlui Francisc Iosif, a fost găsit mort, împreună cu amanta lui, baroama Vecsera, la castelul de vânătoare de la Meyerling, lângă Viena”, povestește Sextil Pușcariu.
ȘTIRILE DE PESTE CARPAȚI. Cu un interes tot atât de viu erau comentate la Casină stirile ce veneau de la cealaltă Curte, de la Bucuresti și Sinaia. Ecourile din presă ale Războiului ruso-turc de la 1877 și eroismul armatei române a avut un mare ecou la Brașov. Tot Sextil Pușcariu își amintea de entuziasmul discuțiilor despre eroismul ofiterului ardelean Moise Grozea, trecut în armata română, în fața redutei Grivița.. Însurat cu o brasoveancă, fiica lui Iacob Muresianu, mai târziu, Moise Grozea a ajuns general de corp de armată. Moartea eroică a lui Valter Mărăcineanu, poeziile din război ale lui Alecsandri si dorobantii lui Grigorescu se recitau si se arătau cu mândrie. În 1881, când Carol I s-a încoronat cu coroana regală de otel, o delegație din Brasov a fost nevoită să facă o transbordare în alt tren, după ce ploile de primăvară au rupt un pod. Călătorii din tren, reveniți în oraș, și-au povestit cu mult dramatism peripețiile la Casină. Și bârfele despre amorul interzis dintre principele moștenitor Ferdinand si domnisoara Văcărescu au făcut multă vâlvă. Cu timpul, însă, cele mai vii comentarii din casină priveau politica guvernului din Budapesta fată de romani, sau evenimente care aveau o legătură cu noi. Huiduirea lui Ilie Măcelariu în parlamentul din Budapesta, după care a urmat politica de pasivitate, revoltase pe toti românii.
DE LA LECTURI SUBVERSIVE LA SERBĂRI FASTUASE. Cartea lui Nicolae Densușianu, fost notar al magistratului din Făgăraș,  Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria”, interzisă de guvernul maghiar, se citea pe ascuns în Casină. La venirea lui Vodă Carol în ţara românilor de peste Carpați, Casina i-a cumpărat portretul și l-a pus în loc de cinste, având inscripţia: „Domnul Românilor”. La începutul Primului Război Mondial, în 1914, când batalioanele de români din armata imperiului Austro-Ungar plecau pe front, un caşinist a smuls drapelul tricolor şi l-a atârnat la ferestrele Casinei.
BIBLIOTECĂ DISTRUSĂ ÎN 1916. În anul 1916, trupele Regatului Român au ocupat Brașovul. În scurt timp, însă, linia frontului s-a oprit pe valea Oltului și a fost frântă la Sibiu, Casina rămas pustie după ce biblioteca a fost asvârlită din rafturi, în coridor. Preşedintele Casinei de atunci, protopopului Vasile Safta, a fost internat în lagărul de la Sopron. Ceilalţi au fugit în Moldova, unde se refugiase guvernul Regatului. Înainte de Marea Adunare de la Alba-Iulia, Casina găzduiește Marele Sfat al Ţării Bârsei. La Casină, se împart insigne cu textul: „România Mare, 18 Noemvrie 1918, Braşov”.
DESFIINȚATĂ ÎN 1936. În 1936, se aniversează 100 de ani de la înființarea Casinei. La Brașov, are loc o mare festivitate la care participă însuși Regele Carol all II-lea. Casina Română din Brașov a funcţionat până în 1948, când toate asociaţiile şi societăţile de acest tip au fost desfiinţate.

SEDIILE CASINEI ROMÂNE

1835 – 1841. Casa Plecker de pe Șirul Botelor.
1841 – 1885. Poarta Șchei nr. 3
1885 – 1909. Clădirea din colțul actualelor străzi Poarta Șchei și Hirsher.
1909 – 1916. Casele bisericii „Adormirea Maicii Domnului (Cetate)” de pe Șirul Grâului. 1916 – 1948. Casa Seuler  de pe Șirul Inului.

Ideile inovatoare ale lui Aurel Mureșianu

Primul număr din ziarul brașovean „Gazeta de Transilvania”, vedea lumina tiparului în anul 1838. Scris cu caractere chirilice, îl avea ca prim-redactor pe George Bariţiu. În 1850, redactor şi proprietar al Gazetei Transilvaniei devenea Iacob Mureşianu, iar din 1877, redacția este condusă de fiul său Aurel Mureșianu. Acesta transformă publicația în cotidian (1884), aduce o mașină tipografică de la Viena (1888) și vine cu idei noi în privința felului în care este prezentată publicitatea.

De la litere îngroșate la grafică reprodusă zincografic

Mai întâi, pentru a atrage atenția, unele anunțuri apar cu susul în jos cititorii trebuind să întoarcă ziarul pentru a citi tot enunţul. Unele cuvinte ale anunțurilor sunt scrise cu litere îngroșate pentru a li se sublinia importanța și se folosesc formulări senzaționaliste: „ocazie unică!”, „numai la magazinul nostru”, „renumitul medicament” etc. Atragerea clienţilor se face prin sublinierea calităţii produselor, a preţului lor moderat; unele dintre ele se vând şi în rate, iar la vânzarea „cu toptanul” (en-gros) se face reducere. Tot Aurel Mureșianu introduce la literele speciale de zețărie pentru titlurile anunțurilor importante, apoi chenarele înflorite și, după 1880 reclamele realizate zincografic (procedeu de tipar pentru ilustrații în care se folosește gravarea electrolitică pe plăci de zinc) cu grafică bogată.

Prețul publicității

În paginile „Gazetei Transilvaniei” apăreau frecvent taxele ce se plăteau pentru inserţiuni/machete publicitare. Din Gazeta Transilvaniei nr. 76 din 20 mai 1884 aflăm că se plăteau 6 creiţari pentru linia de 30 de litere de pe pagina a IV –a şi cu 4 creiţari mai mult pentru pagina a III –a. Pentru repetiţii se oferea un rabat – de 10% pentru 3 – 4 anunţuri, de 20% pentru 9 – 11 anunţuri şi de 50% pentru 16 – 20 anunţuri. Pe lângă publicitatea făcută de societățile private existau numeroase anunțuri oficiale, publicate de către instituţiile statului. Magistratul cetăţii şi al districtului era principalul anunţător în perioada 1872 – 1877. Anunţurile poartă diverse titluri: „publicaţiune”, „licitaţiune”, „edictu”, „publicare de licitaţiune” şi majoritatea sunt parte a unor campanii a câte trei repetări.

Comunicatele oficiale

Subiectele comunicate de anunțurile oficiale erau diverse: măsuri administrative, măsuri sanitare şi acordare de stipendii. Un stipendiu se acorda în 1876, în valoare de 400 florini, din fondul Joseph Wehrmacher, unui elev, indiferent de religie şi naţionalitate. Elevul doritor de învăţătură, trebuia să fie născut în Transilvania şi să nu aibă mijloacele financiare necesare frecventării unei şcoli înalte. Celor care li se ofereau stipendii li se cerea deseori să aducă „testimoniu de cualificaţiune şi atestatu de moralitate”. În caz că stipendiile se ofereau copiilor săraci, aceştia trebuiau să aducă şi atestat „de paupertate”.

Alte instituţii ale statului care îşi publicau anunţurile în „Gazeta Transilvaniei” erau judecătoria regească şi tribunalul regesc. Tribunalul regesc din Braşov anunţa prelungirea termenului până în 13 iunie 1874 pentru împărţirea bunurilor firmei falimentare Sotir Mantsu şi fiii.

Prima campanie publicitară

Prima mare campanie publicitară a fost susținută de Reuniunea Femeilor Române, încă de la începuturile activităţii sale, în 1850. Asociația publica anunţuri periodice legate de balul anual, şedinţe, colectare de fonduri și închirieri de proprietăţi. În 29 octombrie 1873, Comitetul Reuniunii anunţa adunarea generală din acel an ce urma să se ţină în 7 noiembrie, de ziua onomastică a Reginei Regatului României, Elisabeta, patroana reuniunii. Balul Reuniunii Femeilor Române în favoarea orfanelor române era anunţat în fiecare an în Gazetă. Anunţurile informau preţul de intrare, data stabilită pentru bal sau numele colectorilor de fonduri. Și „Reuniunea română pentru gimnastică și cântări” anunță în 1887 condițiile speciale vestimentare pentru acceptarea prezenței la „Balul Calicotu”.

Anunțuri primite de la agenții din Viena și Budapesta

Dar cea mai consistentă publicitate era cea făcută de comercianți. Depozitele şi magazinele de haine ocupă un loc important în publicitatea Gazetei, alături de magazinele de încălţăminte şi accesorii. Cele mai elaborate reclame erau primite de la agenții vieneze şi budapestane. Braşovenii putând să comande şi să primească prin poştă produsele dorite. Unii comercianţi anunţau că făceau reduceri pentru studenţi şi profesori, fapt ce subliniază ideea că salariul profesorilor era, şi atunci, destul de modest. Însă cele mai numeroase publicități sunt cele ale magazinelor și reprezentațiilor comerciale din centrul orașului.  De asemenea, cofetările, cafenelele, restaurantele, hotelurle, saloane de ras şi frezat șe întreceau în a-și face reclama în paginile ziarului.

Comercianții din centrul Brașovului

Printre cele mai lăudate magazine din centrul Brașovului se numărau prăvălia lui László, vestită pentru pânzeturile ei fine; magazimul fraților Simayi, armeni de origine, de pe Târgul Grâului, unde erau textile de import; băcănia lui Dușoiu, care avea pictată la intrare o „săceleancă” frumoasă în port național; prăvălia lui Eremias, cu măsline și scrumbii afumate, care, la intrare îl avea pictat pe Osman Pașa călare, în mărime naturală; cârciuma „La Rață”, cu o rață de fier atârnată deasupra ușii; prăvălia de ghete a lui Peter din Ulița Căldărarilor, cu o cizmă uriașă roșie agățată lângă intrare și multe altele.

Concursuri de vitrine

În perioada interbelică – anii ’20 și ’30 – Camera de Comerț Brașov organiza periodic concursuri de vitrine. În 1936, de exemplu, „Gazeta Transilvaniei” scrie că „a produs o adevărată senzație măcelăria Konya din strada Hischer”. E greu să ne imaginăm astăzi cum ar fi arătat așa ceva, dar este sigur că domnul Iosif Konya, mezelar și măcelar, cu magazine pe Lungă și Hirscher, și-a făcut apoi reclamă amintind de peisajul cu casă de șuncă și gard de cârnați. Concursuri de vitrinieri – o calificare cu statut special în perioada comunistă – s-au făcut și în anii ’60-’70. Centralele comerciale Metalo-Chimice și Alimentara au avut mai mulți premianți. În acele vremuri problemele erau altele. Într-o anchetă din „Drum Nou”, din 1970, erau criticate manechinele furnizate RECOM București care „care populează universul magazinelor braşovene cu tot felul de arătări”. Și meseria de pictor de reclame era pe atunci la mare căutare. OJT Brașov, oficiul care organiza excursiile românilor, avea în sediul de la parterul corpului nou al hotelului Aro un atelier spațios de pictură. Toate afișele instituției erau realizate manual și erau expuse într-un avizier aflat la colțul corpului T.

Urmărind filmul următor vă veți putea întoarce în timp, printre mărfurile din magazinele brașovene de dinainte de ultimul război mondial:

Publicitatea în România

Primul anunţ publicitar, redactat și plătit de un român, pare să fi apărut al 1745, în The South Carolina Cazerte (23-31 octombrie), la solicitarea emigrantului ardelean Samuilă Damian (preot unit). Acesta își anunța spectacolele de electricitate cu public. Prima publicaţie „de specialitate” apărută în Regatul României a fost „Cantor de avis şi comers”, Bucureşti, 1837. Profilul iniţial era cel „politic, ştiinţific şi comercial”, iar din anul 1842 va avea titlul „Cantor de avis”. În anul 1839, la Brăila va apărea, în limbile română şi italiană, revista „Mercur – jurnal comercial al portului Brãila”, în care vor fi înserate anunţuri despre circulaţia vaselor de mărfuri, preţurile cerealelor şi altele. Prima agenţie de publicitate din Regatul României a fost fondată în anul 1880 de negustorul evreu David Adania. Între anii 1880 – 1886 au mai apãrut alte trei agenţii de publicitate care purtau numele proprietarilor lor: Emil Melber, Carol Schulder şi Isidor A. Stern. Primele agenții internaționale își deschid birouri la București abia în 1924: Rudolf Mosse, din Berlin, John Walter Thompson din New York şi Siegfried Wagner. În România, în anul 1937, în Bucureşti erau 17 agenţii, 5 firme de „Reclame” (Biruinţa, Orientarea reclamei, Redeco, Vitron şi J.W. Thompson), două firme de reclame luminoase (Neon şi Ncolux, una de „Reclame în relief ” (Vitrom) şi o alta de „Reclame metalogratiate” (Shwartz Mauriciu). Instaurarea regimului comunist în România a dus la diminuarea progresivă a activitãţii publicitare, mai ales după naţionalizarea mijloacelor de producţie şi a unităţilor comerciale, când practic, prin instituirea monopolului statului, nu mai exista o piaţă reală, concurenţială, de unde şi absenţa formelor de promovare a produselor şi serviciilor. Statul preia monopolul oricărei activități de publicitate. La sfarsitul anilor ’20 aparitia radioului mărise mult piaţa de publicitate. Ulterior, în anii ’50, televiziunea, apoi, din anii ’90, Internetul au transformat complet felul în care se face astăzi publicitate.

„Schimbătorie de bani“

Un braşovean ce se ocupa cu negustoria pe la 1900, pe nume Fritz Schuller, anunţa în gura mare că numai la el „se capetă canari de cea mai nobila specie“. Înainte de primul război mondial, se făcea publicitate serioasă penelor de gâscă importate din Boemia.

Primul zaraf cunoscut al orașului este Jacob L. Adler, care-și deschide în 1895 o „casă de bancă” pe Târgul Florilor, unde se pot schimba bancnote și monede. În 1910, la Tutungeria lui Dumitru Popp, de pe strada Hirsher nr. 4, era deschisă o casă de schimb valutar. Aceasta era numită „schimbătorie de bani“ şi era deschisă „tuturor acelora cari călătoresc seu se reîntorc acasă din România“.

Prima reprezentație auto

Prima reprezentație auto din Brașov a apărut pe strada Porții (actuala Republicii) în 1908 și făcea reclamă trăsurii cu motor  a lui Puch. După Primul Război Mondial, în 1921, societatea bucureșteană Leonida își face reclama în „Gazeta Transilvaniei” pentru vânzarea de automobile „Stoewer”, reprezentanța fiind în capitală pe Calea Victoriei. În același an și în aceeași publicație, fabrica brașoveană Schiel anunță că are de vânzare 12 automobile și invită proprietarii auto la service-ul uzinei, pentru vulcanizări, schimburi de ulei și repararea defecțiunilor.

Sicrie de la Viena

Mult mai cinice anunţul Reuniunii pentru Ajutorare, de pe Calea Victoriei 13. „De moarte nu scapă nimeni. Până la 85 de ani, se primesc membri pentru ajutorare în caz de moarte (deces) li se plăteşte imediat următorul ajutor la sumele de lei 8.000 – 10.000 sau 24.000“.

Firma de pompe funebre Tutsek, de pe strada Porţii 12, şi-a făcut publicitate prin presa locală mai mulţi ani. Reclama preciza faptul că firma deţine un „depou de sicriuri de metal ce se pot închide hermetic, din prima fabrică din Viena, care funebre cu doi şi patru cai, ciocli“.

Apă pentru sân

Doamnele erau momite de coafori şi de negustorii de cosmetice cu ,,Ondulaţie permanentă cu preţuri reduse pentru Paşti, cu lei 170 la coaforul şi frizeria Sabău, Mihail Weiss 6 – Brasov“. Anunţ apărut în „Ardealul“, anul 1942. ,,Podoaba cea mai frumoasă a femeii este un bust frumos! Apa Kathe pentru sân – mij loc senzaţional, scutit prin lege, pentru a dobândi un bust frumos, cu efect mi ra culos. Apa Kathe se fo loseşte numai pe di na fară, de aceia e potrivită pentru orice constituţie corporală“, Gazeta de Transilvania-1905 . Tot doamnele erau invitate să cum pere „ciorapi incandescenţi, premiaţi, Petroleum – de cea mai bună calitate“, care se găseau de vânzare la negusto rul A. Bidu, în Târgul Inului nr. 30.

„Norocul femeilor“

În perioada interbelică s-a făcut o campanie de promovare a unor călcâie de gu mă, ce se ataşau pan tofilor bărbăteşti. Dese nele din reclamă arătau sugestiv că bărbaţii care nu şi-au dotat în călţările cu aceste accesorii pot aluneca mai uşor pe stradă, devenind astfel caraghioşi în ochii doamnelor.

În anul 1910, în „Gazeta de Transilvania“, se făcea publicitate săpunului „Zuckooh“, pentru bărbaţi. Erau și alte săpunuri foarte promovate: „Sunlight sau „Schicht”.

Tot marca „Zukooh” oferea burlacilor produse fine de cosmetică, pomezi şi loţiuni parfumate. „Un bărbat frumos. Norocul femeilor! Mândria mireselor! Bucuria părin ţilor!… Frumuseţea este şi pentru bărbat o avere sigură şi o recomandaţie bună. Frumos ca un zeu! Săpunul şi cremea Zuckooh – te scapă de pis trui, pete, ten palid“.

Purgative nesupărăcioase

Farmaciştii îşi lăudau ne voie mare leacurile. O licoare în vogă era considerată „Vinul de buruieni a lui Huberth Ullrich. Pentru morburi de stomac, constipaţie, slăbiciune, anemie, debilitate, râgăială“. Pentru copiii deranjaţi la stomac, era mai indicată „Ciocolata de Tannim a lui Sztraka“. Tabletele purgative Ascaret, care se găseau în spiţeriile şi drogheriile braşovene înainte de primul război mondial, aveau „un efect nesupărăcios şi sigur, fiind curat vegetabile şi întăritoare la stomac“. Farmaciştii isteţi promiteau clienţilor şi despăgubiri: „500 de florini plătesc celui ce va mai căpeta vreodată durere de dinţi, ori îi va mirosi gura, după ce va folosi apa de dinţi a lui Bartilla. O sticlă 70 de bani. Denunţurile de falsificare bine plătite“.

Cheagul de lapte

Gospodinele cumpărau cel mai popular cheag de lapte. Palfi Mar ton, care se autointitula „ma re neguţător de cheag“, avea grijă să-şi promoveze des marfa în jurnale, pentru a-şi forma clien telă nouă: „Cel mai bun! Cel mai ieftin! Cel mai prac tic! Cheag pentru în che ga rea laptelui preparat pe cale chemică din cele mai curate“. Asta se publica în 1905, în „Gazeta de Transilvania“. 32 de ani mai târziu, în „Ardealul“, Farmacia „La Arap“, din Piaţa Libertăţii nr. 13 (telefon 640 ), anunţa: „Oieri! Agricultori! Cheagul lichid Mioriţa este întrebu in ţat cu succes de peste 100 de ani“.

Stârpirea cloţarilor

Pivniţele şi hambarele nu puteau fi lăsate de izbelişte, în stă pânirea şoarecilor şi gândacilor. Pisicile flămânde şi cursele de şoareci erau la mare preţ atunci. În 1910, braşoveanul Ștefan Baer, care locuia pe strada Neagră nr. 16, făcea publicitate la o otravă inventată de el. „Am pus curse, am prins şi omorât mulţi cloțari, dar nu i-am putut stârpi… Atunci am cugetat… şi am inventat un preparat cu care i-am stârpit total în Câțiva ani mai târziu, în 1913, cel mai generos spațiu din pagina cu reclame a „Gazetei Transilvaniei” îl ocupa reclama la „Zacherlin” , un insecticid casnic.

„Observaţi exact vitrinele mele“

De la drogherii, pe lângă cosmetice şi tutun, se puteau cumpăra şi aparate foto, la preţuri speciale. „Ocazie de Paşti! Un aparat de foto gra fiat pentru Lei 300-Soc. Agfa vă oferă un aparat bun de valoarea Lei 560 – pentru suma minimală de Lei 300 – dacă cumpăraţi şi 2 rolfilme Isochrom a Lei 55 La Drogheria C. H. Neustadter. Strada Regele Carol No. 14. Asortiment mare în articole fotografice, articole cosmetice şi specialităţi“. – „Ardealul“ 1942. În acelaşi ziar Victor Butyka anunţa: „Vă rugăm să observaţi exact vitrinele mele unde şi D-voastră veţi găsi cu siguranţă un cadou potrivit şi frumos de Paşti“. La rândul său, Demeter Berbecar avea expuse în vitrină, fel de fel de articole de lenjerie intimă,. Avea însă grijă să le anunțe și îm „Gazeta Transilvaniei”, pentru că moda, ca și în ziua de astăzi, era schimbătoare.

Special pentru cei cu punga mai strânsă, negustorii de cafea au venit cu o idee cel puţin bizară: să economiseşti banii de mâncare, cum părând licoarea neagră. „O pereche tânără are totdeauna griji! În gospodărie totdeauna lipsesc ici-colo lucruri mici şi ca să ţi le procuri, ar trebui să-ţi economiseşti de la gură. Dar este mai bine să nu faci rost de banii necesari prin re nun ţări. Economie se poate face, înlocuind un prânz oarecare cu o cafea bună şi nutritivă. Aceasta este atât de ieftină din Kathreiner şi Veritabil Franck, că foarte uşor se poate economisi ceva!“.

„Omul care vede tot“

Un grafolog „autorizat de Autorităţile Superioare competente ale României“, încerca să-şi atragă muşterii tot prin publicitate. Şi-a făcut reclamă în publicaţia „Ardealul“, în anul 1942. Profesorul Misterelor Vieţii, C. Ştefan, care în acelaşi timp era şi „celebru oculist“, anunţa că tocmai a sosit din Benares, „cel mai sfânt oraş din India, unde se strâng cei mai de vază fachiri“. Îşi aştepta clienţii pe strada Castelului nr. 30, la uşa nr. 2. „Prezice: Trecutul, Viitorul, Prezentul după fizionomie şi de sluşeşte orice a faceri personale, comerţul, amorul, căsătoria, sarcina, câştiguri neaşteptate, judecăţi, boale, suferinţi sufleteşti de iubire“, se spunea în reclamă.

Regina Maria, prima vedetă dintr-o reclamă

Primul VIP  folosit într-o reclamă a fost Regina Maria a României, în 1924. Regina era cunoscută în Europa în urma voluntariatului  depus pe frontul Primului Război Mondial. Totodată, era considerată cea mai frumoasă regină din Europa la acea vreme. La invitația agenției americane J. W. Thompson, regina a acceptat să apară într-o reclamă, în care să laude calitățile cremei Pond’s Cold, după ce vânzările firmei scăzuseră foarte mult. Reclama o înfăţişa îmbrăcată elegant, într-o atmosferă intimă. „Nici o femeie nu e atât de sus plasată, încât să-şi permită să-şi neglijeze aspectul. Imaginea personală este vitală pentru succesul ei şi nu poate îngădui ca semnele obişnuite de oboseală să se vadă pe chipul ei. Sunt încredinţată că frumuseţea poate fi menţinută prin folosirea zilnică a cremelor Pond’s”, era îndemnul reginei. Plata pentru regala publicitate a constat în oferirea de creme, drept cadou, suveranei României. Acest tip de publicitate s-a dovedit a fi în timp unul dintre cele mai credibile si mai eficiente în toata lumea. De altfel, regina a fost cel mai bun agent publicitar al României. Promovarea prin interviuri şi conferinţe de presă a intereselor româneşti în presa occidentală, au adus beneficii incomensurabile României la Conferinţa de pace de la Paris.

Scurtă istorie a publicității

Primele forme de publicitate sunt atestate pe vremea Babilonului si Romei antice şi au constat în diferite semne pictate pe pereţii clădirilor. În Egiptul antic, comercianţii amplasau de-a lungul drumului bucăţi de piatră pe care erau descrise produsele lor. Încă din Evul Mediu, comercianţi îşi făceau cunoscută marfa, prin strigăte. Ulterior au apărut „lăudătorii” pătiţi care vorbeau lumii. Odata cu inventarea tiparului de catre Johann Gutenberg, în 1453  , comercianţii îşi comandau afişe.  Prima reclamă a apărut în 1472 şi anunţa vânzarea unei cărţi de rugăciuni iar în 1704 pe pămant american se publicau pentru prima oară anunţuri într-un ziar local numit Boston News Letter. Predecesorul agenţiilor de publicitate a fost magazinul unui american din Pennsylvania – Volney B. Palmer. Agenţii săi contractau spatii de publicitate in ziare care erau vândute la clienti la preturi de retail. Prima agentie care a introdus comisionul a fost cea a lui Francis Ayer – N.W. Ayer & Son, agenţie existentă şi în zilele de azi.

„Mica publicitate” de-a lungul timpului

Câteva exemple de publicitate apărută de-a lungul timpului în presa tipărită din Brașov:

1. 1938. „Bodega dela staţia de tramvai se mută în strada Mihai Weiss 25. Vizitaţi cu încredere. Geza Borsay“. (Gazeta de Transilvania)
   1939. „Căutăm femee săracă din Braşov, preferabil din Scheiu, pentru serviciu uşor. Adresa la ziar“. (Gazeta de Transilvania)
   1940. „Fabrica „Drapelul Roşu“ din oraşul Stalin strada Avram Iancu nr. 64 angajează imediat o bucătăreasă“. (Drum Nou)
   1941. „Cine a găsit un portmoneu cu bani, carnet CEC, buletin şi carnet de pensionar, pierdut în ziua de 23 ianuarie a. c., să se prezinte la Steza Petre, B-dul St. Roşu, bloc 4, ap. 1“. (Drum Nou).

   1942. 

Primele vetre ale cetății

În prima jumătate a secolului al XIII- lea, pe locul viitoare cetăți „Corona” se formează primele două nuclee de colonişti, aproape concomitent. Unul în zona bisericii Bartolomeu, iar celălalt în jurul fostei bazilicii de pe locul actualei Biserici Neagre. Vatra de la Bartolomeu era de formă rotundă şi cuprindea vechea biserică şi o porţiune a actualei străzi Lungi. Pe vârful Dealului Şprenghi se găsea o cetate de piatră fortificată, înconjurată cu valuri şi șanțuri care făcea legătura cu biserica printr-un sistem de „palisade“ (ziduri din trunchiuri de copaci pe două rânduri umplute cu pietre). Marea majoritate a caselor erau construite, în această perioadă, din bârne, având acoperişuri din şindrilă sau stuf. Lipite unele de altele, cu faţada spre stradă, de înălţime uniformă, se înşirau de-a lungul străzilor.

Piețe și târguri

Așezarea din jurul Bisericii Negre avea initial o lungime de numai 400 metri şi o lăţime de 300 m, apoi într-o perioadă de aproximativ 25 de ani suprafaţa de locuire a ei s-a dublat. Această vatră era înconjurată, la început de un val de pământ, iar apoi din zid, având o formă ovală. Aceasta lăsa în afara așezării vechiul târg al vitelor, plasat cam în dreptul străzii de azi Diaconul Coresi, şi târgul cailor, plasat în dreptul străzii Gh. Bariţiu. În afara zidurilor şi a şanţurilor de apărare, în locul unde se va construi Casa Hirscher, se găsea piaţa localităţii. Un pârâu cu ape, care venea din Șchei, trecea pe lângă Turnul de lemn, pe locul căruia se va construi Casa Sfatului. Piaţa Sfatului era loc de păşune, înconjurat de un gard de spini de trandafir, necesar adăpostirii animalelor şi pentru sistemul de apărare al comunităţii. „Podul Minciunilor” peste pârâul din piață se despărțea în două ramuri, una curgând spre Brașovechi prin viitoarea uliță a Vămii (strada Mureșenilor) și cealaltă spre Blumăna prin viitoare uliță a Porții (strada Republicii).

Economia de breaslă

Datorită exploziei demografice, vechile valuri de ziduri şi şanţuri sunt înlăturate, iau fiinţă noi străzi, ca de exemplu, cea a Orfelinatului (Poarta Schei) şi strada Porţii (Republicii) care va deveni cea mai importantă stradă a oraşului. Casele se construiau din ziduri de paiată, cu un singur cat, pe străzi paralele, în direcţia est vest. La sfârşitul secolului al XIV-lea, cetatea va căpăta fizionomia actualei vetre istorice din Braşovul zilelor noastre. Este perioada de dezvoltare a unei comunităţi de meşteşugari harnici, care vor pune bazele economiei de breaslă. Acum, se dezvoltă şi legăturile comerciale cu Ţările Române, ca rezultat al dreptului de târg anual (1364) şi a dreptului de depozit şi etapă (1369), pe care oraşul le obţine.

Atacurile turcești

În acea vreme Braşovul era în câmp deschis, fără de nici o apărare. Cum braşovenii singuri nu erau capabili să-şi fortifice oraşul prin propriile lor mijloace, în 1395, regele Sigismund dădu poruncă satelor din districtul Braşovului să transporte piatra şi nisipul necesar fortificaţiilor. În 1420, pentru că lucrările se opriseră, un delegate al orașului, pe nume Symon, s-a prezentat în faţa regelui, cerând disperat, ajutor. Satele Ghimbav, Sânpetru, Bod şi Harman, sub amenințare, sunt obligate să transporte piatra, lemnul şi alte materiale necesare fortificaţiilor. Dar turcii nu mai dau răgaz Braşovului. În 1421 are loc prima invazie turcească. Şanţurile şi valurile de pământ, palisadele şi modestele întărituri de ziduri se dovedesc prea slabe în faţa atacului inamic. Oraşul nu poate rezista. În 1444, din ordinul lui loan de Hunedoara se dărâmă cetatea veche de pe Tâmpa şi materialul se foloseşte la fortificații. Lucrările continuă şi sub domnia fiului său, regele Matia şi a urmaşilor acestuia.

La începutul secolului al XV-lea, oraşul se întinde de la poalele Tâmpei până la Dealul Straja spre nord, iar spre est, până în dreptul actualului magazin „Star”.

Fortificații redutabile

Centura de fortificaţii care a făcut din Braşov cel mai întărit oraş medieval, a fost construită în perioada secolelor XV—XVI. Zidul care ajungea în anumite puncte pînă la 12 m. înălţime, înconjura oraşul pe o lungime de peste 3 km. Pe toată întinderea cortinei de piatră a zidului, se ridicau cele 32 de turnuri şi 7 bastioane, flancând aliniamentul fortificat. Bastionul ţesătorilor închidea un perimetru cu suprafaţa de 1616 m.p. Bastionul postăvarilor avea un diametru de 16 metri, iar cel al Funarilor o lăţime de 27 metri şi o adâncime de 33 metri. Pereţii bastioanelor atingeau 3 metri grosime, fiind prevăzuţi cu guri de tragere. În spatele zidurilor de pe centură se ridica, pe toată întinderea lor, o galerie de lemn, pentru accesul oamenilor şi al materialelor, necesare apărării.

În faţa zidurilor, şanţurile cu apă şi zwingerele (porţiunile dintre două ziduri paralele plasate perpendicular pe cel principal), aveau scopul de a spori capacitatea de apărare în cazul unui asediu. Cele trei monumentale porţi de intrare în oraş, cea a Porţii (capătul străzii Republicii de azi), cea a Mănăstirii (capătul străzii Mureșenilor de azi) și Poarta Ecaterinei (în dreapta actualei Facultăți de Silvicultură), completa întregul sistem de fortificaţie al oraşului. Ele erau masive şi prevăzute cu curţi interioare.

„Palatul” breslei cojocarilor transformat în Casa Sfatului

Pe la începutul secolului al XV-lea, bogata breaslă a cojocarilor începe construcția unei clădiri în mijlocul Pieței Mari, lângă vechiul turn de lemn. Pivniţa şi cele două săli construite deasupra ei se pot vedea şi azi, în forma lor iniţială, înglobate laolaltă cu alte adăugiri de mai târziu, în corpul actualei clădiri. Sălile cu ziduri puternice şi plafoane rezistente, arcuite, dovedesc că erau menite să suporte un etaj, pe care cojocarii nu l-au mai putut construi. Nicolau Wyroch, jude, şi Ştefan Fülen, primar, împreună cu juraţii oraşului şi juzii şi juraţii provinciei, s-au adresat în 1420 cojocarilor pentru ale cere să construiască deasupra pivniţei şi „palatului” lor din centrul pieţei o sală a justiţiei. Clădirea capătă astfel o nouă formă, cu patru săli mici la parter (două ale cojocarilor şi două ale oraşului), cu două săli mari la etaj (una servind ca sală de justiţie, alta ca sală de şedinţe a sfatului orăşenesc) şi o pivniţă construită solid, de la un capăt la altulal clădirii, proprietate a cojocarilor. Chiar dacă nu arăta ca în ziua de azi, de atunci, clădirea capătă numele de Casa Sfatului.

Orașul roșu

Suprafaţa oraşului avea forma unui trapez cu baza mică pe aliniamentul de sud-vest. La 1525, oraşul era împărţit în patru quartale : 1) Quartale Portica, care cuprindea străzile: Porţii (Republicii), str. Neagră (N. Bălcescu), str. Spitalului Nou (Postăvarului) şi str. Berăriei (strada mică din dreptul restaurantului Postăvarul). 2) Quartale Corporis Cristi, cu străzile: Orfelinatului (Poarta Schei), Târgul peştelui și al straielor (str. Hirscher), str. Castelului împreună cu străzile laterale. 3) Quartale Petri, cuprindea străzile : Mănăstirii (Mureșenilor), Sf. Ioan şi str. Michael Weiss. 4) Quartale Catharinae, cuprindea străzile : Târgul cailor (Bariţiu) şi ansamblul de clădiri din curtea Bisericii Negre.

Majoritatea caselor în secolul al XV-lea erau construite încă din lemn, cu acoperişuri de şindrilă. In cel următor, construcţiile ajunseseră la un asemenea grad de dezvoltare incit Braşovul era considerat – după mărturisirea multora – ca unul dintre cele mai frumoase oraşe. Acum, casele se construiesc din piatră cu acoperişuri din ţiglă. Ritmicitatea volumelor şi coloritul viu al pereţilor şi al acoperişurilor de ţiglă, de pe case, au dat denumirea Braşovului de „Oraşul roşu“.

Casele din piață, împodobite cu picturi murale

În perimetrul Pieţei Târgului (Piaţa Sfatului), evaluarea unei case în 1541, oscila, de pildă, între 250 pînă la 800 de florini, sumă importantă dacă ţinem seama că preţul unui bou era de 2 florini, iar cel mai bine plătit funcţionar al oraşului avea 50 florini anual.

În noua piaţă a oraşului, numită în documente „Forum“ (1520), „Teatrum“ (1520), „Ring“ (1617), casele se înşiruiau pe cele patru laturi ale pieţei ca mărgelele. Casele aveau, acum, două laturi, despărţite în interior de un planşeu masiv în structura stilistică a goticului, reprezentat prin arcul ogival, şi în cazuri deosebite, chiar de frumoase chei de boltă. Comunicarea dintre parter şi etaj se făcea, de obicei, printr-o scară de piatră sau de lemn în spirală. Cele patru rânduri de case de pe Şirul Florilor, Fructelor, Inului şi Grâului, aveau la parter splendide arcade şi hale deschise care adăposteau magazine şi ateliere. Pereţii exteriori ai clădirilor erau împodobiţi cu picturi murale.

Clădirile din Piața Mare

În mijlocul perimetrului central al pieţei se ridica, încă din secolul al XV-lea, sediul primăriei oraşului — „Casa Sfatului“, cum îi spun localnicii, adevărat simbol al puterii economice şi al spiritului de ordine gospodărească. Tot în piaţa veche a oraşului pe aliniamentul de sud al Şirului Florilor, în 1545 se ridică marea hală comercială a oraşului, care a jucat un mare rol în viaţa economică a oraşului. În secolul al XV-lea existau, pe porţiunea din dreapta străzii Hirscher de azi, alte hale comerciale mai mici, menţionate în documente sub denumirea de „camerae piscium“ şi „camerae piscarium”, dovadă a consumului mare de peşte din acest oraş. În partea de nord a Şirului Dogarilor, colţ cu actuala stradă Bariţiu, era situat cântarul oficial al oraşului, mutat mai târziu la parterul Casei Meşteşugarilor.

Spre sfârşitul secolului al XV-lea, Casa Sfatului suferă o nouă transformare, lărgindu-se spre sud vest. Construirea turnulu de veghe cu ceas s-a făcut între anii 1525-1528 pe un teren liber, fără să fi avut, atunci, vreo legătură cu construcţiile din jurul lui.

Piaţa de acum 500 de ani era înzestrată cu frumoase fântâni cu bazine din piatră sculptată, deasupra cărora se ridicau grilaje de fier forjat, în formă de cupolă. Asemenea fîntîni existau între Casa Sfatului şi marea hală comercială, între Sfat şi ŞirulInului, cam în locul din faţa Băncii Naţionale. Mai târziu, în secolul al XVIII-lea, refăcute în fasonul unui baroc austriac, cu multe elemente de detaliu decorative, aceste fântâni dădeau pieţei un aer de romantism idilic.

Biserica Neagră, gigantul care trona peste oraș

Alături de piaţa centrală, în perimetrul vechii vetre a oraşului, se ridica renumita biserică evanghelică a hramului Sf. Marii, cunoscută sub denumirea de Biserica Neagră. A fost construită în mai multe etape, 1395-1410- 1423-1474. Are trei nave, împărţite în cinci travee sprijinite de opt pilaştri ortogonali. Nenumăratele refaceri la interior, efectuate în secolul al XVIII-lea, a modificat mult structura stilistică inițială a goticului, trădând prezenta barocului în opera de restaurare a monumentului. Doar frumoasele console, cu elementele lor figurative şi fragmentul de frescă din interiorul portalului de sud amintesc de vechile lucrări ale secolului XV, în stilul Renaşterii. La exterior însă, biserica impresionează prin elementele detaliilor decorative – opera vestiţilor meşteri pietrari din şcoala pragheză a lui Peter Parier, care au lucrat coronamentul de elemente figurative care împodobesc biserica de jur-împrejur, deasupra nivelului şarpantei.  Alături de Biserica Neagră, care trona ca un gigant peste întregul oraş medieval, în partea de nord-est a altarului se ridica capelă Sf. Laurenţiu. În partea, de sud a Bisericii Negre se ridica mânăstirea Sf. Ecaterina, apoi, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, gimnaziul public. Orașul mai avea trei spitale, din care unul era plasat pe actuala stradă Postăvarul. Braşovul ajunsese în secolul al XVI-lea cel mai populat oraş din zona Transilvaniei, avînd, un număr de 9.000 de locuitori.

Casa negustorilor

Clădirea a fost construită de marea bogătaşă Apollonia Hirscher,văduva faimosului jude Lukas Hirscher, între anii 1541-1547, cu o cheltuială de 8000 florini (preţul a 1300 – 1500 boi). Destinaţia clădirii a fost să servească ca loc de desfacere a produselor meşteşugăreşti şi articolelor de alimentaţie. „Podul“ a constituit, timp de aproape două secole (1559—1749) o mândrie a oraşului, reprezentând rolul dominant ce-l deţinea Braşovul ca centru industrial în această parte a Europei. El se compunea din două corpuri de clădiri paralele, pe o lungime de 67,40 metri, despărţite de-a lungul de o curte şi îmbinate la ambele capete, frontal, pe o lăţime de 21,17 metri. Intrarea în curte se făcea din piaţă, printr-o poartă mare, arcuită, păstrată până azi în forma ei originală. A doua clădire îşi avea intrările atât dinspre piaţă, cât şi prin capătul opus.

Turnul Sfatului se prăbușește

În anul 1646 Casa Sfatului a fost cu totul înnoită de către primarul Mihail Hermann. În noaptea de 8 iulie 1662, turnul se prăbuşeşte, dărâmând şi o parte din Casa Sfatului. Pentru reconstruirea lor se cer trei ani de zile şi o cheltuială de 6253 florini şi 32 dinari.  Sfârșitul secolului al XVII-lea va deschide însă o lungă perioadă de declin a oraşului.

Dacă în 1550, Georg Reichersdörfer descria Braşovul ca o inexpugnabilă fortăreaţă, 150 de ani mai tîrziu, generalul austriac Caraffa declara că oraşul este imposibil de apărat în condiţiile unui asediu de artilerie de pe Tâmpa şi Warte, care ar distruge, cu uşurinţă, întregul sistem de fortificaţii. În consecinţă, zidurile sunt lăsate în părăsire, iar turnurile şi bastioanele se degradează. Reparaţii curente se fac doar la marile porţi de intrare în oraş.

Incendiul din 1689

Un an după ocuparea Braşovului de austrieci (1689), un incendiu catastrofal – cel mai mare din istoria oraşului – distruge complet burgul. Incendiul declarat simultan în toate părţile oraşului cuprinde până şi edificiul izolat al Casei Sfatului. Sunt distruse acoperişurile turnului şi Casei Sfatului, împreună cu tot materialul lemnos al clădirilor. Incendiul nimicește acoperişul şi parţial clădirea „Podului Bătuşilor“; în 1699 ea a căzut pradă unui alt incendiu.

În anii următori, viaţa economică stagnează din cauza legilor protecţioniste austriece, care împiedică relaţiile oraşului cu ţările române. Clădirile distruse se reclădesc cu greu, din lipsa mijloacelor materiale.

Harta lui Visconti

Noua administraţie habsburgică a cordat o importanţă deosebită oraşelor Transilvaniei. În 1699, inginerul Visconti, va fi numit arhitect militar al provinciei. Din 1686 până în 1699, Giovanni Morando Visconti a luat parte la toate expedițiile armatei imperiale împotriva turcilor, care s-au încheiat cu Pacea de la Karlovitz, în urma căreia Ungaria, Transilvania și Croația urmau să fie incluse în Imperiul Habsburgic. În această perioadă a construit mai multe fortificații de pământ cu bastioane în Serbia și Banat. Din 1691 a fost trimis prin decret imperial în Transilvania, cu scopul de a descoperi locații favorabile, de a planifica și de a efectua lucrări de fortificație în vederea înființării definitive de garnizoane ale armatei imperiale în cele 12 orașe menționate de Tratatul de la Blaj, din 1687. Alături de asistenţii săi, va realiza nouă hărţi şi patru gravuri ale Transilvaniei, printre care și planul Brașovului.

Ultima formă a Casei Sfatului

În secolul al XVIII-lea, Casei Sfatului i se adaugă frumoasa „Loggia“ care imprimă faţadei clădirii un surplus de monumentalitate. Clădirea ajunge la forma sa de azi în urma lucrărilor de reconstrucție făcute între anii 1770 şi 1774. Până atunci, turnul avea un acoperiş lungit spre cer, iar la cele patru colţuriale turnului străjuiau patru turnuleţe, sfârşind fiecare cu câte un glob aurit. După incendiu, în 1690, i se face un acoperiş din şindrilă, simplu, scund, în mod provizoriu, dar care durează aproape o sută de ani şi abia în 1774 este înlocuit cu un acoperiş de tinichea, de forma unui bulb de ceapă. În forma lui de azi datează numai din anul 1910. În ceea ce priveşte cele două săli, de jos, angajamentul luat de către magistratul oraşului, în 1420, faţă de bresla cojocarilor, a fost respectat de a lungul secolelor. Au fost folosite, în permanență, una ca depozit, alta ca loc de desfacere a produselor breslei, până la desființare breslelor, în 1872.

Bastioanele se transformă în hanuri

Biserica Neagră este restaurată în secolul XVIII de mai multe ori, făcând să pătrundă tot mai evident în interior formele barocului. Şi fântânile din piaţă sunt refăcute, cu ornamente lucrate în detaliu.

Pe la mijlocul veacului, pe Ulița Mânăstirii (azi strada Mureșienilor) se construieşte Biserica Sf. Petru şi Pavel. În Şchei, vechea biserică cu hramul Sf. Nicolae, atestată la 1399, pe locul unei troiţe de lemn din 1292, este refăcută şi ea.

O notă de atmosferă şi de bună dispoziţie a acestui secol o dau unele bastioane şi turnuri amenajate acum în mici hanuri, unde vizitatorii străini de oraş se puteau odihni. Acest lucru confer, pentru prima dată Braşovului atributul de oraş turistic.

Spațiile dintre ziduri, locuri pentru petreceri

Perioada de pace şi de prosperitate economică de la sfârşitul secolului XVIII e întreruptă de războaiele napoleoniene,, care declanșează o criză. Puţinele clădiri, mai ales locuinţele negustorilor înstăriţi, ridicate în această perioadă, poartă amprenta curentului clasicist care se dezvoltase în Franţa. Un exemplu este casa cu etaj din Piața Sfatului nr. 4 prevăzută cu un balcon rezemat pe două coloane de piatră. Spaţiile dintre ziduri (Zwinger) s-au transformat în grădini şi în locuri de petrecere. Călătorul englez Charles Boner, care a vizitat oraşul, le descrie în 1865, astfel : „Diferitele bastioane poartă şi acuma încă denumirile breslelor ai căror membri avuseseră sarcina apărării lor; acuma spaţiul înconjurat de ziduri a fost transformat într-o grădină, unde membrii breslelor respective petrec în timpul verii”.

Se dărâmă vechile porți

Vechile fortificaţii au început să fie înlăturate, începînd cu porţile de intrare în oraş, care stânjeneau circulaţia. Ele au fost înlocuite cu construcţii noi, ridicate în stilul vremii, după modelul arcelor de triumf napoleoniene. Din ansamblul fortificat al porţii Ecaterina (singura intrare în „cetate” dinspre Şchei) rămăsese la începutul veacului doar turnul, care se păstrează şi astăzi.

Poarta a fost înlocuită cu două porţi noi, situate la intrarea în străzile Gh. Bariţiu şi Castelului (Strada Neagră).

Poarta „Târgul cailor” de la capătul str. Gh. Bariţiu, contruită în anul 1820, după o scurtă existenţă, a fost dărmată. A rămas însă până astăzi Poarta Scheilor, construită între anii 1827—1828.

În 1840-1842, clădirea Casei Negustorilor suferă, pentru prima dată, o transformare radicală. Alte transformări care modifică, radical partea clădirii de la sol se fac în 1857. Se desfiinţează scara intrării principale dinspre Casa Sfatului şi se construieşte alta la mijlocul clădirii. Coridorul construit pentru circulaţia pietonilor în dosul arcadelor de la sol se desfiinţează. Pivniţele ajung în mâinile cârciumarilor şi arendaşilor; jos, la parter s-au stabilit pentru câtva timp zarafi (schimbători de bani), „expediteuri“ şi diferiţi agenţi, iar după dispariţia acestora, măcelari şi alţi negustori. Cât timp produsele meşteşugăreşti constituiau un privilegiu al breslelor, iar breslele erau stăpâne ale „Podului“, vuia aici lumea în zile de târg.

În 1838 a fost construită în locul Porții Străzii Mănăstirii, în stil brandemburghez (meșter constructor: Andreas Dieners), Poarta Vămii. Avea câte două treceri pentru vehicule și pietoni și două construcții, în stânga și în freapta, oficii vamale. Poarta a durat doar jumătate de veac. În 1891, când au fost puse șinele pentru tramvaiul cu aburi, locomotiva nu a încăput pe sub poartă, așa că a fost demolată.

Clădiri în locul zidurilor vechi de apărare

Cu ocuparea Transilvaniei de către Habsburgi o garnizoană imperială ia în stăpânire Straja și soarta Țării Bârsei și a Brașovului este de acum strâns legată de aceștia. Nu mai târziu în 1848, în timpul revoluției, Țara Bârsei a mai trăit clipe de război. Unguri răsculați împotriva Habsburgilor așteaptă aci trecerea armatelor rusești, care veniseră întru ajutorul acestora. Honvezii unguri se întăresc în pasul Timișului pe o creastă de deal, dar sunt bătuți de Ruși. O a doua luptă o pierd lângă Brașov și Rușii intră în oraș  Urmările revoluţiei din anul 1848 vor marca însă o nouă etapă în dezvoltarea economică şi edilitară a oraşului, cu urme care se vor păstra până în zilele noastre. Breslele sunt desfiinţate în anul 1872. O parte din vechile manufacturi îşi procură maşini din Austria, transformându-se, pentru a supravieţui, în industrii mecanizate. Construite în afara perimetrului oraşului, noile fabrici, şi îndeosebi gara de călători, inaugurată în anul 1873, atrag după sine dezvoltarea unor noi cartiere de locuit, împrăştiate dezordonat la periferia oraşului.

Piramida rușilor și Statuia lui Arpad

Pe harta realizată de Visconti în 1699, se poate observa un crucifix ridicat pe varful Tampei. În anul 1714 în locul crucii a fost ridicată o capelă, iar în locul capelei în anul 1849 a fost ridicat un monument piramidal pe care era scris ,,Rusia et Austria unita MDXXXIL”, în anul 1869 acest monument a fost distrus.  În anul 1896, la celebrarea unui mileniu de stăpânire maghiară, tot pe acest loc, a fost ridicat un monument înalt de 20 de metri avand pe capitel o statuie a unui soldat din armata lui Arpad. În anul 1916  monumentul a fost dinamitat de doi studenți basarabeni, iar în 1916, la prima ocupație românească a Brașovului, armata a distrus soclul. În anul 1966, resturile monumentului au fost îndepărtate în întregime.

Modernizarea vechii cetăți

În cartierul cetate şi în împrejurimile sale imediate, protipendada oraşului îşi construieşte locuinţe arătoase. Se ridică edificiul Oficiului Pensionarilor (actualului Rectorat), cu faţada principală îndreptată spre promenada amenajată şi plantată cu şiruri paralele de castani. În acelaşi spirit romantic a fost construită şi vila inginerului Kertsch, (locul actualului Modarom), parţial distrusă de bombardamentele celui de-al doilea război Mondial și dărâmată de comuniști în 1970.

În primii ani ai jumătăţii a doua a secolului al XIX-lea, Liceul fost Şaguna este ridicat în anii 1851—1857, din fonduri colectate de la cetăţenii Braşovului. În ultimii ani secolului amintit se construieşte pe urmele vechilor ziduri de apărare ale Braşovului şcolile care se află azi pe B-dul Eroilor, Școala Comercială (fostă clădire a LIceului Meșotă, actualmente, Corpul T al Universității) și Liceul de fete (actualul liceu Unirea).

Odată cu secolul XX, dezvolarea orașului explodează, trecând, de asemenea prin mai multe etape, până la momentul actual. Chiar dacă multe dintre bastioanele, turnurile și porțile vechi au dispărut, numeroase vestigii ale vechii cetăți se păstrează încă în ceea ce astăzi se numește „centrul vechi”. Un loc plin de istorie, care atrage, datorită frumuseții sale aparte, numeroși turiști din toată lumea.

Macheta vechii cetăți

Macheta cetății Brașovului a fost realizată în 1896 de către pictorul și profesorul de desen Friedrich Hermann, pentru a fi expusă la expoziția Mileniului regatului maghiar (1896), care a fost organizată la Budapesta. După expoziție, macheta s-a reîntors la Brașov, fiind expusă începând cu anul 1897. Este lucrată din ghips policromat și reprezintă cetatea cu zidurile de incintă, bastioanele, turnurile, șanțurile de apărare uscate și cu apă, fortificațiile exterioare, trama stradală, constituită încă din secolul al XIV-lea, edificiile religioase și laice, de for public, casele de locuit. Întreaga machetă este înfățișată în context geografic: dealurile Tâmpa, Warthe, dealul Cetății etc. Astăzi poate fi văzută în expoziția de la Bastionul Țesătorilor.

Friedrich Thomas, întemeietorul concernului Czell

Firma familiei avea ca obiect principal de activitate exportul de lână de oaie și produse din lână. Încă din copilărie, lui Firedrich Thoomas îi plăcea să se ocupe de diverse afaceri mărunte, cumpărând din banii economisiți fructe și alte produse, pe care le comercializa mai departe pentru un minim profit.

Când a plecat la Viena pentru a deveni meșter în tehnica filării lânii, poseda deja economii de 3 000 de florini, o sumă apreciabilă.

Spirit întreprinzător de foarte tânăr, F.T. Czell a cumpărat o mașină Knot din Cehia (Brno), pe care, cu mare greutate a pus-o în funcțiune, într-un atelier din Brașov. Cu moderna mașină cehească, a mărit producția de țesături, devenind cel mai cunoscut producător de stofe din zonă.

Fabrici de spirt și zahăr

Intră în comerțul cu vinuri și alte băuturi alcoolice, înființând o nouă firmă cu cumnatul său Paul Arzt. Înființează o distilerie în Târgul Cailor – actuala stradă Barițiu. În 1871, în urma licitației făcute de „comuna Brașoviu”, „Czell & Arzt” ajunge una dintre cele trei firme cărora li se arendează comerțul cu băuturi în oraș. „Aducerea beuturiloru este numai la St. Bartolomeiu în Brasiovu vechiu și la podu de piatră în Blumăna și este fiecare obligat la sosire a se insinua la o vamă dintre aceste două spre plătirea tacsei beuturiloru aduse contienetorii de alcoholu” se arăta în Publicațiunea Magistratului urban și districtual din 27 Decembre 1871. Cu banii obținuți din comerțul cu băuturi alcoolice, înființează o fabrică mică de bere pe actuala stradă Lungă și o fabrică de spirtoase în Cristian.

Fabrica din Cristian este mărită în decursul anilor şi producția ei de spirt crește constant. Porcii îngrăşați din borhot în crescătoria fabricii sunt cumpărați cu predilecţie la Viena şi Budapesta. Satelor din preajma Cristianului fabrica le-a adus avuţie prin cumpărarea cartofilor. Pentru a avea permanent materie primă pentru distileria sa, F.T. Czell a depus eforturi pentru introducerea culturii cartofului în regiune, cultură prea puţin cunoscută şi extinsă până atunci.

Pe lângă cartofi, F.T. Czell stimulează și producția de sfeclă de zahăr, punând în funcţiune, în 1889, fabrica de zahăr de la Bod, participând la o societate pe acțiuni, înființată cu sprijinul guvernului maghiar. Firma Czell ridică construcția la 11 km de Braşov şi 3 km de comuna Bod, pe malul râului Bârsa, pe un teren mlăștinos. În 8 luni de zile, angajând 2000 de oameni, majoritatea zidari săceleni și cu cărămida făcută la la Feldioara, fabrica este cada pentru a-și începe producția. Planurile şi utilajele sunt livrate de „Uzina de maşini şi utilaje” din Brno-Cehia.

Mina de cărbuni de la Vulcan

La început, în 1855, când ia fiinţă firma „Friedrich Czell & Söhne”, obiectul principal de activitate era exportul de lână de oaie spre Anglia. Inițial, firma apărea în reclamele vremii în limba română, în varianta incorectă gramatical, „Friedrich Czell şi Fii”, după cum fusese înregistrat numele în limba română în registrul Camerei de Comerț. Afacerile mergeau bine, astfel că firma „Czell & Arzt” își extinde domeniul de activitate, înfiinţând și alte ferme de animale, o fabrică de chibrituri, iar în 1874 devine proprietara unei mine de cărbuni, necesară pentru a furniza combustibil pentru întreprinderile sale. Domeniul minier din Vulcan, Brașov, era, după 1880, ocupat de „Concordia Gewerkschaft”, proprietate a firmei Czell & Artz, pe o suprafață de 3.248.380 metri pătrați, se întindea în hotarul localităților Vulcan, Holbav și Codlea. Exploatarea se făcea de către mineri prin galerii săpate. Cărbunele exploatat era utilizat mai cu seamă în fabrica de cărămidă din Brașov, fabrica de hârtie din Zărnești și în fabricile de țesătorie, spirt și bere ale proprietarilor, familia Czell, pentru centralele termo-electrice.

După moartea timpurie a asociatului Arzt, toate afacerile „Czell & Arzt” trec în posesiunea firmei „Friedrich Czell şi Fiii”, în care F.T Czell este asociat cu fiii săi, Wilhelm, Friedrich Paulus și Carol. Ulterior, printr-o rețea de depozite, firma Czell devine un important distribuitor de cocs pentru uzul populației. În anul 1911, Karl și Friedrich Czell înființează „Societatea transilvăneană de comerț cu lemne”, cu un capital de un milion de coroane,

Distilerii și depozite de vinuri

În 1890, concernul „Friedrich Czell și Fiii” cumpără fabrica de lichioruri Quittner de la Dârste. Fabrica fusese fondată în 1821, fiind o marcă ce se bucura de mare prestigiu în Austro-Ungaria. Fabrica era în faliment la momentul cumpărării, din cauza efectelor războiului vamal cu România, dar este revigorată prin înzestrarea ei cu cele mai moderne capacități de producție și îmbuteliere din acele timpuri. Lichiorurile, cremele fine, romurile şi cognacurile făcute aici devin o marcă de mare succes.

Doi ani mai târziu, pe 20 octombrie, la 76 de ani, bătrânul fondator al concernului moare, lăsându-și averea celor trei fii, Friedrich, Karl și Wilhelm, precum și celor doi nepoți ai fiicei sale decedate, Charlote.

În 1902, firma Czell cumpără o nouă fabrică de lichioruri din Sibiu. O altă direcție de dezvoltare a afacerilor familiei Czell a reprezentat-o comerțul cu vinuri, Fr. Czell investind într-o firmă de export de vinuri ardelene către piețele din Austria, Germania și alte țări europene. Afacerea se baza pe podgoriile pe care familia le deținea în zona Mediașului, dar și pe achiziții de la producători locali, beneficiind de spații de depozitare foarte bine puse la punct. Mărirea rețelei de distribuție a vinurilor de Mureș și Târnave face ca sticlele îm buteliate sub marca Czell să ajungă în toate restaurantele din marile orașe.

Fabrica de bere de la Dârste

Alături de distileria din Noua, peste drum (Calea București de astăzi), familia Czell începe ridicarea unei noi fabrici de bere. Lucrările la fabrica de bere au fost începute în septembrie 1892 de către firma Bruss & Stenner şi au fost finalizate în 1893. În 1894, fabrica a început producția. Berea Czell a fost servită în diverse hanuri din Braşov. În scurt timp, s-a încetăţenit peste tot în Transilvania, apoi în Vechiul Regat, atât datorită gustului său, cât şi datorită prețului convenabil.

În paralel, cumpără celelalte făbricuțe de bere din zonă, cea mai importantă fiind prima fabrică brașoveană de bere a lui Johann Habermann, înființată pe la 1857, pe care o înregistrează sub denumirea „Erste Dampf-Bierbrauerei Friederich Czell & Söhne”.

La începuturi, berea Czell fabricată la Dârste se livra în butoaie de lemn de stejar prin depozitul fabricii sau prin depozitul comercial de pe strada Lungă. Pentru clienții mai îndepărtați, livrarea se făcea prin CFR. În interiorul fabricii exista o linie de garare, iar vagoanele erau manevrate cu boii din proprietatea firmei. Berea îmbuteliată în sticle cu dopuri de porțelan se livra în lăzi necompartimentate, 15 sticle se așezau normal, iar nouă cu gura în jos.

Hala de bere Czell

Locul de distracție deschis lângă fabrică, numit „Hala de bere Czell din Dârste”, a devenit foarte îndrăgit în duminicile de vară cu timp frumos.

În serile de duminică, în muzica fanfarei invitate să concerteze aici, brașovenii plăteau 30 de crăițari la intrare, în schimbul cărora primeau trei pahare de bere.

Responsabilul terasei, Ludwig Trepches, anunța într-o reclamă din 1895 că mâncărurile și băuturile sunt excelente, iar serviciul prompt.

Fabrica de bere s-a dezvoltat, astfel că, de la doar 40 de lucrători, inițial, numărul crește la aproape 100, înainte de Primul Război Mondial. Fabrica din Dârste a devenit principalul aşezământ al concernului „Friedrich Czell și Fiii”.

Lacul Noua și plopii de pe Calea București

În 1906, firma Czell a adus nişte lipoveni să sape în mlaștina de la Noua pe care erau nişte izvoare. Iarna, tăiau blocuri de gheaţă din lac şi le depozitau în grotele de pe actuala stradă Andrei Bârseanu. Cu această gheaţă se ţinea berea la rece. Tot angajații firmei Czell au plantat plopii care s-au aflat pe Calea București, pentru ca, în timpul transportului, butoaiele cu bere fabricată la Dârste să nu fie bătute de soare. După moartea celor trei fii ai lui Friedrich, afacerea a fost continuată de nepoți.

Proprietarii celor mai importante fabrici de bere

Familia Czell își dezvoltă afacerile cumpărând și dezvoltând cea mai mare rețea de producție și distribuție de băuturi alcoolice din Ardeal, trecând chiar în Regatul României. De aici își aduc și porumbul, materia primă a distileriilor, la prețuri foarte avantajoase, pe calea ferată, trecând prin Vama Predealului.

Czell se va extinde printr-un șir de achiziții în domeniul producției de bere care-I va asigura o poziție semnificativă și confortabilă, mai întâi pe piața locală, iar apoi la un nivel mai larg.  În 1887, firma Czell ia în arendă fabrica de bere Mănăștur din Cluj. Aici funcționa, încă din secolul al XVI-lea, o făbricuță de bere înființată de călugării iezuiți. Zece ani mai târziu, fabrica e cumpărată de familia Czell, care îi mărește capacitatea de producție, angajând aproape 100 de lucrători. Aici se vor produce berile „Ursus”, ,,Monostor” şi „Hercules”, care se vor bucura de un mare renume. În 1907, concernul Czell cumpără fabrica de bere din Cluj, deținută de firma „Frații Sigmond”, care de acum va purta numele „Czell Frigyes és Fiai Sörfözde”, producând berea „Maláta Sör”.

Înainte de Primul Război Mondial, concernul „Friedrich Czell şi Fiii” avea în funcţiune fabrici de bere la Braşov, Miercurea Ciuc, Timişoara, Sighişoara, Cluj şi Bucureşti, precum şi fabrici de spirt la Cristian, Dârste şi Sibiu.

Cele trei palate Czell

Odată cu dezvoltarea concernului „Friedrich Czell și Fiii”, urmașii fondatorului au schimbat fața Brașovului. Pe lângă numeroasele case ridicate și cum părate, familia Czell a ridicat în Brașov trei palate, considerate monumente arhitecturale. Wilhelm Czell a construit „Palatul Soarelui”, în 1901, la in tersecția dintre Strada Rudolf (actualul Bulevard Eroilor) și Strada Vămii (actuala strada Mure șenilor). Fiind investiţie imobiliară, apartamentele erau închiriate braşovenilor groşi la pungă şi firmelor comerciale.

Carol Czell a ridicat, în 1902, clădirea de pe Strada Vămii nr.13, a doua clădire după Biserica Catolică. Ornamentele dantelate fac din acest edificiu un punct de atracţie foarte fotografiat de turişti.

Cel de-al treilea palat a fost construit de Friedrich Czell în anul 1903 în Piața Mare a Brașovului, pe locul unde avea deja trei case. După ce le-a demolat, a ridicat acolo un palat impresionant, cu balconașe sculptate și basoreliefuri cu figuri umane. Clădirea are un corp cu patru laturi şi zeci de ca mere. În spatele palatului, a construit o mică clădire rezidențială pentru uz propriu, cu intrarea din Aleea „După Ziduri”.

Poate fi adăugată pe lista clădirilor familiei Czell şi Casa Fredrich Czell, de pe Strada Nicolae Bălcescu nr. 15, construită la începutul secolului XIX.

Extindere în Regatul României

În 1905, fraţii Czell, (Carl – foto stânga – şi Eugen Czell- foto dreapta – nepoţii fondatorului Friedrich Thomas Czell, şi copiii lui Karl Gustav Czell), cei care conduceau firma la acea vreme, achiziţionează fabrica de bere Luther din Bucureşti. Această fabrică a funcționat în anii 1869–1894, fiind modernizată în anul 1885, când se introduce tehnologia bazată pe forța aburului și noi sortimente: bere de Pilsner, bere de martie și bere Bavareză, între proprietarii ei, fiind și Erhardt Luther, un vestit berar din Bavaria. La moartea lui Erhardt Luther, în 1890, fabrica rămâne soției sale care în anul 1894 se căsătorește cu D.M. Bragadiru. După divorțul survenit curând, în anul 1905, Sofia Luther pune în vânzare fabrica pe care o vor achiziționa frații Czell.

În anii 1905–1911, noii proprietari modernizează fabrica denumită acum „Fabrica de Bere Luther – Succesori Frații Czell”, iar noile sortimente de bere produse aici vor cuceri o bună parte din piața Bucureștiului, ajungând să dețină aproximativ 30% din cota de piață.

Campanie naționalistă anti-Czell, în Regatul României

Extinderea afacerilor firmei Czell peste Carpați produce – la început – un mare scandal în Regatul României. Nicolae Basilescu, profesor de economie la Universitatea București și proprietarul fabricii de bere din Bucureștii-Noi, alături de alți producători autohtoni, înaintează un memoriu Ministerului de Finanțe, acuzând o politică de monopol a firmei austro-ungare din Brașov. Timp de câțiva ani, ziarele „Voința Națională”, „Epoca” și „Ordinea” duc o campanie mediatică susținută împotriva fraților Czell.

În 1911, Fabrica de bere Luther se constituie ca societate anonimă pe acţiuni cu un capital social de 3,5 milioane de lei împărţit în 17.500 acţiuni la purtător. La constituire, fraţii Czell au adus ca aport fabrica lor din Bucureşti, de pe Şoseaua Basarab nr. 46, evaluată la 3,8 milioane de lei.

Dezastrul Primului Război Mondial

Înainte de Primul Război Mondial, concernul „Friedrich Czell şi Fiii” avea în funcţiune fabrici de bere la Braşov, Miercurea Ciuc, Timişoara, Sighişoara, Cluj şi Bucureşti, precum şi fabrici de spirt la Cristian, Dârste şi Sibiu. Capitalul concernului depășește o sută de milioane de coroane. Războiul a fost însă o catastrofă pentru zona Braşovului şi a lovit şi firma „Czell şi Fiii”. Au fost distruse complet, în incendii, fabrica de spirt din Cristian şi fabrica de bere din Dârste. Pivniţele cu vinuri au fost jefuite şi golite. Nu la fel de păgubos a fost războiul și pentru fabrica achiziționată la București, fabrica Bragadiru, principalul concurent, oprindu-și producția.

Fabrica de bere din Dârste a fost reconstruită în anii 1917-1918. Concernul Czell s-a divizat în 1922, dar afacerile celor două societăți au continuat să fie înfloritoare în perioada interbelică.

În ciuda pagubelor imense suferite de fabricile firmei în timpul războiului, afacerile au fost reluate și chiar extinse, capacitatea de producție a fabricii de la Dârste fiind ridicată la 60 000 hl/an24. Astfel, în 1920, a fost achiziționată Fabrica de bere „Romfeld” de la Miercurea Ciuc, iar în 1929 Fabrica de bere de la Timișoara.

La sfârșitul anilor ‘20, fabrica de la Cluj fuzionează cu cea din Turda sub numele de Fabricile Unite de Bere Cluj-Turda „Ursus S.A.”.

Divizarea concernului în două ramuri

După Primul Război Mondial, însă, în 1922, neînţelegerile dintre acţionari au condus la divizarea firmei. Apar astfel, două ramuri. Grupei „Carol Czell” (compusă din Eugen Czell, Rosa Fabriţius şi Elsa Caria Bechles, cu sediul în Brașov, Strada Lungă nr. 97) i-au revenit toate întreprinderile din Ardeal, fabrica de bere din Dârste, fabrica de bere din Timişoara, fabrica „Rovine“din Craiova şi Banca pentru Circulaţia Mărfurilor din Braşov. Gupei „Dr. Wilhelm Czell” (compusă din Friedrich Czell şi Rudolf Czell, cu sediul în Brașov, Str. Principele Carol, nr. 17) i-au revenit fabrica de bere Luther şi fabrica de butoaie din Bucureşti.

Alexandru Petit consemna în Monografia Brașovului din 1922 creșterea numărului de angajați ai fabricii de la Dârste la 130, precum și creșterea productivității anuale de bere și malț la 40.000 de hl și respectiv 80 – 90 de vagoane anual.

Scandaluri și dezvăluiri de presă

Odată cu schimbarea administrativă de după Primul Război Mondial, reforma agrară din Transilvania a implicat numeroase exproprieri. Deși frații Czell posedă peste 600 iugăre (hectare), nimic din acest pământ nu i se va lua de către stat. Guvernul român a considerat că familia Czell are nevoie de întreg acest pământ pentru „fabricarea berii şi a rachiului” în fabricile sale şi pentru că „prin lucrarea lui şi prin producerea berii şi a rachiului îşi agonisesc pâinea o mulţime de muncitori nevoiaşi”. „Gazeta Transilvaniei” din 26 noiembrie 1920 acuză guvernul de această situație, prin semnătura lui Voicu Nițescu. De altfel, suspiciuni despre relațiile ciudat de apropiate dintre afaceriștii Czell și guvernele liberale apar în mai multe articole de presă din anii ’20.

Nici neînțelegerile între urmașii lui Friedrich Thomas Czell, nu se sfârșesc după divizarea concernului. Ba, chiar, ating apogeul în 1936, când Friedrich Czell îl reclamă la Parchet pe fratele său, Rudolf, acuzându-l că, prin procese verbale plăsmuite, și-a însușit șapte milioane lei. Scandalul este relatat în rubricile judiciare ale ziarelor din acel an, dar, prim-procurorul Procop Dumitrescu, clasează cazul.

Cazul Simionescu

La sfârșitul anilor ‘20, izbucnește un scandal de corupție care duce la destituiri. Hristu Simionescu, directorul financiar al Ardealului, a înscris la Tribunalul Braşov o ipotecă de 3.200.000 lei asupra fabricilor Czell din Cluj – pe numele soţiei sale, o modestă institutoare. Când întreprinderile Czell au cerut moratoriu, în 1927, s-a descoperit că nu achitaseră statului taxe de consumaţie în sumă de… 7 milioane! Suma de pe ipotecă a fost retrasă de doamna Simionescu, atunci când societatea Czell a avut dificultăți de plată. Procurorii de la Târgu Mureș au descins la fabrica din Cluj și au confiscat mai multe acte. La scurt timp, Vintilă Brătianu, ca ministru de Finanţe, i-a ridicat directorului general financiar al Transilvaniei dreptul de a mai acorda credite fabricilor, iar acesta a demisionat. Scandalul a fost apoi mușamalizat în justiție.

Procesul berii „cu vitamine”

Presa anului 1934, relatează despre un proces intentat de fabrica Luther fabricii Bragadiru, pe care o acuză că face concurență neloială. Era vorba, conform publicației „Neamul Românesc” din 5 iulie 1934, de un „litigiu științific”, asupra căruia este chemată să facă lumină justiția. „Fabrica Luther se plânge că reclama făcută de fabrica Bragadiru prin radio, cum că berea ei ar conține vitamine constituie o adevărată concurență incorectă. Singura fabrică ce posedă un produs brevetat denumit „Bere Luther cu vitamine“ e Fabrica Luther. Juriștii concernului Czell știau foarte bine care este valoarea unei mărci înregistrate și în instanță au adus toate dovezile, obligând firma concurentă să-și retragă reclamele care făceau referire la „vitaminele din bere”.

Localul de lux din Piața Mare a Brașovului

În 1931, familia Czell achiziționează clădirea de la începutul Șirului Florilor, care tocmai fusese înălțată și modernizată ca sediu de bancă. După falimentul răsunător al băncii „Marmorosch Blank & Co”, frumosul imobil ajunge în proprietatea concernului Czell.

La fel ca berea „Czell” și berea „Ursus” (fabricată la Cluj, tot de concernul Czell), berea „Luther” era un brand de mare succes, iar firma Czell le-a promovat pe toate, deopotrivă. Odată cu achizițio narea fabricii bucureștene, firma brașoveană a preluat și o rețea de restaurante și berării, pe care a extins-o. Așa se face că la parterul clădirii achizi țio nate în 1931 de familia Czell este inaugurat, în 9 aprilie 1933, restaurantul „Luther” Brașov, condus de Ion Moșoiu (foto).

Bere de la „răcitorul electric automat cu vitrină”

Localul devine în scurt timp printre cele mai căutate din Brașov. Cele mai multe reuniuni de asociații sau partide se termină cu o masă dată la restaurantul „Luther”. Sâmbăta, duminica și joia, aici au loc seri de dans. Salonul „nou și elegant refăcut”, după cum este prezentat în reclamă, este deschis în aprilie 1934. Orchestra cântă pentru ambele saloane ale restaurantului, fiind invitate formații cunoscute de jazz. Reuniunea Femeilor Române din Brașov organizează serate dansante cu intrare gratuită, dar cu „ceai obligatoriu”. Vinurile de soi, berea Luther blondă sau brună, precum și bucătăria românească și germană aduc în local numeroși clienți. Pentru noaptea de Revelion este unul dintre cele mai căutate restaurante, aducând clienți din toată țara. Din 1939, restaurantul se laudă cu un „minunat răcitor electric automat cu vitrină”, în care berea se poate păstra permanent rece. Chiar și vizitele regelui Carol al II-lea se termină cu recepții date în restaurant. Venit în vizită la Brașov, în ianuarie 1936, suveranul a participat aici la banchetul de 120 de persoane, prilejuit de sărbătorirea „Casinei Române”, alături de miniștri, primar și prefect („Gazeta Transilvaniei”, 12 ianuarie 1936).

Căsătoria fictivă a fiicei lui Friedrich Czell

La zece ani după scandalul Simionescu, Friedrich Czell este implicat într-o altă speculație financiară, cu implicații mondene, care face obiectul a nume roase articole ale presei bulevardiere din acea perioadă. Ministerul de Finanțe a deschis un proces – verbal de contravenție la legea timbrului împotriva lui Friedrich Czell și a Ludovicăi Czell. Valoarea contravenției era de 138 milioane. La vremea res pectivă, era una din cele mai mari contravenții acuzate de organele Ministerului de Finanțe .

Totul a pornit de la reclamația făcută la Parchetul Ilfov de un funcționar la Centrala Cooperativelor, care se plângea că, în urma unei căsă torii fictive pe care o încheiase, nu fusese plătit cum se cuvine. Presa de scandal dezvăluia că funcționarul Ion Gh. Florică se căsătorise cu Ludovica Czell, fiica adoptivă a fabricantului de bere Friedrich Czell, pentru ca aceasta să obțină cetățenia română. Florică a primit 115.000 lei, bani din care pretindea că s-a ales cu o sumă infimă, cea mai mare parte fiind reținută de către avocații săi. Dezvăluirile de presă au declanșat o anchetă a Ministerului de Finanțe, după ce s-a aflat că Fredrich Czell a donat fiicei sale adoptive, Ludovica Czell, 150.000 acțiuni ale societății Luther, acțiuni evaluate la 50 milioane lei.

Mașinațiune pentru a scăpa de creditori

Ludovica Czell, originară din Viena, fusese adoptată legal de Friedrich Czell în urmă cu câțiva ani, obținând cetățenia română prin măritișul care făcuse obiectul reportajelor de senzație din ziarele Bucureștiului. Fiind vorba de o donație între cetățeni români, pentru transmiterea de proprietate urmau să fie plătite taxe foarte mici. Friedrich Czell i-a declarat judecătorului de instrucție că nu a primit nici un ban fiind vorba de o donație. „În schimbul donării acelor acțiuni, fiica mea mi-a dat o scrisoare prin care se obligă a mă întreține pe tot timpul vieții mele”, se mai spunea în mărturia lui Friedrich Czell. În final, cel cercetat a fost acuzat și de faptul că și-a înstrăinat averea, dorind în acest fel să scape de creditori, în urma numeroaselor încurcături financiare în care intrase.

Persecutați de comuniști

Aceleași dezastre ca în prima conflagrație mondială – bombardamente, incendii – au afectat fabricile Czell și în Al Doilea Război Mondial. După război, regimul comunist a confiscat tot ce a construit familia Czell timp de trei generații, aruncându-i pe ultimii ei reprezentanți în lagăre sau expulzându-i din țară. Rudolf Czell, președintele consiliului de administrație al fabricii de bere Luther, a fost internat în lagărul din Slobozia Veche. A reușit să fugă în Germania. În 1948, printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale i-a fost retrasă cetățenia împreună cu un „grup de trădători”, alături de Nicolae și Constantin Malaxa și Ștefan Aușnit. Rudolf, fiul lui Eugen Czell, cel care conducea fabrica la sfârșitul războiului, în urma unui denunț, a fost acuzat de încălcarea Legii 312/1945, „pentru urmărirea celor vinovați de dezastrul țării și crime de război”. În 1946 s-a adoptat măsura scoaterii de sub urmărirea penală, întreaga familie Czell fiind deportată în afara României. Toate proprietățile, bunurile mobile și imobile au fost confiscate de stat. În anii ’50, oficiosul comunist din Brașov „Drum Nou” publica încă articole „demascatoare” despre condițiile grele de muncă ale minerilor de la Vulcan datorate „exploatatorilor” din familia Czell. În 1948 fabrica de la Dârste a fost naţionalizată luând denumirea de „Aurora”.

Berea Czell se găsește din nou!

După 1995, fabrica a fost privatizată prin metoda „Mebo”, redevenind privată, dar cu alți proprietari decât cei de dinainte de război. În 2004, Aurora SA a fost achiziționată de către grupul internațional SABMiller devenind parte integrantă din Ursus Breweries.

În 2021, un grup de brașoveni pasionați de bere și de istoria orașului au readus pe piață vechiul brand Czell. Timp de doi ani au colecționat reclame vechi, sticle, bănuți de garanție, dopuri de sticle, documente și cărți poștale, iar pe baza lor au început să reconstruiască imaginea Czell. Dar cel mai important este că au reușit să fabrice din nou bere Czell după rețeta originală. Astăzi, berea Czell poate fi găsită la mai multe locații partenere din Brașov, pe care le puteți afla la adresa bereczell.ro.

Bătrânul Sofrano, cu favoriți și joben

Safrano bătrânul, căruia Săcelenii îi ziceau Șofran, s-a îmbogățit, la începutul secolului XVIII-lea, din comerțul cu piei de oi cu mocanii din Săcele. Parte dintre piei se argăseau pentru cojoace și pieptare, parte se smultureau, adică se smulgea lâna de pe ele, care se curățea la spălătoriile de lână din Brașov, apoi erau vândute fabricanților de postav şi de pălării. George Moroianu, în cartea sa „Chipuri din Săcele” (1938), rememora prezența – greu de uitat – a bătrânului Safrano în Piața Mare a Brașovului. „Când venisem la Brașov în școala secundară, pe bătrânul Safrano îl vedeam adeseori plimbându-se pe Târgul Grâului. Era un bărbat corpolent, mai mult mic de statură decât înalt. Purta barba tăiată în favoriți (perciuni) şi umbla mai totdeauna cu ţilindru (joben, pălărie înaltă, cilindrică, cu borurile înguste).

Emanoil Sofrano, un vânător pasionat

Moroianu îi face un portret foarte amănunțit și fiului acestuia, Emanoil Sofrano, ajuns la momentul scrierii cărții la venerabila vârstă de nouăzeci de ani (Emanoil Sofrano moare în 1938), căruia apropiații familiei îi spuneau „domnul Manolache”. „E un bătrân plăcut şi totdeauna îmbrăcat foarte îngrijit. Cu părul până acum câţiva ani mai mult negru decât cărunt. Cu ochii vii negri. Cu barba plină, pieptănată în două părți. Era vânător mare. A umblat la vânat până ce trecuse binişor de şaptezeci de ani. Vâna în jurul Braşovului și pe la Stupini, de unde venea mai totdeauna cu iepuri, cu prepelițe și cu potârnichi. Poate că şi vânătoarea l-a întărit așa de mult, căci are vreo nouăzeci și șase sau șapte de ani. Mănâncă şi azi de toate ca un tânăr. Mănâncă mai în fiecare zi carne şi acum la adânci bătrâneţe, în nepotrivire cu ce ne cer medicii la această vârstă. Până mai acum câțiva ani se ținea încă drept ca un brad. Pe timp frumos ieșea și iese poate şi acum la plimbare prin acele minunate alee ale Brașovului. Verile călătoreşte și le petrece de obicei la moşia doctorului Alexandru Vaida-Voevod, care-i este ginere. Îi place să povestească de felul plin de încredere între oameni, în care se făcea negoțul mai de mult. Domnul Emanoil Safrano e un bărbat de o curtenie rară, o curtenie care numai în vremurile de demult se mai întâlnea. La vârsta de nouăzeci de ani îşi ducea oaspeții, care îl vizitau, până la ușa din afara locuinței, din capul scării”, scria Moroianu.

Balconul „Julietei”

De această impozantă clădire, aflată pe Șirul Inului,  este legată o frumoasă poveste de dragoste. Înfiripată între politicianul transilvănean Alexandru Vaida Voevod şi braşoveanca Elena Safrano, fiica omului de afaceri Emanuil Safrano. În 1896, Vaida tocmai obţinuse doctoratul la facultatea de medicină din Viena. Ca tânăr medic, a lucrat ca balneolog la Karlsbad (azi, Karlovivari, în Republica Cehă), perioadă în care s-a îndrăgostit lulea de frumoasa braşoveancă. Şi el era un bărbat chipeş, impunător cu toate că nu era prea înalt (1,72 m), cu părul castaniu închis, cu pielea albă, ochi albaştri-verzui, pătrunzători, mustaţă lungă şi răsucită, după cum era moda timpului. Fiind miop, de la o vreme a purtat ochelari. Era un om cu o energie, o vioiciune şi o putere de muncă cu totul ieşită din comun.

În acea vreme, printre tinerele brașovence care făceau ca toate privirile să se întoarcă, atunci când trecea pe Corso, se număra și domnișoara Elena (Lencica) Safrano. „Mica prințesă”, așa cum era alintată, trăia în palatul din Piața Franz Josef, cum i se spunea pe atunci Pieței Sfatului. Plăcerea ei cea mai mare era să iasă la balconul palatului și să privească oamenii care se plimbau asemenea unor personaje de teatru, în ținutele elegante ale sfârșitului de secol XIX.

Într-o zi, tânărul Alexandru, aflat în trecere prin Brașov, în timp ce studia cu interes marfa etalată pe taraba unui negustor din marea piață centrală, a simțit o privire ațintită asupra lui. A fost nevoit să-și scoată ochelarii pentru a privi în sus. De pe terasa unei case impozante, o fată mai frumoasă decât oricare alta, sprijinită de balustradă, îl urmărea cu curiozitate. Asemeni Julietei din celebra dramă shakespeariana, Elena și-a încrucișat privirile cu tânărul aflat sub cerdacul ei, făcându-l să se îndrăgostească pe loc. Chiar dacă și alți admiratori se opreau pentru a-I admira prezența, Alexandru Vaida Voivod a fost, până la urmă, alesul său. Dar lupta pentru a obține mâna superbei domnișoare nu a fost deloc ușoară.

Întâlnire la Băile Herculane

Nu ar fi fost posibil, conform etichetei din acea vreme, să bată la poarta impunătorului imobil pentru a o cunoaște. Ocazia s-a ivit la scurt timp, în timp ce a participat la întrunirea Astrei bănățene, ce a avut loc la Băile Herculane. Aflase că Lencica, însoțită de bunica ei, respectabila doamnă Popovici din Brașov, va participa la balul organizat cu această ocazie. A reușit însă să se apropie de ea abia în timpul drumului cu trenul, apoi cu vaporul până la Turnu Severin, unde avea loc o întrunire. „Pe drum am avut grijă să rămân lângă domnișoara Safrano și apoi să o am pe dânsa alăturea de mine și la masä. Astfel am putut continua conversația întreaga seară. Am aflat că plecase în călătorie cu bunica-sa și mătușă-sa, fiindcă suferise o deceptie. Presupunind că erau probleme sufletești, am discutat chestii sentirnentale, înaintând în etape precaute și pipăind efectul. La sfârsit am putut fi multumit că dobândisem încrederea destul de comunicativă a fetei. Conversatia a decurs în nemțește, observând ca domnișoarei îi era mai la îndemână decât conversația românească”, rememora peste ani Alexndru Vaida Voevod în memoriile sale. Întorși în stațiunea Herculane, desi habar n-avea să țină racheta în mână, a participat la o partidă de tenis cu Lencica. Ar fi făcut orice pentru a-i fi în preajmă și nici nu i-a păsat că audiența s-a amuzat de mingile pe care le trimitea prin copacii din jurul terenului.

Trădarea locotenentului Albrecht

A aflat că, după sejurul de pe valea Cernei, Lencica va pleca la Viena, unde va locui la hotelul Ostreichischer Hof. Nici nu i-a trebuit mai mult junelui îndrăgostit. O săptămână mai târziu, a reîntâlnit-o „întâmplător” la un concert de muzică militară, în frumosul Stadtpark vienez. Lencica era tot împreună cu bunica, cu mătușa și verișoara sa, Olga Popovici. Mirate de asemenea coincidență, femeile l-au întrebat ce face la Viena, iar el a trebuit să inventeze pe loc un motiv plauzibil. Le-a spus că a avut o recoltă mare de prune la moșie și venise să le vândă.  Olga Popovici a înțeles imediat că, de fapt, tânărului medic roman era îndrăgostit lulea de Lencica și a decis să-l ajute. De atunci, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a transmite bilețelele celor doi și pentru a-i ajuta să fie singuri, protejându-le intimitatea. De la Olga, Alexandru a aflat că Lencica suferise o groaznică decepție. Tânărul locotenent Albrecht, adjutantul regimentului de infanterie din Brașov, încercase să o seducă. Deși gurile rele bârfeau că Albrecht e o fire ușuratică și că obișnuiește să frecventeze locuri rău famate, familia Lencicăi l-a crezut o persoană respectabilă. Până când, o bună prietenă a doamnei Safrano l-a văzut trecând un pod în pădurea de la Noua, ținând de mână „o stricată”. Dezamăgirea Lencicăi nu a avut limite. A devenit melancolica, trista, nu-si găsea alinare în niciun fel. Aștfel, familia a decis să plece într-o călătorie alături de bunica ei.

Ceaiul de seară la Palatul Safrano

La Viena, în timp ce se plimbau prin fața farmaciei curții imperiale, pe Stephansplatz, pășind înaintea celorlalte rude, Lencica i-a dăruit lui Alexandru un suvenir: un trifoi cu patru foi emailat. Trifoiul a devenit astfel leit-motivul numeroaselor scrisori pe care cei doi și le-au trimis începând de atunci.

La numai o săptâmână după întoarcerea Lencicăi la Brașov, chinuit de dor, Alexandru a sosit cu acceleratul la Brașov. A tras la Hotelul Europa, aflat pe strada Vămii (actuala Mureșenilor), foarte aproape de reședința familiei Safrano, aflată în Piața Mare a orașului. În următoarea zi, a fost primit de bătrâna doamnă Popovici, la ceaiul de seară, alături de alți invitați. La scurt timp după ce Alexandru a intrat în salon, a sosit, cu o trăsură închisă, doamna Safrano. Era o femeie slabă, cu un ten palid din cauza unei boli grave de plămâni. Apoi, a sosit și soțul ei, ținând în mână un sitar pe care tocmai îl împușcase. Domnul Safrano era însoțit de locotenentul Albrecht, marele rival al lui Alexandru. Safrano, un bătrin viguros, cu o fire reținută, era foarte corect și atent la contactul cu cei din jur. Albrecht era un tânăr cu ceva mai înalt decât Alexandru, om serios, locotenent cu examenul de scoală de război, devenit ofiter de stat major. Blond, cu mustăcioară, era cult și distins. Aparent, lumea se purta amabil cu el, dar Alexandru a simțit răceala unor replici.  La plecare, tânărul ofițer l-a însoțit până în dreptul hotelului. Au vorbit doar despre lucruri banale.

Scrisori de dragoste de la Karlsbad

Între anii 1900 şi 1901, a urmat o corespondență intensă între Karlsbad și Brașov. În epistolele romantice, Alexandru îi spunea „Scumpa mea Lencica”, neuitând ca, printre foile de hârtie să strecoare câte un trifoi cu patru foi sau flori presate.

Într-una din aceste scrisori, tânărul doctor mărturiseşte dorul pe care-l poartă iubitei sale: „Vezi iubită, că a trecut deja mai bine de o lună de când te-am strâns la inimă şi Ţi’am sărutat guriţa dulce! (…) În zadar mă uit la fotografiile tale iubite şi în zadar nu este un petec cât de mic nesărutat, tot nu scap de dor şi de căte ori es la stradă, între lume, de văd femeile aceste multe, gătite, ori perechi de oameni, sunt cuprins şi mai puternic de dorul scumpei mele şi invidiez pe toţi căsătoriţii”.

Într-o altă scrisoare, o roagă să îl viziteze la Karsbad, „Vino” Acesta este refrenul gândurilor mele. Sciu să apreciez că’Ți va cade greu să părăseșci societatea plăcută a neamurilor numeroase ce s’au adunat la Brașov. Dar n’ai mai făcut tu călătorii?”.

Logodna Elenei cu Alexandru

S-au mai văzut la San Remo și la Viena, unde s-au sărutat de mai multe ori pe furiș, înainte ca Alexandru să-și ia inima în dinți și să-i ceară oficial mâna. „Observasem de la început că factorul energiei si initiativei în familia Safrano era doamna Elena E. Safrano, născuta Andrei Popovici. De aceea rn-am adresat ei cu cererea mea. Ședea pe divanul rosu, eu alături, în fotoliu. Elocventa mea era cam rnodestă, conform circumstantelor. Este mai greu sa pețești, între patru ochi, o fată de la o soacră, decât să țtii un discurs în fața unui număr de sute de alegători critici. Când am terminat, mi-a răspuns că ar fi de acord dar că ar trebui să mai astept ca să se întărească fata și să mai profite în practica gospodăriei. M-am declarat de acord, iar doamna Safrano a mântuit misiunea, care nici ei nu-i era la îndemină. S-a ridicat și ieșind, mi-a spus ca-l va trirnite pe soțul ei. Intrând dânsul, am observat că se găsea într-o stare de emoție record, în comparație cu a mea, după ce trecusem și primisem aprobarea soacrei. Perplex, mă întrebă care îmi este așteptarea în privința zestrei. Eu îl liniști că situația mea materială îmi permite susținerea familiei, astfel încât ceea ce va da fetei sale, va fi dat nepoților săi. Mi-a răspuns ca îi va oferi 25 de bănci (acțiuni bancare)”, povestește Alexandru Vaida Voevod în amintirile sale.

Logodna Elenei cu Alexandru a fost anunțată la petrecerea din marele salon al Palatului Safrano prilejuit de cununia domnișoarei Olga Popovici cu A. Măldărescu, căpitan în Armata Română. Printre numeroșii invitați s-au numărat gazetarii Aurel Mureșianu și Ghiță Pop, după cum anunța de revista „Familia” în data de 6 mai 1901.

Elena a învățat limba română scriind iubitului ei

Scrisorile trimise reciproc au făcut-o pe Elena, care urmase până atunci școala doar în limba germană, să învețe foarte bine să scrie și să se exprime în limba română. „Între timp, în septembrie, a avut loc logodna noastră. O intensă corespondenţă ne lega necontenit. O zi pleca o scrisoare, altă zi o ilustra cu un vers de dragoste. Lanţul acesta alternând, ţinea în tensiune curentul fără fir dintre noi. Totuși, prin corespondență am reușit, mulțumită bunăvoinței miresei mele, să o învăț pentru tot restul vieții să întrebuințeze ortografia și scrierea românească între noi. Căci dânsa frecventa tot școli germane”, scria peste ani în „Memoriile” sale distinsul politician ardelean. Despre cum s-a străduit Elena să se învețe limba natală a iubitului ei, stă mărturie una dintre scrisorile primate din Karlsbad: „Am primit carta ta scrisă româneșce, o împregiurare care mi’a făcut deosăbită bucurie. Și faptul, ce mi’l comunici că îi cetești mamei româneșce m’a surprins, cauzându’mi bucurie mare. Bine face scumpa mea. Ceteșce cu voce tare, ca să auzi când nu pronunți bine vr’un cuvânt. Lumea de la noi când aude „brașoveancă”, deja începe a se jena de dialectul său, căci are conșciința că la Brașov se vorbeșce perfect româneșce”.

Un volum de versuri dedicate iubitei

Îndrăgostit până peste urechi – tânărul Vaida Voievod i-a scris un întreg volum de versuri domnișoarei Elena Sofrano. Ba, chiar, una dintre poezii a fost puse pe muzică de Guilefm Șorban și editată la Gherla în 1901. Poemul cântat se termina cu următorul refren patetic: „Tresar din vis mă redescept/ Fierbinte-mă arde doru’n piept/ Departe-i îngerul iubit/ Sunt eareși singur părăsit.”

Din palat, într-o casă țărănească

Ceremonia căsătoriei a avut loc tot în Palatul Sofrano. Tinerii însurăței s-au mutat în casa părintească a lui Alexandru din comuna Olpret (Bobâlna). „Din confortul vechii case familiale, din piața Brașovului, cu tavane decorate cu stucatură, cu parchet artistic, acoperit cu covoare persane și cu tablouri pe pereți, îmi mutasem peste noapte mireasa în vechea curte din Olpret, cu tavane înnegrite de funinginea deceniilor, atât pe grinzi cât și pe scândurile podelei, cu pereți groși văruiți în alb și ferestre înguste. Ca nevastă tânară la Olpret, din propriu îndemn și-a însușit arta gospodăriei și a gătitului. Deosebită pasiune și răbdare dovedea pentru diferitele lucruri de mâna, artistice. Fără să fi primit vreodată instrucție specială, executa cele mai fine dantele, cusături, croșeturi, lucrări cu acul. Adevarate opere de artă ieseau de sub degetele ei istețe”, povestea, peste ani, Alexandru Vaida Voevod.

Nu au stat mult timp în Olpret, Alexandru Vaida Voevod primind din nou un post de medic în Karlsbad. Aici li s-a născut primul copil. Au avut o căsnicie fericită timp de mai bine de patru decenii din care au rezultat trei băieţi şi o fată.

Celebra fotografie de pe terasa cafenelei Kaiserpark

Din perioada în care Alexandru Vaida Voevod era medic în Karlsbad (până în 1914), s-a păstrat una dintre cele mai importante fotografii din istoria literaturii române. Ea îi surprinde, în jurul unei mese, la o terasă de vară, pe (de la stânga la dreapta) George Coşbuc, doamna Elena (Lencica) Vaida Voevod, medicul bistriţean Demetriu Ciuta, Alexandru Vaida Voevod, Ion Luca Caragiale. Fotografia a fost făcută pe terasa cafenelei Kaiserpark, cândva în luna iunie 1911. A circulat încă în epocă, inclusiv sub formă de carte poştală ilustrată.

Germanofil convins, Caragiale punea deseori la cale cu doctorul Vaida, mai în glumă, mai în serios, soarta tronului habsburgic. Discuțiile se învârteau deseori în jurul proiectului de federalizare a Austro-Ungariei, contura în preajma moştenitorului tronului Francisc Ferdinand, și care ar fi adus mai multe libertăți românilor din imperiu.

Hotelul Romania din Karlsbad

Karlsbad (astăzi stațiunea Karlovy Vary din Cehia) a fost o stațiune balneo-climaterică destul de cunoscută românilor bogați, începând cu un secol și jumătate în urmă. Boierul oltean Barbu Știrbei, după ce vizitează stațiunea în 1796, descrie cu savoare atmosfera pe care a întâlnit-o aici.  În anul 1855, Gh. Asachi dedică un imn Băilor de la Karlsbad, purtând data „iulie 1855”. Imnul a fost scrijelit pe o „tablă votivă”, fixată de  municipalitatea staţiunii, printre altele similare, aflate la picioarele stâncii  numite Parnas. În stațiune au mai poposit Alexandru Ghica, viitorul domnitor al Valahiei, Alexandru Ioan Cuza, regina Elisabeta (Carmen Sylv), George Coșbuc, Ion Luca Caragiale, Octavian Goga și mulți alții. Printre cele mai frecventate hoteluri de către români se afla și cel în care a poposit în 1911 George Coșbuc. Nu întâmplător, numele hotelului era „Romania”.  Astăzi, după ce și-a schimbat denumirea de mai multe ori, hotelul a revenit la numele pe care-l purta la începutul secolului al XX-lea. Hotelul „Romania” se află chiar în Centrul Spa al stațiunii Karlsbad. Oaspeții pot urmări de la ferestrele hotelului diverse evenimente, precum Festivalul Internațional de Film, celebru în toată Europa.

Politicianul Alexandru Vaida Voivod

Înainte de Marea Unire, când Românii din Transilvania simțeau politica de asimilare maghiară, Vaida-Voevod, un incomod la Budapesta, dar influent la Viena, un orator excepţional, a avut tăria de a se împotrivi tuturor demersurilor autorităților maghiare de intimidare şi discreditare. A fost membru al Parlamentelor din Bucureşti şi din Budapesta şi al Marii Adunări Naţionale, care a proclamat Unirea Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918. Însă Alexandru Vaida Voevod a intrat în istorie prin faptul că el a fost deputatul care a citit, în octombrie 1918, în Parlamentul din Budapesta, Declaraţia de independenţă a naţiunii române din Austro-Ungaria, prin care românii din Dubla Monarhie au notificat întregii lumi decizia de a-şi lua soarta în propriile lor mâini. Alexandru Vaida-Voevod a finanţat, a condus şi a perfectat Unirea Transilvaniei cu România, el fiind şi unul din cei patru delegați ardeleni care au adus Regelui Ferdinand actele rezoluției Unirii de la Alba Iulia. În 1919, când recunoaşterea Unirii intra în impas la Paris, regele Ferdinand a apelat la Alexandru Vaida – Voevod şi la abilităţile sale politice pentru a obţine acordul internaţional pentru România Mare. După unire, a fost de trei ori prim-ministru al României Mari, de mai multe ori ministru, ministru de stat pentru Transilvania, membru al Consiliului Dirigent şi consilier regal.

Declarația de la Budapesta

Pe 12 octombrie 1918, când Comitetul Executiv al PNR, reunit la Oradea, a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere“, Alexandru Vaida Voevod a fost cel desemnat să citească această rezoluţie în parlament: „La 18 oct. 1918, fiind în alegerile din 1910, datorită metodelor puse în practică de contele Ştefan Tisza, reduşi la 3 deputaţi români, iar slovacii la unul singur, sârbii şi socialiştii neavând nici un singur reprezentant, mi-a revenit mie sarcina onorifică a datoriei de a expune în plenul şedinţei Camerei, hotărârea partidului naţional român, în cadrul unul discurs, că refuzăm de a recunoaşte dreptul organelor oficiale ale Ungariei şi ale Monarhiei Habsburgice, de a reprezenta, la conferinţa de pace, interesele popoarelor acelui stat, în virtutea punctelor Wilson-iene (n.r. – cele 14 puncte ale preşedintelui american Woodrow Wilson, în care se regăsea dreptul popoarelor la autodeterminare)“.

Nu l-a mai însoțit în călătorii

Alexandru Vaida Voivod a revenit deseori la Brașov, nu numai însoțit de soția sa, ci și în calități oficiale. În 1933, ca președinte al Consiliului de Miniștri, vine la Brașov pentru a-și petrece sărbătorile, fiind găzduit de socrul său. După cum relatează ziarul „Dimineața” din 21 aprilie 1933, Vaida Voivod  a fost însoțit de ministrul justiției Mihai Popovici, cu care a vizitat tabăra junilor de la Pietrele lui Solomon, apoi au asistat la defilarea călare.

Oricât de mare a fost la început dragostea pentru soțul ei, cu timpul, Elena a înțeles că nu era uşor să fi soţia lui Alexandru Vaida Voevod. În primul rând că el era mereu pe drumuri, mereu în mişcare. În tinereţe călătoreau de cele mai multe ori împreună. Cu vârsta, călătoriile deveniră o problemă mai grea pentru Elena, astfel că nu și-a mai însoțit soțul în călătoriile sale. Activitatea politică era motivul acestor continue peregrinări ale lui Alexandru Vaida Voivod, în tinereţe între Ardeal, Budapesta, Viena, mai târziu Elveţia, Franţa, Anglia, Germania şi mai târziu nenumăratele drumuri în cruciş şi curmeziş prin ţară.

Moartea Elenei Vaida Voivod

Din 1938, Vaida-Voivod a sprijinit regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, fiind  numit consilier regal. În această perioadă, a devenit şeful partidului unic, Frontul Renaşterii Naţionale. După abdicarea Regelui Carol al II-lea, Alexandru Vaida Voevod s-a retras din viaţa publică. Au urmat zile dramatice de după Dictatul de la Viena, când Vaida-Voivod și-a văzut realizările politice din tinerețe aproape distruse. A fost nevoit să se refugieze, alături de Elena, la Sibiu. Orașul său natal Cluj, alături de Oradea și Târgu Mureș, nu mai făceau parte din România. La începutul lunii octombrie 1943, Gazeta Transilvaniei anunța moartea Elenei: „Cu nemărginită durere aducem la cunoştinţa tuturor rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor, ale căror adrese, în urma refugiului, nu le cunoaştem, că prea iubita noastră Elena Vaida-Voevod născută Safrano, după o grea suferinţă a trecut la cele eterne, împărtăşită fiind cu Sfintele Taine, în ziua de miercuri, 29 Septemvrie 1943, la orele 19.30, în etate de 62 ani. Înmormântarea va avea loc la Braşov, sâmbătă, 2 Octombrie 1943, la orele 15, în cavoul familiar din Cimitirul Bisericii Naţionale Greceşti, unde se află catafalcul scumpei noastre. Fie-i ţărâna uşoară şi memoria în veci neuitată!”.

Chinuit în ultimii ani de viață

Doar doi ani mai târziu, după instaurarea guvernului comunist, au început persecuțiile împotriva fostului prim-ministru. A fost arestat, în 24 martie 1945 din locuința din Sibiu, fiind anchetat de celebrul torționar Gheorghe Crăciun. A fost salvat de trimiterea în penitenciarul Sighet, unde și-au găsit sfârșitul mulți foști colegi de-ai săi, de o intervenție hotărâtă a lui Petru Groza, care se considera dator față de bătrânul politician. Arestul la domiciliu s-a transformat în domiciliu obligatoriu, având voie să facă mici plimbări. Exproprierile comuniste l-au adus în sapă de lemn. Abia mai avea bani să-și cumpere țigări și ziare. Cu sănătatea ruinată, suferind privațiuni de care niciodată nu mai avusese parte în viața lui, Vaida Voivod moare în 19 martie 1950. A fost înmormântat în curtea celei mai vechi biserici greco-catolice din Sibiu. Nu a putut fi îngropat lângă soția lui, la Brașov, din cauza cheltuielilor care ar fi depășit cu mult posibilitățile materiale de atunci ale familiei. Astfel, cei doi îndrăgostiți din perioada Belle Époque-ul Palatului Safrano își dorm astăzi somnul de veci în orașe diferite.

Ridicată între anii 1541 – 1547, în stil renascentist, clădirea se întinde între Piața Sfatului și strada Johann Goth.

Situată astăzi la adresa Piața Sfatului nr. 14, Casa Negustorilor (Halele) a avut, de-a lungul timpului, următoarele adrese: Târgul Florilor nr. 88 (-1856), nr. 321 (-1891) și nr. 17 (-1948). Imaginea reprezintă Piața Mare a orașului, cu casa Negustorilor și Târgul Fructelor într-o zi de piață în anul 1848 după un desen de Eduard Hüllverding (muzeul de Artă). În medalion, Apollonia Hirscher.

AUTORI: Cornel Russu, Peter Simon Pentru articolele acestui site, autorii fac o muncă voluntară de documentare și editare. Pentru că iubim Brașovul, ne dorim ca locurile și oamenii  extraordinari care fac parte din istoria acestui oraș să fie cunoscuți de cât mai multă lume.  De aceea, nu restricționăm în niciun fel preluarea materialelor. Ne dorim, însă, ca reproducerea lor să fie făcută decent, cu link activ în primul paragraf, făcându-se un rezumat al textului publicat de noi. De asemenea, considerăm corect ca ilustrațiile și colajele foto să fie preluate cu precizarea sursei, de asemenea, prin link activ.

Construită pe cheltuiala văduvei judelui Lucas Hirscher

Apollonia Hirscher, soţia judelui Braşovului Lucas Hirscher (1482-1541), a fost cea mai bogată femeie a Braşovului la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. S-a născut la Sibiu, într-o familie bogată de saşi, şi a venit să locuiască la Braşov atunci când s-a căsătorit.

La moartea soţului ei, în 1541, a preluat frâiele afacerilor ce se întindeau până în Austria şi în Turcia. Chiar dacă negoţul şi politica erau la acea vreme treburi aproape exclusiv bărbăteşti, a reuşit să strângă o avere foarte mare. Dacă la început bărbaţii cu care negocia vânzarea de mărfuri o tratau de sus, cu timpul au învăţat că femeia era un comerciant abil, un negociator desăvârşit, care ştia exact până unde să meargă când vine vorba de o vânzare.

A fost unul dintre ctitorii care au ajutat la dezvoltarea Braşovului, iar meritele ei au fost apreciate de comunitate. Acum, una dintre străzile oraşului îi poartă numele.

Imobilul este cunoscut sub diferite denumiri de-a lungul timpului: Casa Negustorilor, Casa Breslelor, Podul Bătușilor, Hale, in timp ce în limba germană a purtat întotdeauna denumirea de Kaufhaus.

Raportul lui Friedrich Stenner

Magistratul Brașovului l-a însărcinat în anul 1886 pe merituosul arhivar al orașului din acea vreme, Friedrich Stenner (1851-1924) și echipa sa, să lămurească, pe baza actelor si documentelor existente, drepturile comunității orașului asupra clădirii Halelor, precum și drepturile de folosință ale breslelor locale la o parte a clădirii. Pe baza extraselor din raportul lui Friedrich Stenner publicate în Cartea de Adrese pe anul 1888 sunt reproduse mai jos istoria și principalele evenimente din construcția si reabilitarea clădirii până spre sfârșitul secolului al XIX-lea.

În ceea ce privește construcția Halelor sau „clădirii noi” nu știm decât ce spuneau vechii cronicari (Trausch Collectanea I. pag. 290 și următoarele), și anume, că văduva judecătorului orașului Lucas Hirscher, Apollonia Hirscher, o femeie cu merite pentru binele public, mai ales pentru săraci, a ridicat această clădire pe cheltuiala ei, cu un cost de 8000 florini între anii 1541-1545 spre folosul meşteșugarilor din Brașov. Ca semn și dovadă în acest sens, stă placa comemorativă din piatră de deasupra porții de intrare dinspre piață a clădirii cu stema familiei Hirscher și inscripția: „Domini Lucae Hyrscheri relicta conjus Apollonia fieri confecit 1545”. (Soția supraviețuitoare a lui Lucas Hirscher, Apollonia, a ridicat clădirea în anul 1545).

Clădire în stil renascentist

Clădirea ocupă primul loc între construcțiile civile ale Brașovului din secolul al XVI-lea, având lungimea de 67.40 metri și fiind alcătuită din două pavilioane separate printr-o curte interioară, unite la extremitățile frontale. Stâlpii de piatră, amintesc de stilul renașterii, construcția fiind inspirată de o construcție italiană, care permitea intrarea în curte a căruţelor cu mărfuri pentru a putea fi descărcate în interior. Partiul și aspectul clădirii corespunde însă în întregime cu cea unor clădiri germane similare. Primul etaj a fost repartizat spre beneficiul breslelor, cu excepția anilor 1854-1856, când a fost rechiziționat de armata austriacă și folosit ca magazie de fructe.

Intrarea arcuită spre Piață, păstrată în forma inițială, reprezintă principala intrare a clădirii. Pivnița spațioasă, cu bolți largi și masive, era compartimentată în partea dinspre piață potrivit structurii încăperilor de la parter. O parte din pivniță era însă special amenajată pentru păstrarea vinurilor.

Puternicul incendiu de la 1689, precum și cel ulterior din anul 1699, au afectat puternic și Halele.

Legenda construirii Casei Hirscher

Există o legendă care explică de ce Apollonia Hirscher a construit această clădire ajunsă emblematică pentru Braşov. Se spune că fiica Apolloniei s-a îmbolnăvit de tânără şi a murit. Distrusă de durere, mama ei a decis ca fata să fie îmbrăcată cu cea mai scumpă rochie şi cele mai frumoase bijuterii. La câteva zile după ce a fost înmormântată, câțiva săraci au vrut să jefuiască mormântul şi să fure bijuteriile. În momentul în care a fost dezgropată, fiica Apolloniei s-a trezit la viață, iar evenimentul a fost privit ca un miracol al vremii. Atunci Apollonia Hirscher s-ar fi decis să construiască Halele.

Ridicarea etajului

Abia în anul 1759 Halele au putut fi supuse unor lucrări de renovare și reparații temeinice. (Tartler: Collectanea.)

La aceasta se referă probabil și inscripția cu stema Brașovului de deasupra scării principale către primul etaj al Halelor: „Funditus eversus ulmurus nune revireseit, Tempore Martini Closius primarii et Christoph a Seewald projudicum”. (Această clădire, care a devenit complet dărăpănată, a fost complet renovată pe vremea magistratului orașului Martin Closius și a magistratulului adjunct Christoph von Seewald).

Acoperişul cu ţiglă şi lucarne pe toate faţadele datează din anul 1775, când învelitoarea iniţială din şindrilă a fost înlocuită.

În anul 1803, a apărut ideea de a construi o nouă clădire din fonduri ale orașului în locul vechii și uzatei Capele Laurentius de lângă Piața Sfatului, fosta Casa Plecker , atunci deținută de Banca Generală de Economii (Sparkasse), pentru a găzdui un loc suplimentar pentru breslele care nu puteau găsi spațiu în vechile Hale. Totuși, din considerație pentru biserica mare și îngustarea semnificativă a pasajului din apropierea acesteia în curtea mică a bisericii, acest proiect a fost abandonat; comunitatea a decis să construiască un etaj deasupra vechii Hale pentru a crea spațiu pentru toate breslele și astfel să păstreze piața liberă de vânzători și tarabele acestora. Ridicarea etajului s-a amânat si se încheie abia în anul 1847, cheltuielile fiind suportate de bresle, clădirea căpătând aspectul de astăzi.

Renovări și remodelări

În anul 1845, asociația comercială Brașov a sărbătorit 300 de ani de la construirea Halelor de către Apollonia Hirscher.  Sărbătorile din 27 și 28 octombrie au constat în iluminarea și decorarea Halelor în interior și în exterior, expoziții de produse industriale, muzică și cântări, două discursuri festive, o paradă a asociației comerciale și a tuturor breslelor cu steagurile înălțate în fața magistratului, a comunității și a militarilor, un banchet festiv la „Sonne” și o reprezentație a piesei locale „Hans Benkner” sau „Îngropat de viu”.

În anul 1842, ferestrele arcuite de la primul etaj, care fuseseră deschise până atunci, au fost reduse în dimensiuni și schimbate la formă dreptunghiulară. Ele au fost închise cu ferestre de sticlă și obloane pentru a elimina curentul existent la etaj dăunător sănătății.

În timp ce pivnița mare de sub aripa din stânga a clădirii și sub curte au rămas practic neschimbate, toată aripa clădirii de-a lungul străzii Hirscher a fost remodelată între anii 1856-1857, atât la parter cât și în pivniță. Aceasta se vede clar din compararea unei schițe a secțiunii transversale prin clădire din anul 1847 elaborată de inginerul orașului de atunci Ludwig von Huttern și o secțiune transversală prin același loc din anul 1914 datorată lui Gustav Treiber, reproduse mai sus. Meșterul zidar Simon Bitterman a executat lucrările.

Cu această ocazie, scara existentă spre Casa Sfatului a fost înlăturată și a fost construită o scară nouă la mijlocul clădirii spre strada Hirscher (Piața de pește). În același timp, bolțile au fost combinate cu camerele de brânzeturi de la parter, din spatele lor, și transformate în prăvălii mai largi. S-a coborât podeaua camerelor de brânzeturi de la parter (aliniindu-se cu nivelul străzii) și s-a adâncit cea a camerelor de dedesubt, iar atât subsolul cât și parterul au fost re-boltite. O parte din pereții transversali au fost îndepărtați și reconstruiți în altă parte.

Ateliere pentru meșteșugari din Podul Bătușilor

Consiliul municipal a permis de-a lungul timpului și desfășurarea de spectacole în clădire. În fiecare vineri însă, spațiul trebuia să fie eliberat din cauza pieței săptămânale pentru a face loc tarabelor meșteșugarilor.

Odată cu slăbirea și mai apoi dispariția breslelor (1872), vechile Hale își încheie destinația lor tradițională.  Consiliul municipal decide în anul 1887 ca etajul Casei Breslelor să rămână în continuare la dispoziția meșteșugarilor celor trei asociații comerciale (cea săsească, maghiară și română) ca puncte de desfacere a mărfurilor la târgurile săptămânale și anuale. Era un loc unde îi găseai pe meșteșugarii de care aveai trebuință, într-un fel de târg de mostre permanent. La etajul uriaș al acestei clădiri aflai expuse spre vânzare mobile, lăzi, funii, cizme si alte obiecte. Mai ales vinerea, când veneau sătenii la târg și nu mai trebuiau să cutreiere curțile caselor în care se găseau atelierele diferiților meșteșugari.

Cu timpul, pivniţele ajung în mâinile cârciumarilor şi arendaşilor; iar jos, la parter, s-au stabilit pentru câțiva timp zarafi (schimbători de bani), „expediteuri“ şi diferiţi agenţi, iar după dispariţia acestora, măcelari şi alţi negustori.

În partea din spate a clădirii se afla strada măcelarilor, despre care povestește cărturarul Sextil Pușcariu în cartea sa de memorii „Brașovul de altădată”. De aici, grataragii celebrului restaurant „Gaura Dulce (din vecinătatea Casei Negustorilor) își cumpărau, la primele ore ale dimineții, carnea din care preparau celebrele „fleichi”.

Cârciumi, ceasornicării, librării și bănci

Pivnița găzduind cârciuma lui Eszterhazi era un loc mult prețuit de cei cărora nu le era teamă de aerul închis, încărcat de aburi de vin, primejdios mai ales când ieșeai din beci si pământul începea să se învârtă cu tine. La parterul clădirii a funcționat până în anul 1948 librăria-papetărie Cartea Românească condusă de Dragomir Nedelcovici și alături magazinul de optică și ceasuri Eugen Ziegler.

Frații Ioan si Nicolae (Nache si Nicolache) Ciurcu, al căror bunic a fost și el negustor, venit la Brașov din Oradea, vestitul „ferlegher” din Buda, Zaharia Carcalechi, au imitat pilda bunicului și au deschis, pe la 1880, o librărie românească, mai întâi în Podul Bătușilor, imediat pe mâna stângă cum intrai din piață, mutându-se apoi pe același rând din Strada Hirscher, dar mai departe.

Banca lui Jacob Adler se afla pe colțul Târgului Florilor (Blumenzeile) și strada Hirscher, unde puteau fi oferite și răscumpărate valori mobiliare, bilete de loterie și obligațiuni ipotecare la cele mai bune prețuri.

În colțul din dreapta al Casei Negustorilor, deasupra marchizei scrie Banca Națională. Banca Națională (săseasca). A fost înființată in anul 1899 și avea aici un sediu provizoriu până în anul 1905, când și-a construit un sediu propriu în clădirea din strada Republicii colț cu Michael Weiss în locul fostei Case Hirscher. Banca Națională (săseasca) a preluat portofoliul băncii Nussbächer & Beer, care avea sediul tot aici.

Strtuctura imobilului, conform procesului verbal din 1939

Conform procesului verbal din data de 12.08.1939 despre constatarea și identificarea imobilului proprietatea Municipiului Brașov, compus dintr-un singur corp de casă cu o curte la mijloc, casa avea următoarea structură:

1. 1. 1. Subsolul compus din: un bar restaurant, 2 wc-uri, o magazine pentru artiste, un antreu, două încăperi la restaurant, o bucătărie, încă două wc-uri, o cămara, o spălătorie, o pivniță foarte mare, trei pivnițe mai mici;

      2. Parterul cu 10 prăvălii, o librărie, o fierărie, o drogherie, patru măcelării, o manufactură, o prăvălie de cafea, o prăvălie pentru fructe (Mendelovits), magaziile aferente, o locuință cu două încăperi, un antreu, un wc, o pivnița și o hală de carne;

      3. Etaj 1: serviciul sanitar cu doua antreuri cu un coridor, 6 încăperi, o magazine, 3 wc-uri și 3 pisoare, policlinică cu un antreu, două coridoare, 11 încăperi, două camere de locuit, 3 camere de așteptare, o magazie, două wc-uri și două pisoare, Societatea Principele Mircea (înființată în anul 1919 pentru protecția copiilor și aflată sub protecția reginei Maria) cu 3 încăperi și un antreu, o hală mare a societății cizmarilor. Suprafața terenului este de 1.475 mp, iar suprafața construită este de 1283 mp.

Transformată în „Cerbul Carpatin ” la începutul anilor ‘60

Tot în Casa Hirscher, mai târziu, la etaj, a funcționat o policlinică.

În perioada în care Brașovul fusese botezat de comuniști Orașul Stalin, la parterul fostelor hale au funcționat o papetărie și o frizerie. Între 1960 și 1963, clădirea este consolidată și refăcută, fiind redenumită „Cerbul Carpatin” și fiind dată spre administrare ONT Carpați. Acoperișul a fost refăcut în aceiași formă ca cea arătată în litografia și pozele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar pe o structură din panouri din beton precomprimat. Ferestrelor de la etaj, de formă dreptunghiulară și cu obloane după remodelarea din anul 1842, li s-a redat forma arcuită originală, iar la parter s-au înlăturat vitrinele aplicate de o parte și alta a porții de intrare principale de la fațada spre Piață. S-a refăcut scara de acces la etaj dinspre Piața Sfatului și s-a eliminat cea din strada Hirscher. La fațada de-a lungul străzii Hirscher s-au redeschis bolțile arcuite închise în anul 1857. Noul complex oferă clienților săi mai multe spații, printre care: săli de restaurant, săli de protocol, o cramă, un bar de zi, o cofetărie și două terase.

Litigiu privind actualul proprietar al clădirii

Tribunalul Brașov a decis în 15 noiembrie 2023, în primă instanță, că „Cerbul Carpatin” din Piața Sfatului din Brașov trece din proprietatea SC Aro Palace SA în cea a Municipiului Brașov. Procesul a fost deschis în anul 2019, iar în acest litigiu Primăria Brașov a fost reprezentată în instanță de aceeași casă de avocatură care a câștigat și procesul prin care Cetățuia de pe Dealul Straja a trecut în proprietatea Statului Român, apoi, printr-o hotărârea de guvern, în proprietatea Municipiului Brașov.

Sursele

• Friedrich Stenner- Halele din Brașov (Das Kaufhaus in Kronstadt) în: Neues Kronstädter Adressenbuch (Cartea nouă de adrese a Brașovului) 1888 pag 41-51, editată de: Zeitungs-Aktien-Gesellschaft in Kronstadt (Societatea pe acțiuni a ziarelor Brașov)

• Piața Sfatului nr.14 în: Arhitecții și arhitectura în Brașov: De la Marktplatz la Piața Sfatului, broșura expoziției, decembrie 2017, pagina 35.

• Gustav Treiber-Halele (Das Kaufhaus) în: Țara Bârsei. Volumul 3. Brașov. Prima parte. Editat de Erich Jekelius. Brașov 1928. (Das Burzenland. Dritter Band. Kronstadt. Erster Teil. Herausgegeben von Erich Jekelius. Kronstadt 1928), pag. 169-174.

• Wolfgang Wittstock- De la scena școlii la teatrul de stat - o privire asupra istoriei condiției teatrului din Brașov. (Von der Schülbühne zum Staatstheater-Ein Blick in die Geschichte Kronstädter Theaterverhältnisse.) În: Harald Roth (editor) Brașov. Istoria unui oraș transilvănean. (Kronstadt. Eine siebenbürghische Stadt). Editura Universitas 1999.

• Minerva Nistor - Brașovul în izvoare cartografice şi iconografice. În: Revista „Cumidava“, IX, 1976-1, editată de Muzeul județean Brașov.