Ce am mai citit

Despre Ion Jipa

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Thu, 23 Jul 2026 16:20:43 +0000

Din primul val ─ dispărut relativ repede, fără a lăsa urme ─ al prozei realist-socialiste de după 1948 face parte şi Ion Jipa, născut în 1909, (relativ) tânără speranţă a literaturii angajate de după preluarea totală a puterii de către Partidul Comunist la sfârşitul lui 1947. La origine muncitor, „trimis de Partid să ducă muncă de lămurire in mijlocul ţărănimii muncitoare”, Jipa prinde gustul scrisului şi are în primii ani de activitate o producţie bogată de nuvele şi povestiri consacrate aşa-zisei transformări socialiste a agriculturii. Alături de Echipa de tractoare, apărută în Viaţa românească în 1949, el mai publică în acelaşi an Cât vezi cu ochii, pământ şi Deşteptare. Anul recordurilor cantitative este însă 1950, care marchează nu mai puţin de cinci apariţii, toate mobilizatoare (Economiile lui Costea Dalbu, E uşor de ţinut minte, Pentru viaţă şi fericire, votează!, Un voinicel dă piept cu viaţa, Vrăbioii de aur). Prozatorul călăreşte valul succesului, critica îl răsfaţă, deşi îl mai şi... critică pentru unele stângăcii, iar articolele sale sunt găzduite în paginile cotidianelor centrale.

Într-un moment când părea să-şi fi găsit nu doar vocaţia, ci şi o nişă literară confortabilă, Jipa efectuează o cotitură semnificativă şi se orientează spre literatura pentru copii, renunţând definitiv să se mai adreseze maturilor prin scrieri inspirate din viaţa nouă a satului românesc, ca până atunci. Într-adevăr, în 1951 el publică Clocot Voinicul, un basm construit pe confruntarea tradiţională dintre bine şi rău, dar menit să evidenţieze lupta victorioasă a omului cu forţele oarbe ale naturii, pe care le supune în folosul său. Începe să colaboreze cu povestiri şi reportaje şi uneori chiar cu versuri la revistele pentru copii (Licurici, Pogonici, Luminiţa, Scânteia pionierului) şi cu începere din 1954 scoate mai multe volume pentru cititorii foarte tineri. Printre acestea se numără Titic, Culai şi Gaie (1954), Floare albă (1955), Un porumbel alb pentru copiii negri (1955), Bim, Big, Bum şi alţi năzdrăvani şi Noaptea la circ (1960). Este autorul unor scenarii radiofonice (Musca aurie, 1956, Bim şi focul, 1958 etc.), scrie versurile mai multor cântece pioniereşti şi realizează traduceri din creaţia pentru copii a altor popoare. De o oarecare popularitate se bucură volumul Sănducu-Năzdrăvanul şi piticul Ştie Tot (1956), o poveste cu morală despre importanţa învăţăturii şi a muncii asidue. De asemenea, îl găsim pe Jipa nu de puţine ori în mijlocul copiilor, participant, alături de alţi scriitori, la întâlnirile tradiţionale cu micii cititori.

Spre deosebire de alţi zeloşi practicanţi ai realismului socialist al primilor ani de comunism, Jipa pare să-şi fi înţeles limitele şi să fi renunţat în timp util la practicarea unei literaturi pentru care nu avea, oricum, chemare, căci scrierile sale erau schematice, stereotipe şi neverosimile, veritabile „proze broşurate”, aşa cum le califică cu maliţie un istoric literar. E semnificativ că din grupul de scriitori participanţi la concursul Ministerului Artelor în iunie 1949 (Ion Jipa, Aurel Mihale, A. Radu, O. Măgureanu, Vera Hudici, Ştefan Gheorghiu, Dumitru Mircea etc.), el se numără printre puţinii supravieţuitori literari, însă graţie textelor pentru copii pe care le scrie în anii următori. Nu ar trebui să se înţeleagă de aici că scriitorul submediocru pentru adulţi devine un autor remarcabil odată ce trece la literatura pentru cei mici. Jipa e acuzat uneori că scrie lucrări „care nu contribuie la educarea copiilor, conţinutul lor reducându-se la relatarea unor banalităţi lipsite de haz”, dar se menţine pe linia de plutire şi are o anumită vizibilitate în rândul publicului de vârstă şcolară şi al exegeţilor. În 1961 îl găsim printre membrii redacţiei Scânteia pionierului, mai contribuie în 1962 cu câteva traduceri, după care numele lui dispare complet din peisajul editorial şi jurnalistic.

Dacă despre ultima parte a vieţii lui Ion Jipa nu ştim mai nimic, datele privind tinereţea lui sunt ceva mai bogate. Cea mai importantă sursă este reprezentată de dosarul informativ pe care Securitatea i l-a deschis scriitorului[1]. Acesta, pe numele lui adevărat Jean Paltin, se născuse în Bucureşti la 21 iulie 1909, fiu al lui Leon şi al Sabinei, cuplu de origine evreiască. După satisfacerea stagiului militar, lucrase ca muncitor la diferite binale de construcţii, fiind o vreme angajat la Uzinele Malaxa, apoi la întreprinderea M. Dragomirescu, de unde fusese detaşat la muncă obligatorie ─ conform prevederilor legislaţiei rasiale ─ cu începere din 1942. Exasperat, putem presupune, de tratamentul care i se aplica, Paltin se declarase la un moment dat creştin, în speranţa de a evita persecuţiile, însă stratagema nu reuşise. Cazul e consemnat în presa vremii la cronica judiciară, sub titluri sarcastice (S-a creştinat... cu stiloul, în Viaţa din 10 iunie 1943).

După război Paltin/Jipa avusese diferite angajamente pasagere, pentru ca anul 1948 să-l găsească la Buletinul Uniunii Sindicatului de Salariaţi Agricoli. În 1950, în momentul întocmirii notei din care am extras informaţiile de mai sus, el era angajat la Editura Partidului Muncitoresc Român şi colabora la diferite publicaţii periodice.

În evidenţele Securităţii Ion Jipa era caracterizat drept „element lăudăros şi orgolios”. Documentul la care am făcut referire relata un incident petrecut în ianuarie 1950 la casa de odihnă a scriitorilor de la Sinaia, unde acesta se afla împreună cu soţia, printre oaspeţi numărându-se şi tânărul dramaturg şi prozator Octav Măgureanu. Acesta fusese dat în grija lui Jipa, căci avea însărcinarea de a redacta o nouă operă literară şi trebuia să lucreze, sarcină dificilă, căci avea „viciul beţiei”. Mentorul fusese la un moment dat chemat urgent la Bucureşti de USASZ (Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti) şi a circulat zvonul că, în absenţa lui, Măgureanu întreţinuse raporturi sexuale cu tovarăşa Jipa. Ancheta „pe linie de cadre” întreprinsă de USASZ s-a soldat cu excluderea lui Măgureanu din Uniune. Se mai spunea şi că, cu prilejul presupusului incident amoros, Jipa făcuse scandal, dându-se drept om al Securităţii trimis acolo „cu misiuni speciale”. Acest comportament nu a fost în cele din urmă confirmat.

Dincolo de asemenea cancanuri cu acoperire mai mare sau mai mică în realitate, reportul Securităţii menţiona un aspect mai grav, anume suspiciunea că în timpul războiului, mai precis în 1943, Paltin ar fi desfăşurat „o vie activitate legionară în cartierul Pantelimon” şi printre muncitorii de la întreprinderea Rogifer, pe care îi organiza în cuiburi. Bănuielile de legionarism erau vechi şi puteau fi găsite în rapoarte ale Siguranţei din 1943, pe care, cu acribie, Securitatea le preluase spre verificare. Unul din acestea relata:

„Legionarul Jean Paltin din șos. Pantelimon 132, desfășoară o vastă activitate legionară în cartierul com. Pantelimon și muncitorii de la Rogifer.

În prezent se ocupă cu organizarea de noi cuiburi legionare după vederile sale, afirmând că aceste mici unități legionare sunt complete și pot acționa perfect în orice împrejurare.”

Un raport final, semnat de un anume comisar Iorgulescu, menţiona însă că verificările arătaseră că Paltin este evreu, aşadar nici datele sale personale, nici cele ale concubinei din acel moment (Ruxandra Isac) nu corespundeau profilului unui legionar cu „vastă activitate”. Interesant e că peste mai puţin de un deceniu Securitatea prelua acuzaţiile iniţiale ale Siguranţei, sfârşind prin a trage concluzii similare. Povestea poartă toate semnalmentele istorioarelor cu poliţişti săraci du duhul.

Detaliu pitoresc: raportul care conchide că Paltin nu a fost legionar este vizat de colonelul de Securitate A. Stancu de la Direcţia Securităţii Capitalei. Viitor general şi şef al acestei secţii, Aurel Stancu, fost luptător în Spania, acesta este cu mare probabilitate autorul primului roman despre lupta tineretului comunist în ilegalitate (Inimă de tânăr), apărut în primă ediţie în 1947.

Tot de domeniul faptului divers, însă de data asta cu un oarecare tâlc, este prezenţa numelui lui Jipa-Paltin în dosarul de Securitate al lui Octav Pancu-Iaşi[2]. Mult mai celebrul şi mai înzestratul scriitor pentru copii era investigat pentru presupuse „acţiuni duşmănoase”, iar din cercul lui de cunoscuţi făcea parte şi falsul legionar. Colega lui Pancu-Iaşi, scriitoarea Ana Marcu, îl denunţă pe acesta în 1956 pentru că, întors din Uniunea Sovietică, s-ar fi întâlnit cu Jipa în trenul Bucureşti-Iaşi, ocazie cu care i s-ar fi confesat că după un sejur de o lună s-a convins că „totul este de paradă și propagandă, că realitatea e alta și că viața acolo [în URSS] este cu totul altfel cum ni se prezintă nouă”. Dar asta e deja o altă poveste, mult mai amplă şi mai profundă...

Text apărut în numărul 1314 al revistei Observator cultural. Astăzi acest blog împlinește 19 ani.

[1] Arhiva CNSAS, Dosar I 0447942.

[2] Arhiva CNSAS, Dosar I 0257233_002 vol. II.

Salut voios! laureată la gala premiilor revistei Observator cultural

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Tue, 19 May 2026 18:26:25 +0000

În seara asta mi s-a decernat unul din premiile Observator cultural, mai precis cel de la categoria Critică şi istorie literară. Felicitări prestigioşilor mei contracandidaţi, doamnele Ioana Pârvulescu şi Alexandra Ciocârlie şi domnul Marcel Tolcea. A fost o mare onoare să concurez alături de domniile lor.

Nefiind în ţară, am trimis următorul mesaj, difuzat în timpul galei organizate în seara asta la Teatrul Odeon din Bucureşti:

Salut voios! Bună seara! Trimit acest mesaj înregistrat tocmai din vestul sălbatic american, din deşertul Nevada, unde ne refacem după o furtună de nisip. Scriu prost şi vorbesc încă şi mai prost, aşa că vă rog să aveţi îngăduinţă.

Când m-am apucat să scriu Salut voios!, cartea care îmi oferă ocazia de a lua acum cuvântul, am ştiut ce motto va avea şi cu ce frază se va încheia. Tot spaţiul conceptual şi grafic dintre ele a trebuit umplut cu ceva, iar la acel „ceva” am lucrat câţiva ani, făcând naveta între Las Vegas, unde locuiesc, şi București, unde vin în vizită în fiecare an. Ceva-ul acesta a fost format din mii de ore petrecute în biblioteci, la Arhivele Naţionale sau la CNSAS, în toate locurile pe unde a trebuit să caut urmele şi fosilele „bestiei” reprezentate de literatura română pentru copii şi tineret a intervalului 1948-1953. Multă lume mi-a spus că e o întreprindere nebunească şi aşa şi era: material nu aveam - nu citisem decât o parte infimă a cărţilor din acea perioadă, iar despre mulţi din autori nu ştiam mare lucru.

A urmat o luptă înverşunată cu: propria mea lipsă de experienţă (sunt biochimist şi lingvist, nu critic sau istoric literar), cu lipsa materialului după cum am spus, cu ostilitatea multor instituţii, iar apoi, când cartea a fost gata, cu indiferenţa editurilor, nedispuse să acorde credit unui outsider.

Am izbândit în cele din urmă, iar acum e momentul firesc al bucuriei şi mulţumirilor. Acestea se îndreaptă în primul rând către familia mea, soţia mea Odhett, un medic minunat şi un critic ascuţit, postum către doamna Marghit Dascălu, diriginta şi profesoara mea de română din urmă cu multe decenii, către editura Vremea, care a avut curajul de a publica această carte şi - nicidecum în ultimul rând al importanţei, către juriul acestei ediţii „rotunde” a premiilor Observator cultural şi întreaga redacţie a revistei, care a intuit adevărul din spatele spuselor unui renumit autor de cărţi pentru copii: literatura pentru copii este la fel ca cea pentru oamenii mari, dar mai bună. Vă mulţumesc tuturor!

Din cărţile pentru copii ale anului 1949 (II)

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Tue, 13 Jan 2026 09:57:00 +0000

Ghicitoarea, specie literară populară mai ales printre copiii mici, este ilustrată în 1949 de placheta Hai, ghiceşte, cine-i?[1] de J. Mihail. Ghicitorile (în parte apărute deja în diferite numere ale revistei Pogonici) sunt structurate ca grupuri de 7-8 distihuri, fără titlu, iar referentul lor e de regulă uşor de identificat. Informaţia oferită pentru rezolvarea ghicitorii e bogată, adesea redundantă. Iată cum începe ghicitoarea care are ca soluţie „veveriţa”, din care se vede că cititorul dispune de suficiente informaţii pentru a ghici, chiar înainte de a citi toate versurile, mai ales că are la îndemână indicii suplimentare din desenul însoţitor:

Cine-şi spală dimineaţa

Toată blana, toată faţa?

Şi apoi zglobiu coboară

Din scorburi, afară?

Cine-i neastâmpărată,

Mică, mică şi roşcată?

Prin pădurea-ntunecoasă?

Coada cui e-aşa stufoasă? etc.

Ca distribuţie semantică, multe din ghicitori au ca răspuns animale (ciocănitoarea, iepurele, veveriţa, şarpele, ursul), dar şi elemente ale vieţii urbane moderne (tramvaiul, aparatul de radio, telefonul, avionul), iar volumul este în ansamblu atrăgător şi echilibrat. Lucrarea lui J. Mihail este apreciată, dintre teoreticienii momentului, de Egon Weigl[2], satisfăcut de modul în care e utilizată creaţia inspirată din folclor pentru instruirea copiilor. Nu foarte mulţumit este, dimpotrivă, Ovid Savin[3], care nu vede în ghicitorile din volum un instrument valoros de educaţie şi cunoaştere, pentru că cele 16 versuri care alcătuiesc o ghicitoare sunt prea numeroase:

Totuşi o întrebare ni se pune: oare cele 16 versuri care constituie o ghicitoare nu sunt prea numeroase? Atenţia copilului nu se poate concentra pentru a aduna toate caracterele înfăţişate într-un singur tablou astfel ca să poată răspunde cu un singur cuvânt, sau, dimpotrivă, numărul prea mare de imagini nu-l trimite de fiecare dată spre un alt răspuns, încât la sfârşit copilul să nu mai ştie ce să spună? Socotim că este o carte prea grea, chiar dacă copilul are 10 ani. şi apoi ne mai punem întrebarea dacă prin aceste ghicitori copilul învaţă să cunoască o lume nouă. Desigur că nu învaţă.

[1] Editura Tineretului (Literatura pentru copii), ilustraţii V. Crivăţ.

[2] Pe drumul unei noi literaturi pentru copii, în Contemporanul nr. 185 din 21 aprilie 1950.

[3] Cu privire la literatura pentru copii, în Iaşul nou nr. 5-6 (septembrie) 1950.

„Tovarăși, noi n-avem mâni/pentru sâni”

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Sat, 10 Jan 2026 09:36:00 +0000

Problema debutului publicistic al lui Octav Pancu-Iaşi nu e deloc simplă, căci după 1946 îi găsim numele în mai multe periodice ale vremii. Se pare că prima bucată semnată de el (de fapt Pan.ku Iaşi) apare în revista umoristică Piţigoiul, la rublica Piţigoiul sportiv din nr. 15 din 25 august 1946, când viitorul prozator avea trecuse de 17 ani. Articolul este intitulat „Juventus a învins Ciocanul cu 1:0”, tipărit greşit („Juventns”).

Un text interesant apare în 1948. E vorba de o poezie scrisă în colaborare cu Victor Popa, care are titlul „An nou - cântec nou” şi care câştigă unul din premii la concursul de poezii organizat de muribundul ziar Timpul. E vorba de un „mare concurs cu premii pentru poezie, nuvelă şi desen” consacrat efortului postbelic de reconstrucţie a ţării, anunţat în numărul din 8 martie 1948. Este un poem mobilizator, scris la persoana a II-a plural, menit să-i însufleţească pe tinerii constructori ai căii ferate Agnita-Botorca, simbol al orânduirii abia instalate la sfârşitul lui 1947 Cităm un fragment revelator din acest poem de mari dimensiuni, caracterizat de un retorism ad hoc:

Tovarăși,

uzinele

și mașinile

și căminele,

noi trebue să le facem să duduie,

să fiarbă și să suduie.

Noi trebue să le dăm vlagă vie,

roților energie,

iureş curelelor,

vifor manivelelor,

munca să nu se oprească,

să crească,

să crească!

Tovarăși, noi n-avem mâni

pentru sâni

suntem roi,

de brațe — mușuroi —

și pentru alți cinci sute cincizeci

și trei de kilometri noi.

Textul, oarecum banal într-o vreme când asemenea îndemnuri poetice activistice inundau piaţa literară, ar fi trecut oarecum neobservat dacă n-ar fi fost versurile „Tovarăși, noi n-avem mâni/pentru sâni”, remarcate de Maximin (cel mai probabil G. Millian-Maximin), care ţinea rubrica „Vorbe de clacă” la ziarul Semnalul.

În articolul apărut în numărul din 20 aprilie, Maximin se declară contariat de distih şi afirmă că una (munca) n-o exclude pe alta (iubirea), ba chiar că cele două ar trebui să meargă mână în mână, dacă putem spune aşa. Tinerii care construiesc cu entuziasm socialismul ar trebui să dea dovadă de un elan pe măsură şi în ceea ce priveşte latura erotică a vieţii, afirmă în esenţă cronicarul.

Desigur, fiind vorba de poezie, gama interpretărilor posibile e vastă. În spiritul unei lăudabile onestităţi intelectuale (sau poate spre a îndulci o pilulă prea amară), Maximin scrie în final că i s-a sugerat că de fapt distihul păgubaş s-ar fi putut referi la statul cu mâinile în sân (sânul propriu, desigur). Care va să zică, tinerii voluntari n-aveau mâini de ţinut în sân, adică nu trândăveau. Autorii ar fi trebuit totuşi să fie „mai expliciţi’ (articolul chiar aşa se intitulează). Publicistul conchide:

„Tineri care pot sfărâma stâncile în care seva vieții e atât de clocotitoare, să nu stea cu brațele în sânul lor, asta, da, căci nu se cuvine, când țara are atâta nevoe decei, dar în alte... sânuri, Dumnezeu să mă ierte, asta cred că nu le-o cere nici U.T.M.-ul ! Bine ar fi însă ca în chestii de-astea controversate, poeții, mai ales când au și talent și sunt și premiați, să fie cât mai expliciţi.”

Nu se poate spune că nu era o întorsătură de condei dibace, care a trecut, iată, de vigilenţa cenzurii.

Salut voios!

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Fri, 17 Oct 2025 20:35:00 +0000

Îmi face mare plăcere să anunţ apropiata apariţie a unei cărţi la care am lucrat nu atât mult, cât intens şi din greu. Îi spune Salut voios! O istorie a literaturii române pentru copii şi tineret din perioada stalinistă (1948-1953).

Cartea e disponibilă în majoritatea librăriilor, cel mai mic preț fiind cel de pe site-ul Editurii Vremea. Sper să fie citită de cât mai multă lume.

Ana Tudoraș - Circul din pădure

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Tue, 08 Jul 2025 13:42:00 +0000

Prin placheta Circul din pădure apărută în 1952, Ana Tudoraş se adresează copiilor de vârstă preşcolară. Este o poveste versificată menită să-i facă pe destinatari să preţuiască valori morale precum solidaritatea şi întrajutorarea. Viaţa veselă şi armonioasă a vieţuitoarelor pădurii e tulburată de vestea că veveriţa „cea roşcată” a căzut bolnavă, strănută, tuşeşte şi are febră. Animalele se mobilizează exemplar, e chemat medicul (iepurele Ţuşt) şi pacienta îşi începe tratamentul, vegheată cu atenţie de toţi ceilalţi. Observând că bolnava e abătută, la sugestia unui licurici, sălbăticiunile decid să monteze un spectacol pentru a o amuza şi a-i ridica moralul. Se declanşează un spectacol pe cinste, cu dansuri, figuri şi giumbuşlucuri, în care fiecare îşi etalează înzestrările artistice. Sunt versuri foarte simple, fără rafinamente lexicale sau prozodice:

Uite, căprioara zboară

Şi prin cerc, ca o săgeată.

A trecut, de vânt purtată.

Iar acum, în cerc se prinde

Şi picioarele-şi întinde:

Cercul merge ca o roată,

Ocolind pădurea toată.

Relatarea îi familiarizează pe copii cu înfăţişarea şi caracteristicile locuitorilor pădurii (Aricescu Ciufulici, iepurii Buş şi Ţuşt, Moş Martin ursul, felurite insecte şi păsări), fără un mesaj politic subiacent, fiind apreciată de Ion Manole în articolul său sintetic despre literatura pentru preşcolari (Cele dintâi cărţi pentru copii, în Viaţa românească nr. 6 din 1953).

Ilustraţiile sunt realizate de Maria Constantin.

Moşii (Tablă de materii)

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Sun, 02 Feb 2025 17:48:00 +0000

Literatura periodicelor pentru copii din perioada interbelică, cu extindere până prin 1948-1949, e plină de „moşi”. Mă refer aici la pseudonimele cu care sunt semnate bucăţile literare (o submulţime a imensei mulţimi a pseudonimelor generale care apar în aceste publicaţii şi pentru care nu vom afla probabil niciodată cine se ascunde în spatele lor). Avem un Moş Radu, un Moş Nae, un Moş Glumici, un Moş Alecu, un Moş Costache, un Moş Fotea, un Moş Toader, un Moş Roată, un Moş Grigore Sfătosu, un Moş Delamare etc. sau, pur şi simplu, Moşu şi nenumăraţi alţii. Desigur, nu toţi aceşti moşi rămân necunoscuţi, căci ştim desigur că Moş Nae era prodigiosul N. Batzaria (1874-1952), pus la index după război şi mort în condiţii neclare la începutul deceniului al şaselea al secolului trecut. Un alt moş a cărui identitate ne este cunoscută este Moş Delamare, pseudonim al comandorului de marină (ulterior contraamiral) Aurel Negulescu (1880-1956), a cărui semnătură apare frecvent în Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor.

Un alt „moş” pe care îl găsim în vechile publicaţii pentru copii - de data asta chiar în fruntea uneia din ele - este misteriosul Moş Hector. La 15 ianuarie 1940 apare la Bucureşti primul număr din Informaţia copiilor şi tineretului, care poartă pe frontispiciu numele directorului, Moş Hector. Semnătura acestuia nu se regăseşte sub niciun material publicat în acest număr sau în cele care au urmat. Articolul de prezentare intitulat Bilet de drum, care este de fapt adresat părinţilor, cu îndemnul de a da odraslelor lor spre lectură noua revistă, este scris de Emil Serghie (1897-1977). Publicist de stânga activ în perioada interbelică şi până la începuturile Republicii Populare, traducător şi om de teatru, Serghie „năşise” numeroase publicaţii, fiind directorul ziarului Momentul şi colaborator constant la multe alte ziare. Nu ştiu să fi scris vreodată literatură pentru copii, dar prezenţa sa în fruntea Informaţiei... putea da girul unei autorităţi. Să fie Emil Serghie directorul Moş Hector? Greu de spus, dar nu imposibil. În clasicul său Dicţionar de pseudonime, Mihail Straje menţionează o serie de pseudonime folosite de Serghie în cariera sa jurnalistică. Deşi printre acestea nu se numără Moş Hector, Straje afirmă că informaţiile despre Serghie provin chiar de la acesta. Printre publicaţiile la care a colaborat, el menţionează Informaţia (până în 1941). Este foarte probabil să fi fost chiar Informaţia copiilor şi tineretului, unde, după cum am văzut, nu a contribuit cu texte. E deci destul de probabil să fi fost chiar el directorul, acel misterios Moş Hector. Ancheta continuă...

Leonid Petrescu, un scriitor pentru copii şi tineret puţin cunoscut azi (I)

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Wed, 08 Jan 2025 15:32:00 +0000

Printre copiii care aşteptau cu nerăbdare apariţia revistei interbelice Dimineaţa copiilor trebuie să se fi numărat şi Leonid Petrescu, un băiat de vreo zece ani din Bucureşti, care are satisfacţia de a-şi vedea numele pe lunga listă de a laureaţilor unui concurs de probleme distractive apărută într-un număr al publicaţiei din primăvara lui 1933[1], performanţă pe care o va repeta în anul următor[2]. Foarte tânărul dezlegător de enigme nu se mulţumeşte cu această ipostază intelectuală mai degrabă pasivă, căci peste mai puţin de trei ani el va figura ca autor de probleme, de această dată în Universul copiilor[3]. Publicaţia de care îşi va lega ani de-a rândul existenţa Leonid Petrescu este însă Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor, săptămânal de ştiinţă popularizată de îndelungată tradiţie (apare, sub denumiri uşor variabile, din 1897 până în 1948). Dorind să-şi vadă numele în paginile Ziarului..., elevul Petrescu expediază la redacţie un articol despre termite, dar care este respins în primăvara lui 1937 căci îi lipsesc ilustraţiile[4]. Insistenţa îi este finalmente răsplătită, căci cu începere din vara aceluiaşi an perseverentul adolescent devine colaborator permanent al revistei. Materialele de început cu care contribuie în 1937 sunt probabil compilaţii din surse străine (Postitorii[5], articol despre capacitatea omului de a supravieţui fără hrană, Oraşele aurului[6], Papagalii înţeleg ce spun?[7], Girafa[8] etc.).

Teoreticienii literaturii pentru copii şi tineret ai primilor ani de republică populară nu pierd niciun prilej să înfiereze „vechea” literatură burgheză, iar dintre produsele acesteia, mai ales cărţile cu literatură senzaţională, romanele poliţiste, exotice, scrierile pline de detectivi şi căutători de comori. Acestea sunt treptat evacuate din librării şi anticariate şi trecute la fondul „special” al bibliotecilor. Lectura unor asemenea cărţi e privită ca o activitate blamabilă, neserioasă, semn al unui caracter grevat de defecte. În noile opere literare, citirea lor e apanajul personajelor negative. În Pe colina cu salcâmi de Mira Iosif (1952), un exemplu timpuriu de roman realist socialist adresat tinerilor cititori, Victor Negruş, erou de origine socială problematică (tatăl lui fusese patronul unei cofetării) citeşte pe ascuns, chiar în ora de fizică, „o hârţoagă cu coperţi roşiatice, murdare”, intitulată „1000 de cuţite”.

Cu timpul, restricţiile se vor relaxa, mai ales odată cu apariţia primelor cărţi poliţiste şi de aventuri autohtone, deşi în ceea ce priveşte cărţile vechi, apărute în precedenta orânduire, lecturile respective rămân blamabile până târziu. Spre exemplu, în romanul SF Autobuzul profesorului de Leonid Petrescu (1964) apare personajul Vasile Miteanu, poreclit „Vasilică Aventureanu” tocmai din cauza faptului că îndrăgea literatura de aventuri dubioasă a deceniilor trecute:

Cărțile cu care se hrănea erau dezmembrate și fără coperți. Cotoarele fuseseră lipite cu hârtie de ziar, iar marginile strâmte ale paginilor arătau zdrențuite, ca niște drapele trecute prin lupte grele. Peste tiparul cenușiu se așterneau pete de cele mai diferite culori și proveniențe.

Dacă un anticar ar fi avut răbdarea să le cerceteze, ar fi constatat că aceste adunături de pagini tipărite aveau o vârstă venerabilă pentru specia lor: unele din ele trecuseră de treizeci de ani. Iar dacă un statistician ar fi găsit timp suficient, ar fi putut calcula că, în medie, fiecare din cărțile lui Vasilică Aventureanu cuprindea descrieri detailate despre șase asasinate, patru furturi la drumul mare, vreo opt mai mărunte și alte asemenea înfăptuiri.

De prisos s-o mai spunem, Miteanu-Aventureanu se dovedeşte a fi un om rău, care încearcă să folosească pentru propriul lui profit o invenţie valoroasă, care ar fi adus economii uriaşe industriei naţionale.

Revin la Autobuzul profesorului. Povestea se construieşte în jurul senzaţionalei descoperiri a unui oarecare profesor Onea, care reuşeşte să modifice cu mijloace relativ simple organizarea internă a materiei, astfel încât trecerile dintr-o stare de agregare/alotropică într-alta să se facă la temperaturi şi presiuni scăzute. Descoperirea deschide desigur perspective economice nebănuite, dar atrage şi atenţia unui personaj fără căpătâi, Vasile Miteanu, care încearcă să o folosească pentru a transforma cărbunele în diamant.

Toate bune şi frumoase, însă povestea este oarecum atipică pentru calapodul scrierilor de gen ale epocii. Regula generală era ca o mare descoperire a unui savant român să intre în vizorul unei agenţii de spionaj străine, care făcea tot felul de blestemăţii pentru a o fura, pentru a fi în final demascată şi pedepsită de vigilentele organe ale Securităţii (s-a scris de altfel pe tema imaginii ofiţerului de securitate în romanele de aventuri ale perioadei comuniste[9]). În Autobuzul profesorului, deşi descoperirea lui Onea e cât de poate de tentantă, singurul care râvneşte la ea e modestul Miteanu, un ins nu foarte inteligent, care nu are nici măcar complici. Nu avem niciun securist care să ancheteze evenimentele; singura instituţie sesizată vag este miliţia, care îşi trimite un reprezentant pentru a investiga faptele. Acesta este un personaj fără nume („miliţianul”), schiţat sumar, care nu întreprinde nicio acţiune semnificativă şi se dizolvă în fundal. Mi s-au părut caracteristici demne de semnalat în contextul studierii dintr-o perspectivă ideologic-propagandistică a vechii literaturi SF şi de aventuri. Ironia face ca autorul, Leonid Petrescu, să fi avut de a face destul de mult cu Securitatea. Dar despre asta, cu altă ocazie!

Coperta este realizată de Sabin Bălaşa.

[1] Numele dezlegătorilor din Capitală, în nr. 483 din 14 mai 1933 Numele sub care figurează laureatul este Leonid Gh. Petrescu.

[2] A se vedea, de exemplu, Dezlegătorii concursurilor pe aprilie şi mai, în nr. 542 din 27 iunie 1934.

[3] Triunghi, în nr. 1 din 1937.

[4] Poşta redacţiei, în nr. 8 din 30 martie 1937.

[5] Nr. 27 din 29 iunie 1937.

[6] Nr. 29 din 13 iulie 1937.

[7] Nr. 44 din 26 octombrie 1937,

[8] Nr. 47 din 16 noiembrie 1937.

[9] A se vedea şi Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, Imaginea ofițerului de Securitate în literatura de spionaj din România comunistă, în Caietele CNSAS an VII, nr. 1 (13) din 2014.

Viorica Huber - Vălurea

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Thu, 28 Nov 2024 19:06:00 +0000

Debutantă de timpuriu, cu volumul Schiţe (1943), Viorica Huber[1] publică în 1953 Vălurea[2], povestea unei fetiţe îndrăgostite de apă, care locuia cu bunicul ei într-o colibă de pe malul Dunării. Acesta, pescar, trăia în sărăcie, căci cei mai buni peşti pe care îi prindea îi erau confiscaţi de boierul local. Ca într-un basm clasic, bătrânul prinde într-o zi un peşte de aur, dar Vălurea, sensibilă la lamentaţiile acestuia, îl eliberează. Urmează răsplata pentru fapta cea bună. La fel ca Alice a lui Lewis Carroll, fetiţa se va micşora şi, călare pe peştele fermecat, va face o călătorie pe Dunăre şi dincolo de vărsarea în Marea Neagră, pentru a lua parte la Sărbătoarea apelor, o paradă grandioasă a faunei marine. Călătoria este un prilej de cunoaştere a celor mai importante vieţuitoare ale fluviului şi mării, batracieni, peşti ciudaţi („moşul cu trei ghimpi”), dar şi un şarpe „viclean”, o vidră prietenoasă, cumplitul somn uriaş şi vorace poreclit Spaima-Apelor, raţe, un păianjen şi chiar focile de Marea Neagră, azi dispărute. Peripeţiile fetiţei culminează cu participarea la Sărbătoarea apelor, cu defilări feerice de căluţi de mare, bancuri de peştişori argintii, delfini, ţipari şi tot felul de alte animale nemaivăzute de copilă. Întoarsă acasă, Vălurea va reveni la dimensiunile normale ale unei fetiţe de vârsta ei, iar bunicul se va bucura de o recoltă pescărească nemaivăzută, care le va permite celor doi să trăiască o vară şi o iarnă (asuprirea boierului pare să fi încetat de la sine).

În Vălurea intervenţia elementului supranatural este limitată cu grijă. Este adevărat că fetiţa înţelege graiul animalelor şi poate conversa cu ele, că avem un peşte fermecat sau că sunt posibile măriri şi micşorări ale corpului protagonistei, însă toate acestea sunt mai degrabă accesorii introduse pentru a facilita comunicarea unor informaţii factuale despre călătoria întreprinsă de aceasta. Avem de a face, după cum s-a observat, cu o „povestire fantastico-ştiinţifică”[3], sau, cu un termen care a făcut carieră în epocă, cu un „basm ştiinţific”. Avându-şi originea în literatura sovietică teoretică consacrată creaţiei pentru copii şi tineret[4], denumirea de basm ştiinţific capătă notorietate la noi în urma contribuţiilor lui Vladimir Colin[5]. Fără a complica prea mult discuţia, iată ce scrie Colin:

Basmul ştiinţific (deosebit de povestirea ştiinţifică prin tot ceea ce deosebeşte basmul de povestire) este prototipul poveştii adevărate. Ceea ce e esenţial pentru reuşita basmului ştiinţific, e evitarea didacticismului, care usucă floarea vie a basmului. Nu cunosc exemple mai grăitoare de basme ştiinţifice decât cele care au stat la baza scenariilor după care s-au turnat filmele sovietice „Grăuntele preţios“ şi, mai recent, „Floarea din Kara-Kum”, admirabilă transpunere pe planul basmului a poveştii adevărate a bumbacului.

Prin ce se caracterizează aceste basme ştiinţifice? În primul rând, fireşte, prin faptul că sunt poveşti adevărate. Adevărul ştiinţific este însă transpus pe plan fantastic în cadrul unui subiect bine închegat, care face din vântul uscat sau din capsula de bumbac personaje vii, ce se înfruntă, prilejuind peripeţii pline de neprevăzut.

Dacă în arta sovietică basmul ştiinţific căpătase un statut bine conturat, fiind reprezentat de numeroase opere, în mai tânăra literatură română pentru copii şi tineret el se afla încă la început şi în esenţă, potrivit lui Vladimir Colin, încă nici nu fusese „realizat”. Cu toate acestea, existau şi la noi creaţii literare care tindeau cel puţin spre statutul de basm ştiinţific, printre care teoreticianul menţionează Aventurile lui Elec Troni de Tölgyesi László[6], scrisă în limba maghiară şi tradusă de Virgil Teodorescu şi, desigur, Vălurea. Dacă despre prima lucrare ni se spune că „suferă cumplit din pricina didacticismului şi a alunecării în povestirea descriptivă”, cea de a doua are parte de o apreciere mai blândă, căci, fiind „[c]eva mai puţin uscat, dar încă suficient de didactic”, acest basm ştiinţific „tinde să familiarizeze copiii cu lumea vieţuitoarelor din apele Dunării”. Niciunul din aceste texte, susţine Vladimir Colin, „nu izbuteşte să-şi transmită învăţăturile sub forma unei acţiuni, a unei întâmplări, care angrenează eroii”, ceea ce este în sine adevărat, căci este vorba de lucrări de factură modestă. Rămâne totuşi notabil efortul Vioricăi Huber de a face cât mai verosimilă călătoria acvatică a personajului său, aşa cum încercase ─ să ne amintim ─ şi Nina Cassian când relatase peripeţiile lui Nică pe fundul oceanului lui Caracatiţă Împărat. Oricum ar sta lucrurile, potrivit lui Vladimir Colin basmul ştiinţific al Vioricăi Huber este mai bine realizat ca atare decât Clocot Voinicul al lui Ion Jipa, despre care am discutat în capitolul consacrat apariţiilor literare din 1951. Teoreticianul basmului susţine că în Clocot Voinicul se produce o confuzie între basmul propriu-zis şi cel ştiinţific, iar autorul sfârşeşte prin a alege o cale greşită de reflectare a fenomenelor naturii. Să-i dăm cuvântul lui Vladimir Colin:

O confuzie care întunecă drumul basmului ştiinţific îşi are originea în mintea autorului, care n-a înţeles deosebirea dintre basmul ştiinţific şi basmul propriu-zis şi le amestecă planurile. Este ceea ce i s-a întâmplat eroului lui Ion Jipa, Clocot Voinicul, care porneşte la luptă împotriva secetei, personificată prin personajul Uscata. Pe tot parcursul basmului aflăm de pustiirile secetei, dar Clocot Voinicul o ucide la sfârşitul basmului pe Uscata, de parcă ar fi o mumă a pădurii oarecare, uitând că are de a face cu seceta, forţă a naturii, care nu poate fi ucisă, ci doar alungată prin perdele forestiere, irigaţii etc. Autorul confundă, aşa cum am spus, planul basmului ştiinţific cu cel al basmului tradiţional.

În ceea ce o priveşte, Viorica Huber va persevera şi va publica în 1957 Ulcicuţa cu vrăji, care conţine, potrivit lui Vicu Mîndra, „trei încercări de a încuscri basmul cu naraţiunea ştiinţifică”[7]. În deceniile următoare ea va publica lucrări istorice şi ştiinţifico-fantastice.

Volumul, apărut la Editura Tineretului, este ilustrat de Ioana Olteş.

[1] Născută la Timişoara (1927-2020), s-a căsătorit cu prozatorul Adrian Rogoz şi a semnat un număr însemnat de cărţi, mai ales din genul ştiinţifico-fantastic, cu numele Georgina Viorica Rogoz.

[2] Editura Tineretului, ilustraţii Ioana Olteş.

[3] Calificarea îi aparţine lui I.D.B. (Ion Dodu Bălan) în articolul Sărbătoarea cărţii din nr. 1/1954 al revistei Viaţa românească.

[4] A se vedea Vera Smirnova, Despre basmul sovietic pentru copii, în nr. 29 din 3 februarie 1952 al revistei Komsomolskaia Pravda (reprodus în Culegere de materiale documentare, Editura Tineretului, Bucureşti, 1952, pp. 55-63).

[5] Căile de dezvoltare ale noului basm, în Gazeta literară nr. 22 din 2 iunie 1955, Problemele şi drumurile basmului cult, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955.

[6] Editura Tineretului, 1954, ilustraţii Catrici Marilena.

[7] Cărţi pentru copii, în Scânteia tineretului nr. 2669 din 7 decembrie 1957.

Demostene Botez - Sfredeluș

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Sun, 21 Jul 2024 15:42:00 +0000

Dintre cărţile pentru copii ale anului 1953 se disting, prin prezenta unui personaj titular proeminent, Sfredeluş[1] de Demostene Botez şi Ghiduş Arcăduş[2] de Sonia Larian. Cu cea dintâi, Demostene Botez (1893-1973), care avea în spate o carieră literară şi gazetărească prodigioasă, îşi face debutul în literatura juvenilă. Preocuparea pentru acest domeniu nu era însă chiar aşa de nouă, căci încă din 1950 poetul colaborează la revistele pentru copii, cu texte originale[3] sau traduceri, cum sunt cele din poetul comunist italian Gianni Rodari[4]. Cea mai fermă dovadă de ataşament pentru literatura celor mici o oferă un articol[5] pe care îl semnează în 1950 pe prima pagină a muribundului ziar Universul, ocazionat de discuţia despre literatura pentru copii care avusese lor la Uniunea Scriitorilor şi în care afirmă:

Ceea ce este cu siguranţă câştigat [de pe urma discuţiei] este că literatura pentru copii nu-i o literatură minoră şi că cei mai consacraţi scriitori o pot crea cu aceleaşi satisfacţii de creaţie şi îndeplinind acelaşi mare rol social.

Ba poate, s-ar putea spune că scriitorul pentru copii trebuie să fie perfect, condiţie care nu-i indispensabilă sensului pentru adulţi.

Copilul reprezintă un cititor total pretenţios. Dacă-i place, i se aprind ochii, i se încreţeşte fruntea şi i se înroşesc obrajii. Dacă nu-l place, nu mai citeşte. Dar deloc.

Iată aşadar că autorul lui Sfredeluş ia foarte în serios scrisul pentru copii. Cartea, o suită de poezii care îl au în centrul lor pe un copil de grădiniţă vioi, activ şi doritor să ajute, începe cu un portret amănunţit al protagonistului (Sfredeluş), văzut ca un lider de opinie capabil să-i adune în jurul lui pe ceilalţi ţânci:

Sfredeluş e-un băieţel,

Ca şi tine, mititel.

Are nasul mic, turtit,

Părul creţ şi ciufulit,

Ochii vii de veveriţă

Şi pe-obraz o aluniţă.

El nu-i singur niciodată;

Împrejurul lui stau roată,

Bucuroşi, ceilalţi copii

Şi lucrează jucării.

Avem în continuare ocazia să-l vedem pe Sfredeluş în diverse ipostaze cotidiene. El este, pe rând, un copil cuminte şi gata să dea o mână de ajutor (Sfredeluş şi bunica) şi plin de curaj atunci când, lovit la deget, i se oblojeşte rana (Nu mă doare). Se trezeşte devreme şi nu întârzie la cămin (Azi începe săptămâna), iar odată ajuns acolo, se spală şi se îmbracă singur, ajutându-i şi pe copiii care nu sunt încă în stare s-o facă singuri (La cămin). Jocurile în care este angrenat Sfredeluş sunt nu doar eminamente masculine, ci şi în deplin acord cu ocupaţiile şi obiectivele evidenţiate de regulă de propaganda regimului. Astfel, el ia parte, alături de alţi băieţi, la construirea unei „uzine” alimentată cu „electricitate” prin intermediul unor sfori (Uzina) şi devine, tot împreună cu nişte colegi de cămin, un „feroviar” priceput (Trenul, În gară).

Poeziile din ultima treime a ansamblului sunt dedicate vieţii în colonie, văzută ca o binemeritată odihnă după lunile petrecute la cămin (Crocodilul, În ogradă, Melcul curier), sau relaxării din vacanţa de iarnă (Iarna, Cu săniuţa). Sunt versuri simple, antrenante, care conturează imaginea unei copilării fericite, însă pline de responsabilităţi, într-o lume nouă şi ofertantă. În definitiv, în Sfredeluş Demostene Botez pune în aplicare programul pe care îl enunţase în finalul articolului din care am citat mai sus:

Personagiile scrierii literare,pentru copil trebuie să fie perfect consecvente. Desfăşurarea naraţiunii nu numai că trebuie să fie dinamică, dar să se desfăşoare mereu crescând. Repetiţia nu-i distracţie pentru copii. Asta-i comoditate de bătrâni, ba poate chiar un fel de fericirea lor. Iar dacă este vorba de o literatură pentru copii, cu tendinţă, iar nu un simplu joc de distracţie, ca balonaşul de celuloid cu grăunţe înăuntru, care sună a gol, atunci nici în partea ideologică nu trebuie să fie nicio greşeală. Copilul ia de bun tot ce citeşte. Iar o deviere iniţială duce, ca în geometrie, la un unghi care se deschide din ce în ce mai larg spre bază.

Apreciat de critică în anii următori[6] şi reeditat, Sfredeluş va reprezenta pandantul lui Ciopârţilă, eroul de peste câţiva ani al lui Tiberiu Utan, prototipul copilului neastâmpărat şi distrugător, după cum remarcă Domiţian Cesereanu[7] cu ocazia reeditării primei cărţi şi apariţiei primei ediţii a celei de a doua.

[1] Editura Tineretului, ilustraţii Fred Micoş.

[2] Editura Tineretului, ilustraţii A. Sirin.

[3] Spre exemplu, Cârtiţă, fă-mi un tunel!, în Pogonici nr. 19 din 1 octombrie 1950 (înglobată în volumul Sfredeluş), Baba Floarea, în Licurici nr. 211 din 1 mai 1953 sau La revedere, în Cravata roşie nr. 11 din 1 iunie 1953.

[4] În Cravata roşie nr. 7 din 1 aprilie 1953.

[5] Literatura pentru copii, în nr. 17771 din 19 mai 1950.

[6] A se vedea, de exemplu, O poezie mare pentru cei mici de Lucia Olteanu, în Gazeta literară nr. 22 din 31 mai 1962.

[7] Două cărţi pentru copii. Demostene Botez: Sfredeluş; Tiberiu Utan: Ciopârţilă, în Gazeta literară nr. 33 din 16 august 1962.

Din cărțile pentru copii ale anului 1949 (I)

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Fri, 29 Mar 2024 13:27:00 +0000

În 1949 debutează în literatura pentru copii Mihail Calmâcu (n. 1921)[1], cu placheta de versuri Martinel, feciorul codrului (Editura de Stat, Literatura pentru copii). Sunt peripeţiile unui ursuleţ, cel mai zvăpăiat şi curios din trei fraţi, care, rănit la o labă, este luat acasă de un pădurar. Puiul de urs e îngrijit de Lenuţa şi Vasilică, copiii pădurarului şi pare a se integra printre celelalte animale din ogradă, până în momentul în care chemarea străbunilor, pe care am văzut-o în acţiune şi asupra vulpii lui Alexandru Şahighian, îl readuce în pădure printre fraţii lui. Sunt versuri simple, pentru copiii mici, lipsite de vervă şi inventivitate:

Într-o pădure depărtată,
la margine de luminiş,
într-un bârlog trăiau odată
trei ursuleţi,
trei fraţi isteţi,
cam dolofani,
cam năzdrăvani.
Aveau cojoace mititele
iar ochii le erau mărgele
scânteietoare câteşi două
ca picăturile de rouă...

Corespondentul din lumea acvatică al lui Martinel este Solzişor (Solzişor cel neastâmpărat), un peşte pus pe şotii, care tulbură liniştea bălţii sâcâindu-le pe celelalte vieţuitoare, până în ziua când e pescuit de un băiat şi ajunge în acvariul acestuia. Povestea are totuşi happy end, căci, sesizând melancolia lui Solzişor, copiii se decid să îl readucă în mediul lui de baştină. Lipsite de constrângeri ideologice, limitate la universul animalier familiar copiilor, versurile lui Calmâcu se bucură de aprecierea revistei Pogonici[2], care publică o recenzie semnată „Fănuţă”. Nu la fel de încântat este recenzentul de la rubrica Marginalii a Contemporanului[3], care observă evidenţa, lipsa de originalitate a versurilor din poezia care dă titlul volumului, ba chiar ironizează repetitivitatea unor structuri, vorbind despre o poezie constituită „pe sistemul ipotetic al unui «perpetuum mobile» care s-ar putea întinde „nu pe 17, ci pe 177 de pagini sau chiar mai multe”.

Autorul ilustrațiilor nu este menționat.

[1] Va activa mai ales ca traducător, dar şi pe post de colaborator la revistele copii.
[2] O carte pentru noi, în nr. 32 din 10 august 1949.
[3] Nr. 145 din 15 iulie 1949.

Din cărţile pentru copii ale anului 1948 (II)

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Wed, 28 Feb 2024 15:37:00 +0000

Maria Rovan, autoare aparţinând valului de tineri scriitori (se născuse în 1919), publică în 1948 volumul Teatru pentru copii (Editura de Stat, Literatura pentru copii), prin care pare să se impună ca dramaturg de frunte pentru publicul de vârste fragede. Ideea care pare să o fi călăuzit pe autoare pare tratarea dramatizată într-o manieră nouă (azi i-am spune postmodernă) a unor teme literare larg răspândite. În Scufiţa roşie şi capra cu trei iezi sunt contopite cele două cunoscute poveşti, elementul unificator fiind aversiunea faţă de inamicul comun, lupul, iar Pe urmele Mioriţei are ambiţia de a adăuga elemente noi la istoria cunoscută a baladei, precum existenţa unei surori a oii năzdrăvane (Florica) şi dizolvarea conflictului pastoral existent în textul folcloric clasic. Din păcate, această rescriere a unor poveşti arhicunoscute este sterilă, căci autoarea, lipsită de inventivitate, nu reuşeşte să creeze texte care să atragă şi caută să instruiască la tot pasul, într-un stil strident, pe alocuri bombastic. Alte două piese (Ţara păsărilor şi Şapte mici pitici sunt de un didacticism supărător („Aşa este precum zici / Să fim buni cu cei mai mici” rosteşte, trăgând concluziile, un personaj din cea de a doua piesă). Cenuşăreasa este o dramatizare mediocră a basmului omonim, ca şi Un bob de mazăre cu bucluc (trimitere la Prinţesa şi bobul de mazăre de Andersen). De un moralism generic, în mare măsură burghez, fără elemente prea apăsate de critică socială (Cenuşăreasa nu are reţineri în a-i ceda prinţului tânăr şi fermecător), creaţiile Mariei Rovan nu atrag atenţia criticilor zilei. Volumul este salutat, cu amabilitate, în recenzii de câteva rânduri (ca în Universul nr. 232 din 6 octombrie 1948, unde titlul e menţionat greşit ─ Teatru de copii). Ceva mai amplă este prezentarea făcută în ziarul Luptătorul nr. 239 din 26 noiembrie, unde se spune că „[a]utoarea reușește să creezi în câteva personaje modele de viață pentru cei mici: «Nu suntem iepuri ca să fim sperioși ca ei», spune unul din cele trei personaje scoțând în relief astfel curajul, care trebuie să fie o calitate a tineretului nostru. «Teatru pentru copii» este o carte care trebuie să fie citită de toți acei cărora li se adresează”.

Coperta şi desenele interioare sunt realizate de Ligia Macovei.

Alexandru Andy - Pădurarul cel voinic

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Wed, 31 Jan 2024 15:07:00 +0000

Foarte departe de proza despre lupta ilegaliştilor a anului 1949 se situează culegerea de poveşti Pădurarul cel voinic de Alexandru Andy (Editura de Stat – Literatura pentru copii şi tineret). Publicist, autor de scheciuri comice (singur sau împreună cu Mircea Crişan) sau scenarist, Alexandru Andy (1930-2023) este şi autorul unor texte pentru copii, precum Tică şi Rică la teatrul de păpuşi (în colaborare cu Erna Albu) sau schiţele publicate în revistele consacrate acestei vârste. Cele patru bucăţi din volum ilustrează categoria deja consacrată a noului basm. Pădurarul cel voinic, piesa care dă titlul întregii cărţi, este relatarea călătoriei întreprinse de un voinic neînfricat într-o ţară cârmuită de un împărat care e dispus să-şi dea fata de soţie aceluia care va fi în stare să-i spună numărul oamenilor pe care i-a făcut fericiţi. Mai obişnuit cu lupta cu sălbăticiunile codrului decât cu anchetele sociologice, pădurarul (un flăcău cam simplu, congener cu germanicii Siegfried sau Parsifal) se pune pe treabă, dar dintre oamenii cu care stă de vorbă nu găseşte pe nimeni pe care împăratul să-l fi făcut fericit. Era şi de prevăzut: monarhul încerca să-şi cumpere supuşii oferindu-le aur şi bogăţii, ignorând adevăratele valori, din rândul cărora se detaşează munca, după cum îi explică, la plecare, pădurarul:

Uite: mie poţi să-mi dai tot aurul din împărăţia ta şi nu m-aş despărţi de toporul meu! Da! E de oţel şi coada lui e de lemn, dar îl iubesc şi-l preţuiesc mai mult decât orice nestimat. Şi nu-l iubesc fiindcă ar fi vrăjit sau ar avea cine ştie ce farmece într-însul! Îl preţuiesc fiindcă el ─ toporul acesta ─ înseamnă munca mea. Şi munca mea mi-e mai dragă decât orice pe lume.

Mult mai concisă, La gura sobei este relatarea unei seri de iarnă petrecută de un bunic cu nepoţii lui. Bătrânul este pus în încurcătură de cererea copiilor, care vor să li se spună poveşti clasice, cu personajele fantastice consacrate:

─ Ce poveste să vă spun, măi draci împieliţaţi
─ Zi-o pe aia cu Ileana Cosânzeana, bunicule!
─ Iar aia? Nu v-aţi săturat de ea?
─ Atunci spune alta... Pe care o vrei tu, pe aia cu balaurul cu şapte capete... Sau pe aia cu căpcăunul...
─ Ia ascultaţi aici, nepoţilor! Sunteţi copii mari acum, cum mai vreţi voi să vă spun poveşti cu spurcăciuni d-astea? Aţi văzut voi vreodată balauri sau căpcăuni? Nici nu există aşa ceva!
─ Ba există, bunicule! Nu ne-ai spus chiar tu?
─ Dacă există, de ce n-aţi văzut niciodată nici balauri şi nici căpcăuni?
─ Dar tu de ce ne-ai spus poveşti cu căpcăuni, dacă nu-i adevărat?
─ Dacă n-am avut altă treabă, ce să fac! Dar uite, de acum înainte n-o să vă mai povestesc niciodată năzbâtii d-astea cu farmece vrăjitoreşti şi mai ştiu eu ce.

Nu este un dialog lipsit de vervă şi spirit dialectic, în urma căruia bunicul se angajează ca pe viitor să spună numai poveşti „cu oameni ca şi noi”, în spiritul realismului întronat peste tot în literatură.

Ursita ilustrează o temă dragă propagandiştilor vremii, cea a luptei împotriva superstiţiilor şi fatalismului. Doi fraţi află de la tatăl lor, aflat pe patul morţii, ca la naşterea lor ar fi venit două ursitoare care le-au fi prezis o viaţă scurtă şi plină de nenorociri. Întristaţi de pierderea părintelui şi derutaţi, cei doi pornesc în lume pe căi diferite, dar, la împlinirea sorocului de trei ani pe care îl fixaseră pentru revenirea acasă, bărbaţii sunt complet schimbaţi. În peregrinările lui, fratele cel mic sfidase destinul şi răzbise, ajungând un conducător stimat, în vreme ce cel mare, resemnat, se împăcase cu soarta lui şi ajunsese sărac şi îmbătrânit înainte de vreme.

Ţara fericirii, povestirea care încheie seria, relatează peripeţiile unui băiat nemulţumit de viaţa lui şi care, povăţuit de un cărturar, pleacă în căutarea fericirii. Ajunge în Ţara Odihnei, la prima vedere un tărâm perfect, în care nimeni nu munceşte şi toţi cetăţenii se odihnesc în permanenţă. Desigur, e o soluţie utopică ─ nemuncind nimeni, nici nu există prea multe bunuri de primă necesitate ─, aşa că viaţa e departe de a fi bună. Autorul adoptă o soluţie facilă pentru final, căci totul se dovedeşte a fi fost un vis. Totuşi ─ iar acesta nu mai este o plăsmuire a imaginaţiei ─ o ţară a fericirii există, după cum le explică copiilor un profesor:

Atunci când se aştepta mai puţin să primească de undeva vreun răspuns la întrebarea care-l frământa, profesorul şi-a-nceput lecţia şi le-a vorbit despre „Ţara Fericirii".
O ţară frumoasă, cu păduri bogate şi câmpii întinse, unde munceşte toată lumea şi unde toţi cei ce muncesc sunt mulţumiţi.
Şi ţara aceasta nu e peste mări şi ţări, ci foarte aproape, spre soare răsare, chiar vecină cu ţara noastră.

De dimensiuni reduse, Pădurarul... lui Alexandru Andy reuşeşte un adevărat tur de forţă, condensând pe parcursul câtorva zeci de pagini teme majore de actualitate în cel de al doilea an al republicii (valoarea supremă a muncii, lupta cu supranaturalul, glorificarea Uniunii Sovietice), într-un stil accesibil, pe placul copiilor. Fără a fi remarcat de recenzenţi, volumul se bucură totuşi de aprecierea cronicarului editorial de la rubrica Fişier a revistei Flacăra[1], care observă că „Valoarea cărţii de poveşti a lui Al. Andy trebuie căutată, în primul rând, în critica pe care autorul o aduce prin mijlocirea eroilor săi la îndepărtarea literaturii mistice cu care au fost obişnuiţi în trecut copiii”.

Ilustratorul volumului nu este precizat.

[1] Nr. 30 din 30 iulie 1949.

Din cărţile pentru copii ale anului 1948 (I)

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Mon, 08 Jan 2024 13:27:00 +0000

Printre numele întâlnite pe copertele volumelor pentru copii se numără şi cel al militarului de carieră Siminel Gheorghiu (m. 1967)[1]. Acesta este autorul lui Păcală (Editura de Stat – Literatura pentru copii) cu ilustraţii de Dem Demetrescu. Este reluarea, cu mici modificări, a unui episod cunoscut din isprăvile eroului popular, cel în care Păcală iese biruitor din confruntarea cu un popă viclean şi hrăpăreţ, la care intră argat şi cu care încheie o înţelegere potrivit căreia celui care se supără primul i se va tăia nasul. Este vorba, în realitate, de o reversificare a episodului corespunzător din Isprăvile lui Păcală de Petre Dulfu, lucru interesant, dacă ne gândim că Dulfu era interzis şi, mai mult decât atât, înfierat în presa vremii[2]. Siminel Gheorghiu păstrează pentadecasilabul bogat al lui Dulfu şi îl înlocuieşte pe popă cu boierul Melinte, dar nu se abate de la succesiunea de întâmplări relatate de povestitorul ardelean. Păcală apare drept un justiţiar care îi pedepseşte pe cei răi şi rapace, dar fără ca acţiunile sale să urmărească altceva decât sancţionarea relativ blândă a vinovatului, care îşi recunoaşte culpa şi urmează a o ispăşi („E-o pedeapsă tare blândă... pentru tine mai ales... / ─ Văd acuma c-am greşit şi de astăzi înainte, am să fiu om pocăit. / Lasă-mi nasul... ─ Da, Melinte... Nu ţi-l tai. Din partea mea / Socotesc: învăţătura o să-ţi prindă la ceva.”). Cartea lui Siminel Gheorghiu nu este remarcată de cronicarii epocii, dacă facem desigur abstracţie de scurta prezentare a lui Victor Adrian („L-am întâlnit şi pe prietenul nostru Păcală, care trecea pe drum. Acum, domnul Siminel Gheorghiu îl trezeşte din somn, îi scutură colbul şi-l pune «să facă una cu boierul Melinte». încercarea e, oricum, merituoasă, cel puţin sub raportul lui «redivivus». Dar Păcală îşi aşteaptă încă povestitorul, aşa cum şi Făt-Frumos mai aşteaptă încă să fie cuprins cu adevărat in paginile unor de păcălici [sic] al poporului, arma râsului său...”)[3]. Lipsa de entuziasm a acestei caracterizări este într-o oarecare măsură contracarată de prezentarea lapidară din Frontul plugarilor[4], în care se afirmă că „Sub masca umorului, se ascunde instinctul de clasă al țăranului sărac Păcală, care-l pune în mod firesc pe o poziție ostilă boierului exploatator”, unde volumul are parte de o interpretare într-o grilă sociologizantă convenabilă. Siminel Gheorghiu va continua să publice ocazional în revistele pentru copii (Licurici, Pogonici, Poezie, cântec, joc), dar numele lui va dispărea de pe lista colaboratorilor după 1953[5].

Dacă Siminel Gheorghiu este o apariţie efemeră, Alexandru Şahighian (1901-1965) este, cu începere din 1948, autorul mai multor volume pentru copii şi tineret (Rici-Rici (1948), Lacul cu raţe (1951), Dacă numeri pân’ la zece (1953), Ursul (1954), Poveşti adevărate (1956), Poveşti dunărene (1959), Coiful de aur (1962, reeditat în 1968), O zi din august (1965) etc.). Rici-Rici, apărută în toamna lui 1948, este o suită de cinci scurte povestiri având ca element comun prezenţa animalelor, sălbăticiuni ca aricioaica Rici-Rici sau animale domestice precum simpaticul câine Hector al naratorului. Sunt relatări ─ întotdeauna lipsite de cruzime sau dramatism extrem ─ ale unor aventuri cu vieţuitoare. În Rici-Rici, cititorul-copil face cunoştinţă cu ariciul şi modul lui de viaţă, iar animalele sunt înzestrate cu limbaj şi personalitate. La vânătoare este o bucată în realizarea căreia am putea spune, parafrazând precizările din anumite filme, că nu a fost vătămat niciun animal, căci Hector, prinzând o iepuroaică gestantă, îi dă drumul impresionat de viaţa ei. Povestea unei broscuţe îl familiarizează pe cititor cu pericolele la care sunt supuşi batracienii; din fericire, eroina trece cu bine prin toate încercările. Veveriţa oferă, sub pretextul unei conversaţii cu o ciocănitoare, informaţii despre viaţa acestui animal al pădurii, căruia nu i se face un portret prea flatant. Glasul pădurii, poate cea mai complexă dintre naraţiuni, are ca temă motivul chemarea străbunilor. Prins de nişte copii, un pui de vulpe pare la început să se adapteze perfect la viaţa de animal de curte, însă instinctul de sălbăticiune, imposibil de înăbuşit, iese suprafaţă, iar animalul trebuie eliberat în pădure. Sunt povestiri vii, bine scrise şi captivante, lipsite de moralism strident sau de îngroşări sociologizante, reeditate în anii următori (1952, 1957). Prin informaţiile oferite cititorului, ele se apropie de lucrările lui Ionel Pop[6] sau Eugen Jianu[7], care vor fi tipărite în deceniul următor. Ulterior, autorul va practica un realism socialist conformist şi ireductibil, manifestat până aproape de capătul vieţii (de pildă în O zi din august sau Coiful de aur). Deocamdată, ─ în 1946-1948 ─ perioadă care marchează debutul său editorial, Şahighian dă Cezarului ce e al Cezarului în altă parte (în antologii, prin poeme ocazionale ca Sirena lui Vasile Roaită[8], sau în publicistică).

[1] O scurtă menţiune merită un alt militar cu activitate sporadică în publicaţiile pentru copii până în 1948, locotenentul Paul Epureanu (n. circa 1897), mai cunoscut ca promotor al sporturilor în perioada interbelică. Epureanu este eroul unor întâmplări senzaţionale care culminează cu o crimă, relatate de ziarele anilor 1930 .

[2] A se vedea Andrei Băleanu, Maculatura otrăvită a vechii „Literaturi pentru tineret” trebuie să dispară!, în Tânărul muncitor nr. 76 din 14 octombrie 1948.

[3] Victor Adrian, Voinicului i se deschid toate uşile, în Contemporanul nr. 137 din 20 mai 1949.

[4] Nr. 1148 din 17 decembrie 1948.

[5] Pe aceeaşi notă, în Libertatea nr. 1306 din 17 decembrie 1948 se arată că „Humorul care se degajă din viaţa lui Păcală se naşte din contradicţiile care există între acesta ─ ţăran sărac ─ şi boierul exploatator”.

[6] Din fauna noastră, Editura ştiinţifică, 1959

[7] Povestiri cu păsări şi animale, Editura tineretului, 1958.

[8] Apărută în antologia Poezia muncii şi a libertăţii, Editura C.G.M., 1946, sub redacţia lui Alexandru Şahighian.

Banda veselă

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Mon, 27 Nov 2023 17:14:00 +0000

Mi-ar fi plăcut să mă pricep la teatrul românesc al perioadei tulburi care ţine din 1944 până în 1947, dar din păcate sunt practic ignorant în materie. Dintre sutele (miile?) de piese, reviste sau cuplete care se reprezintă în sălile şi grădinile Capitalei am reţinut Banda veselă de I. Avian. Puţini ştiu azi cine a fost Avian; ajunge să spunem că după 1948 a scris mulţi ani la Urzica, după care a emigrat în Israel. Revin. Presa vremii dă puţine detalii despre spectacol, care ar fi fost, potrivit unei reclame, „un grandios spectacol jucat de copii, pentru mari şi mici”[1], jucat la Savoy. Să fi fost o piesă pentru copii sau doar una cu actori-copii? Destul de greu de spus, deşi titlul este inclus în alte ziare la rubrica de spectacole pentru copii, alături de cele de la Ţăndărică. Părea, oricum, un succes.

Surprinzător, în Universul nr. 214 din 20 septembrie 1947 găsim o notă destul de scurtă intitulată Spectacole pentru copii interzise. Ziarul publică de fapt un comunicat primit de la Ministerul Artelor, instituţia răspunzătoare pentru aprobarea (şi cenzurarea!) spectacolelor teatrale:

Constatându-se că spectacolele pentru copii, organizate în ultimul timp, au un aspect comercial prin utilizarea copiilor în texte nepotrivite şi in producţii străine de orice semnificaţie educativă, Ministerul Artelor a dispus ca pe viitor, aceste spectacole să nu mai fie autorizate. În această categorie intră şi spectacolul intitulat „Banda veselă, care a fost interzis. Totodată a dat dispoziţii teatrelor de stat şi va face recomandări teatrelor particulare să programeze, în repertoriile lor, câte una sau două piese pentru copii. Pe viitor, nu vor mai fi autorizate spectacole de acest gen, decât cu texte şi personal artistic.

Banda veselă primise avizul „bun de reprezentat” din partea Ministerului Artelor, aşa cum o dovedeşte inventarul aflat la Arhivele Naţionale. Nu era probabil la mijloc o problemă de fond (conţinutul fiind conform cu cerinţele autorităţii), ci mai degrabă una de formă, anume distribuirea copiilor în roluri neadecvate. Nu ştim deocamdată care e adevărul; cine ştie, căutări meticuloase prin publicaţiile teatrale ale vremii ne vor putea spune mai multe. Şi, în final, o mică surpriză: în ciuda interdicţiei Ministerului Artelor, spectacolul pare să se mai fi jucat câteva luni, căci e anunţat la rubrica de spectacole pentru copii a ziarului Universul nr. 296 din 25 decembrie 1947.

[1] Universul nr. 945 din 15 septembrie 1947.

Isprăvile (extra-)literare ale lui Piuici

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Tue, 14 Nov 2023 01:03:00 +0000

Începând din 1948, discuţiie despre literatura pentru copii par să se poarte în întreg spaţiul cultural autohton. Presa culturală (Contemporanul, Rampa, Flacăra, Viața românească) publică nu puţine articole generale, menite să înfiereze statutul acestui domeniu literar pe vremea burghezo-moşierimii şi, totodată, să jaloneze viitorul drum al unei creaţii conforme cu cerinţele realismului socialist, care să servească obiectivelor generale de educare a constructorilor viitoarei societăţi comuniste. Publicaţiile adresate cadrelor didactice nu pierd nici ele din vedere subiectul[1]. Presa politică centrală, în frunte cu Scânteia şi Scânteia tineretului, îşi deschide şi ea coloanele acestei problematici[2]. Despre literatura pentru copii – o consemnează arhivele – se vorbeşte şi în şedinţe ale forurilor diriguitoare ale culturii şi ideologiei[3]. Un loc unde ne-am aştepta mai puţin să găsim asemenea dezbateri este Academia (devenită, după reforma din 1948, Academia Republicii Populare Române). Iată însă că literatura juvenilă formează câteodată tema de discuţie a „nemuritorilor”, după cum o atestă relatarea din volumul al treilea al Memoriilor lui Iorgu Iordan[4].

Ilustrul lingvist evocă anii de început ai instituţiei şi figurile unor academicieni... mai mult sau mai puţin merituoşi. Printre cei din urmă, A. Toma (1875-1954), poet antebelic mediocru, adoptat însă de noul regim democrat-popular drept un al doilea Eminescu şi devenit membru al Academiei într-o vreme când Arghezi era marginalizat – ironie a istoriei – şi ca urmare a unor articole ale lui Sorin Toma, fiul noului academician. Revenind la relatarea lui Iorgu Iordan, ne aflăm în vara sau toamna lui 1952 (momentul, neindicat ca atare, poate fi identificat din informaţiile prezente în text), la o şedinţă a Secţiei de limbă, literatură şi arte, în care A. Toma citeşte o poezie pentru copii care urma să apară în următorul număr al revistei Viaţa românească. Titlul acesteia (pe care memorialistul crede că l-a reţinut „exact”) ar fi fost „Piulici şi fraţii lui mici”[5]. Pentru a intra în miezul problemei, să cităm din Memorii:

Se vorbea de cei trei pui ai unei rândunele, de fapt aproape numai de unul dintre ei (Piulici!), care, stăpânit de Spirit revoluţionar, la fel cu marea majoritate a cetăţenilor ţării, s-a hotărât să rupă definitiv cu trecutul. A părăsit frumuşel cuibul, călduţ şi frumos, construit de maică-sa sub streaşină casei, şi a zburat spre un prun din apropiere. Nu mai ţin minte, dacă a .izbutit să ajungă şi să se aşeze în el — căci asta îi era intenţia : să-şi stabilească domiciliul în pom — dar ştiu că, fiind încă destul de crud, fără putere, a căzut jos. Noroc de o... pionieră, care trecea pe acolo. Altfel s-ar fi prăpădit, sărmanul de el ! Deci, două... lovituri politice: încercarea, fie şi nereuşită (pentru moment !), de a face revoluţie şi intervenţia salvatoare a pionierei. Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat în altă parte, unde nu existau pionieri!

Lectura acestei poezii pentru preşcolari, ideologizată până la insuportabil, ar fi fost foarte prost primită de participanţii la întrunire; de pildă Sadoveanu, care prezida şedinţa; „[s]uferea şi fiziceşte [...] de pe urma suferinţei estetice nemaipomenite”. Luând cuvântul, el a arătat lipsa de verosimilitate a situaţiei înfăţişate în poem, căci nu este de conceput ca rândunica, o pasăre „aproape domestică”, să-şi părăsească sălaşul, ba chiar ar fi declarat că „Este drept că poezia presupune o mare libertate de spirit, dar numai în anumite limite” (adică, aşa cum ar fi spus Aristotel, în limitele verosimilului şi necesarului, oarecum mai potrivite poeziei pentru copiii mici).

Lovitura de graţie pare s-o fi dat Traian Săvulescu. Naturalist, preşedinte pe atunci al Academiei, el lua parte la şedinţele secţiei din admiraţie faţă de Sadoveanu. Intervenţia lui, extraliterară, a fost totuşi de efect: „A luat şi el cuvântul, în calitate de biolog, spunând, între altele, că rândunelele au totdeauna un număr pereche de pui, de obicei doi, mult mai rar patru, dar niciodată trei (sau unu)”. Cu toate acestea, deşi incapabil să dea o replică pe măsură („a dat un răspuns bolmojit”), A. Toma şi-a publicat poezia în revistă (apare în numărul din noiembrie 1952).

Mai mult decât atât, în 1954 apare la Editura tineretului volumaşul Piuici şi fraţii lui mici, ilustrat de Coca Creţoiu. Sunt versuri foarte simple, lucru în sine neimputabil autorului, care se adresează unor copii de vârstă foarte fragedă, însă banale, lipsite de har: „A fost odată / Ca niciodată / Un păsărel / Şi-o păsărică. / Şi păsărelul / Era tată / Şi păsărica / Era mămică. / Şi pe păsărel / Îl chema rândunel / Şi pe păsărică /O chema rândunică”. În mod ironic, A. Toma, întruchipare a conformismului ideologic, dădea un produs artistic de joasă calitate, în vreme ce presa vremii cerea – cel puţin la nivel declarativ – opere de o mare măiestrie artistică, inclusiv în domeniul literaturii pentru copii. „Trebuie dusă lupta pentru un înalt nivel artistic al producţiunilor literare pentru copii”, se arată într-un lung editorial intitulat Spre un avânt creator al literaturii pentru copii apărut în numărul 299 din 27 martie 1950 al Scânteii tineretului, poziţie exprimată şi în alte materiale din presa acelor ani.

Cel puţin deocamdată, în faţa realizării artistice avea întâietate mesajul ideologic. După ce vor fi absorbit mesajul, copiii cărora li se adresează povestea lui Piuici şi a celorlalţi pui de rândunică vor merge la şcoală: „La şcoala asta / Cu roşu steag / Şi tu, copilul meu drag, / Ai să vii / Să înveţi poezii, / Şi să cânţi, /şi să scrii. / Şi când vei şti / Să citeşti / Singur poveşti / Din carte, / Şi tu să le spui / La alţii mai departe. / Că multe minunăţii / Vei găsi înşirate / În minunate / Cărţi ilustrate. / Nu numai / Despre cei / Trei / Fraţi înaripaţi / Dar şi despre oameni fără frică / Oameni muncitori / Oameni luptători / Oameni zburători / Prin furtuni şi prin nori / Cu ochi privitori / În depărtare, / Tot spre Soare-Răsare.”

[1] Egon Weigl, Literatura pentru copii, în Gazeta învăţământului nr. 2 din 2 aprilie 1949, Cecilia Ioniţă, Concursul Editurii tineretului, o contribuţie la dezvoltarea literaturii pentru copii şi tineret (ibidem, nr. 54 din 14 aprilie 1949), I. Cremer, Mai multă atenţie lecturii în afară de clasă a elevilor (ibidem, nr. 89 din 15 decembrie 1950). Tot Gazeta învăţământului reproduce în numărul 157 din 5 aprilie 1952 un material de îndrumare apărut în Ucitelskaia gazeta, intitulat Literatura sovietică pentru copii – mijloc puternic de educaţie comunistă.

[2] Pentru a da doar trei exemple din primii ani ai noii orânduiri, Ion Mihăileanu semnează în România liberă nr. 1140 din 10 mai 1948 articolul intitulat Avem nevoie de o literatură pentru tineret, Scânteia nr. 1523 din 8 septembrie 1949 publică pe pagina a doua un consistent editorial intitulat Mai multă atenţie publicaţiilor pentru copii, iar editorialul de pe prima pagină din numărul 299 din 27 martie 1950 al Scânteii tineretului se intitulează Spre un avânt creator al literaturii pentru copii.

[3] Raportul Comitetului de Artă şi Cultură şi discuţiile la raport, 4-5 februarie 1948 (Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fondul CC al PCR – Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 6/1948), şedinţa Comitetului de Presă cu redacţii ale diferitelor organe de presă din Capitală din 1 iunie 1948, şedinţa cu activul scriitorilor, artiştilor şi ziariştilor din 29 noiembrie 1948 (ibidem, dosar nr. 9/1948), şedinţa din 19 mai 1949 cu conducerile editurilor (ibidem, dosar nr. 22/1949) etc.

[4] Iorgu Iordan, Memorii, vol. III, Bucureşti, Editura Eminescu, 1979, pp. 86-89.

[5] Memoria i-a jucat, cu toate acestea, o festă. Personajul din titlu se numeşte Piuici, nu Piulici. Eroarea lui Iorgu Iordan nu este observată de recenzentul Memoriilor, Eugen Simion, în prezentarea pe care acesta o face cărţii în România literară (Un portret moral, nr. 38 din 20 septembrie 1979) şi în care este menţionat şi episodul la care ne referim.

Elena Mătasă ─ Nodul Pământului (II)

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Wed, 20 Sep 2023 16:38:00 +0000

Fire independentă şi mânată de curiozitate, Ionică (Nodul Pământului) va părăsi jităria din Bozieni şi îl va lăsa singur pe Moş Costache, pornind într-o adevărată călătorie iniţiatică prin pădure. Va fi călăuzit de veveriţa Ochi Rotunzi, care îl va duce până în adâncurile codrului, la pădurarul Iordache, şi va face cunoştinţă cu animalele sălbatice. În acest timp, în lumea pe care o lăsase în urmă aveau loc mari schimbări, al căror ecou ajunge şi în sălbăticia în care trăia pădurarul. Soseşte momentul acţiunii, retragerea din lume nu mai este posibilă:

Pădurarul sări de pe buturugă:

─ Nu mai aştept nicio clipă, Ionică. Să plecăm cât mai repede spre casă.

─ Spuneai că războiul a trecut. Să fie adevărat?

─ A trecut unul şi începe altul; începem războiul cu cei care ne-au jecmănit. Se vor împlini prefaceri măreţe. Eu am citit cărţi din Uniunea Sovietică ─ adică de la ruşi ─ ştii tu...

─ Ştiu, şi ce spune în cărţi?

─ Arată prefacerile de la ei, şi cum e acolo, aşa vom face şi noi, că e bine pentru norod.

Găsim în acest dialog, expusă într-o formă condensată, anticiparea unei întregi epoci. Revenit împreună cu Iordache la Bozieni, Ionică asistă la primele transformări revoluţionare („[z]ilele astea luăm pământul ciocoiului pe seama noastră” spune un personaj), ba chiar şi la recuperarea spectaculoasă a lui Moş Costache, care îşi revine din starea de animalitate în care zăcuse. Copiii încep să scrie cartea pe care şi-o doreau; autoarea pare să ne spună că acesta e răspunsul lor la acţiunea adulţilor care scriu o nouă istorie.

Volumul Elenei Mătasă se bucură de numeroase menţionări în presa vremii, lucru firesc, dacă ţinem seamă de faptul că avem de a face cu unul din primele romane pentru copii apărute după proclamarea republicii. În numărul 20 din 20 octombrie 1949, revista Pionierul publică un rezumat al cărţii care evidenţiază prezenţa unor personaje precum învăţătorul chiabur care îi persecută pe elevii săraci sau, într-un registru mai neutru, peripeţiile lui Ionică în mijlocul naturii.

Pe plan teoretic, romanul serveşte drept pretext al unui material apărut la rubrica De la Societatea Scriitorilor din RPR din Flacăra nr. 9 (61) din 5 martie 1949, intitulat Literatura pentru copii şi realitatea. Articolul porneşte de la întrebarea dacă „literatura pentru copii poate face excepţie de la legile generale ale literaturii realiste”. Apreciind „claritatea stilului autoarei, care posedă o frumoasă şi bogată limbă românească cu expresii populare colorate şi vii”, autorul îi reproşează prozatoarei că romanul nu este „închegat” şi „conţine o succesiune de elemente dezlegate de realitate, ceea ce face ca unitatea şi valabilitatea temei să sufere”. Este vorba probabil de întâlnirile protagonistului cu animalele pădurii, cu care pare să aibă un limbaj comun. Concluzia criticii destul de severe aduse cărţii este, previzibil, că literatura pentru copii „nu face nicio excepţie de la legile generale ale literaturii realiste”, ea „nu poate fi privită cu uşurinţă” şi „[n]u trebuie bagatelizată importanţa ei, socotind-o un gen «minor»”. Aceste reproşuri sunt destul de aspre, mai ales dacă ţinem seama de ultima treime a textului, intens ideologizată, ca şi cum Elena Mătasă ar fi dorit să compenseze devierile de la linia realistă prilejuite de călătoria prin pădure a lui Ionică.

Sub semnătura M.R., Scânteia tineretului nr. 231 din 6 ianuarie 1950 marchează şi ea, la rubrica Cărţi pentru copii, apariţia Nodului Pământului. Subliniind calităţile operei, recenzentul scrie că „«Nodul Pământului» este o bună carte pentru copil, îmbinând fantasticul cu cunoştinţa [sic] ştiinţifică a vieţii. Fantasticul nu duce aci la ruptura dintre vis şi viaţă, Elena Mătase [sic] înzestrează animalele cu graiul omenesc, nu de dragul fantasticului, ci pentru că în felul acesta serveşte principalului scop pe care şi-l propune cartea, acela de a-i instrui pe tinerii cititori”.

În fine, Nodul Pământului este menţionat în două importante articole de sinteză despre literatura pentru copii apărute în presa culturală a vremii. Primul dintre acestea, semnat de Egon Weigl (Pe drumul unei noi literaturi pentru copii – Literatura pentru copii, factor de seamă în educaţia comunistă, Contemporanul nr. 185 din 21 aprilie 1950), laudă cartea pentru accesibilitatea ei, punând-o alături de scrieri ale lui A. Toma (poezioarele puse pe muzică din Sună ghiocel, sună clopoţel), Al. Şahighian (Rici-Rici) sau Al. C. (Corodar) Constantinescu (Cei trei voinici). E vorba de cărţi foarte diferite ca tematică şi public-ţintă (categorii diferite de vârstă), aşa că menţionarea pare complezentă. Al doilea articol general (Geo Şerban - Din problemele mari ale literaturii pentru cei mici, Flacăra nr. 11 (115) din 18 martie 1950) face o referire ceva mai amplă la romanul despre care discutăm. Geo Şerban face o caracterizare a eroului principal al cărţii, pe care îl vede ca pe un copil „vioi şi plin de curiozitatea de a cunoaşte”. Până aici, nimic deosebit, atâta că băiatul este numit Iliuţă în loc de Ionică. Autoarea este apreciată pentru a fi ştiut „să trezească curiozitatea cititorilor spre cercetarea naturii, să le dezvolte dragostea de a învăţa”. Nimic despre mesajul propagandistic pregnant şi, dacă adăugăm la asta eroarea de nume, avem dovada faptului că publicistul făcuse o lectură mai degrabă superficială.

Elena Mătasă ─ Nodul Pământului (I)

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Mon, 27 Feb 2023 16:02:00 +0000

Născută în 1901 (sau în 1903, după alte surse), Elena Mătasă (Mătase, aşa cum îi apare numele pe coperta câtorva volume) nu este o debutantă în momentul apariţiei, în 1949, a „romanului pentru tineret” Nodul Pământului. După Cei trei voinici (1948) de Al. C. (Corodar) Constantinescu şi alături de Neghiniţă de Cezar Petrescu (1949), este una din primele opere în proză de mai mare amploare apărute după instaurarea Republicii Populare. Ulterior, Mătasă va scoate până în 1953 trei volume de povestiri pentru copii (Puiul de cerb şi Raza de lumină (ambele în 1950), Zile de vară (1951)), lipsite în cea mai mare parte de valoare literară şi tributare unor clişee realist socialiste grosolane. Cu Nodul Pământului lucrurile stau oarecum diferit; este vorba de o lucrare mai amplă (este, în definitiv, al doilea roman juvenil al epocii, după cel al lui Corodar), cu o problematică ceva mai complexă şi, nu în ultimul rând, cu o receptare mai amplă în presa vremii, unde a avut parte şi de laude, şi de critici.

Din capul locului autoarea conturează un spaţiu interesant, „jităria” (adică locul unde îşi are sălaşul jitarul, un angajat care are în sarcină paza ogoarelor semănate). La jitărie locuieşte, împreună cu moş Costache, bunicul lui vârstnic şi decrepit, Ionică, un băiat de vreo opt ani, protagonistul întâmplărilor din carte. Jităria este un teritoriu de mijloc, situat între târgul Bozieni (localitate cu o populaţie săracă, supusă abuzurilor câtorva bogătaşi hapsâni) şi hinterlandul alcătuit din moşiile boiereşti şi ogoarele ţăranilor. Suntem în 1942, în plin conflict mondial, iar autoarea nu face economie de aluzii la injusteţea războiului (antisovietic, în acel moment) sau la familiile descompletate după plecarea la luptă a bărbaţilor. Mama lui Ionică, suferindă, a murit, iar acesta a rămas orfan şi de tată („Ilie cel vesel şi bun”). Considerat „bolşevic”, Ilie a fost executat pentru că a refuzat să plece la război, lăsându-i însă copilului un pedigree valoros în ordinea socială de după 1944. Ionică este unul din eroii-copii oropsiţi ai cărţilor din anii 1948-1953 forţaţi să dea piept cu viaţa, alături de protagoniştii din Bădiţa Stalin de Otilia Cazimir (1950), Şcolarul roşu şi Micul patriot de A. G. Vaida (ambele din 1950) sau Atunci, în februarie de Octav Pancu-Iaşi (1951). Sunt copiii săraci, dar independenţi şi răzbătători ai ultimilor ani de război şi primilor ani de „libertate” care au urmat după 23 august 1944, care vor fi beneficiarii nemijlociţi ai marilor transformări sociale postbelice.

Ionică este un copil sărman, lipsit de posibilitatea de a urma vreo şcoală, însă e extrem de inteligent şi creator, fiind capabil să modeleze figurine din lut remarcate de toată lumea şi mai ales de un misterios călător care pare să reprezinte mesagerul vremurilor noi care se întrevăd. El are trei buni prieteni (Toader, Vasilică şi Lisaveta „pistruiata”). Nu sunt nici aceştia mai răsăriţi din punct de vedere social şi sunt cu toţii animaţi de revolta împotriva copiilor de bogătaşi, dar cel puţin cei doi băieţi merg la şcoală şi ştiu să citească. Sub influenţa lor, Ionică va învăţa şi el să descifreze literele şi, mai mult decât atât, va conştientiza importanţa învăţăturii şi a lecturii. Cei patru organizează veritabile sesiuni de lectură, iar Vasilică le citeşte dintr-o „carte cu poze” adusă de la şcoală:

─ Şi domnul Bursuc s-a suit în automobil având lângă el pe doamna Vulpe. Erau hotărâţi în ziua aceea să facă o spargere la casa domnului Lupu, care era plină cu toate bunătăţile. Domnul Bursuc purta nişte ochelari negri şi o şapcă trasă pe sprâncene. Doamna Vulpe îşi ascunsese faţa sub un val des. Cu prevederile astea credeau ca nimeni nu-i va mai ghici cine sunt. Copiii se opriră din citit şi bătură din palme.
─ Auziţi, poartă ochelari! Doamna Vulpe și-a pus un văl pe față !

─ Da, mă, şi vroiau să facă o spargere la domnul Lup acasă ! Ha, ha, ha! Cine a scornit astfel de poveste? [...] ăsta e lup, mă? Uite că are ceas la brâu şi bărbuţă. Asta e Vulpe?
─ Nu-mi place cartea asta, spuse Vasilică. Am citit altele mai frumoase; în ele scrie despre copiii nevoiaşi care muncesc din greu.

Este unul din cele mai importante momente ale cărţii, căci el ilustrează una din temele majore ale epocii, anume necesitatea de a li se da copiilor spre lectură cărţi de valoare, înţelegând prin asta lucrări concepute în spiritul noului etos realist socialist. Dezbaterile care se desfăşoară în publicaţiile epocii scot în evidenţă tarele cărţilor „burgheze” de până atunci, inadecvarea, sentimentalismul şi ruperea de realitatea socială[1]. Mai mult decât atât, critica literaturii burgheze pentru cei mici s-ar fi făcut, dacă luăm drept adevărate susţinerile din unele articole, şi de jos în sus, căci schimbările ar fi fost solicitate de înşişi micii cititori, exasperaţi, la fel ca eroii Elenei Mătasă, de cărţile lăsate moştenire de orânduirea socială anterioară[2].

Pentru a încheia prima postare consacrată cărţii Elenei Mătasă, se cuvine menţionat că una din temele persistente ale dezbaterii despre literatura pentru copii şi tineret din ţările comuniste o reprezintă pretinsa nemulţumire a micilor cititori faţă de cărţile care li se oferă. Acestea ar fi, se pretinde, inadecvate, rupte de viaţă, artificiale. Uneori aceşti cititori îşi iau soarta în propriile mâini şi scriu chiar ei cărţile pe care le aşteaptă. Este cazul (foarte cunoscut în epocă) al unor pionieri din Siberia de Est care scot în 1934 un volum de povestiri despre viaţa lor, intitulat Baza kurnosîh. Titlul, greu de tradus, ar însemna, cu aproximaţie, Tabăra celor cu nasul în vânt. Cazul tinerilor siberieni devine celebru după ce el este menţionat în co-raportul consacrat literaturii pentru copii citit de Samuil Marşak la Congresul Unional al Scriitorilor Sovietici. Şi la noi este prezentă, după 1948, tema copiilor nemulţumiţi de ce le oferă scriitorii. Ai noştri sunt însă mai puţin creativi (sau nu li se dă voie să se manifeste, n-are a face), aşa că ne mulţumim cu exemple livreşti precum cel din romanul pentru al Elenei Mătasă (1949), în care un grup de copii îşi pune în gând să scrie o carte pe care cei de vârsta lor s-o poată înţelege şi aprecia.

Volumul este ilustrat de Dem.

[1] A se vedea, printre altele, Fantasticul şi realul în poveştile pentru copii de Egon Weigl, în Contemporanul nr. 28 din 4 aprilie 1947, Literatura din trecut pentru copii de Maia Radovan, în Flacăra nr. 9 din 29 februarie 1948, O cenuşăreasă: literatura pentru copii de Sen Alexandru, apărut în Flacăra nr. 31 (83) din 8 august 1949 etc.
[2] Întâlnire cu micii cititori – o expoziţie a cărţii pentru copii de Sidonia Drăguşanu, în România liberă nr. 1339 C din 18 decembrie 1948, Consfătuirea Revistei elevilor cu cititorii săi din Capitală, în Universul nr. 274 din 24 noiembrie 1948 etc. După ceva mai mult de un an, în februarie-martie 1950, revista Pionierul publică o serie de articole pe teme Ce am vrea să citim în cărţile care se scriu pentru noi (nr. 37-42 ale revistei). La întrebare răspund pioneri din diferite şcoli. Editura tineretului organizează un concurs de lucrări pe aceeaşi temă (anunţat în Pionierul nr. 37 din 9 februarie 1950).

Petele albe ale literaturii pentru copii şi tineret (II)

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Sun, 29 Jan 2023 16:44:00 +0000

Din categoria promisiunilor neîndeplinite face parte şi „romanul” Fundătura gropilor al lui Octav Pancu-Iaşi. Activ contributor la revistele pentru copii şi tineret, redactor de emisiuni la radio, Pancu-Iaşi publică în Licurici nr. 121 din 13 august 1949 un fragment din acest roman. Intitulată Scrisoare de la micii grădinari, bucata relatează sub forma unei misive, prin vocea unui oarecare Ionuţ, peripeţiile unui grup de băieţi care se hotărăsc să se facă grădinari în vacanţa de vară. Ocupaţia nu e inocentă; isprăvile botanistului rus Miciurin[1] şi, ulterior, ale urmaşului său, Lîsenko, sunt popularizate cu insistenţă în publicaţiile vremii. Nu întâmplător, unul din primele articole deschis propagandistice din noua revistă Licurici prezintă, sub titlul Grădinarul vrăjitor[2], realizările lui Miciurin. Ideea lui Ionuţ şi a colegilor lui e, aşadar, în spiritul timpului. Mai mult decât atât, ideea de a se apuca de grădinărit le este dată copiilor de povestirea Grădinarii din volumul Cioc! Cioc! Cioc! a renumitului prozator sovietic N. Nosov, mai cunoscut la noi prin romanul Vitea Maleev la şcoală şi acasă.

Romanul nu a apărut, din câte ştim, niciodată. Fragmentul publicat în revistă arată cum s-a ivit ideea grădinii (Nicu), cum s-a găsit un loc pentru aceasta („puştiul”, fratele lui Costel) şi cum s-au strâns seminţele şi uneltele necesare prin chetă şi apelul la puşculiţa grupului. Nu avem de unde să ştim cum urma să arate romanul şi cât de fidel avea el să fie ideologiei dominante, însă din lectura fragmentului reţinem verva prozatorului şi atenţia acordată unor amănunte, rezultatul fiind adesea un umor de calitate, o prospeţime rar întâlnită în producţia destinată copiilor acelor ani. De exemplu, pentru a achiziţiona seminţele necesare plantelor din viitoarea grădină, copiii se decid să sacrifice o puşculiţă în care îşi păstrau micile economii. Iată ce îi scrie Ionuţ amicului său Sandu, aflat în tabără:

Puşculiţa am spart-o! Cred că ai ghicit despre ce e vorba. Am spart puşculiţa noastră şi am cumpărat seminţe. În caietul meu te-am văzut şi pe tine trecut cu 76 lei (adică şaptezeci şi şase lei) şi un nasture pe care l-ai scăpat din greşeală în puşculiţă.

Sau, în acelaşi registru, dar mai ştrengăresc:

─ De unde luăm seminţe? întrebă Costel.

─ Cu sare sau fără? mai întrebă puştiul, dar problema era prea serioasă, aşa că n-a râs nimeni de el.

Nu ne rămâne decât să regretăm că romanul nu a fost dus până la capăt.

Cu ceva mai puţin de un an înainte, în Viaţa românească nr. 6 din 1948, Dumitru Chifa anunţa, într-un articol intitulat Activitatea creatoare în timpul vacanţei, că se află „în lectură fie la Direcţia Literară a Ministerului Artelor şi Informaţiilor, fie la diferitele edituri, în cursul toamnei acesteia” două cărţi pentru copii. Este vorba de Piatra din poartă de Dan Deşliu şi Copilul negru de Dimitrie Stelaru. Informaţiile referitoare la aceste lucrări virtuale sunt foarte sumare. Despre cea dintâi nu ştim nimic. Cât priveşte Copilul negru, există ceva mai multe informaţii. Într-o scrisoare adresată lui Geo Dumitrescu pe 11 octombrie 1948[3], Stelaru, aflat în dizgraţie, scrie:

Despre Copilul negru, poveşti de copii, iarăşi nu ştiu nimic. Poţi, după cum mi-ai promis, să te interesezi. Ar fi de dorit. M-a dezolat mult dl dr. Weigl[4] de la Editura de Stat şi dl Davidoglu[5]. Am început şi altă carte şi-o piesă de teatru, dar... dacă tot scârţâie apariţia poveştilor înseamnă că nu-s bun de nimic.

Victimă a cenzurii din 1948-1949, Copilul negru nu va ajunge să facă parte din corpusul literaturii noastre pentru copii. Pentru autor vor urma, totuşi, şi ani mai buni (peste o vreme, în 1955, îi apare la Editura tineretului volumul Fata pădurarului, basm în versuri.

[1] Balada lui Miciurin de Ştefan Tita (Licurici nr. 91 din 15 ianuarie 1949), Cum a creat Miciurin plante noi (ibidem, nr. 104 din 16 aprilie 1949, Dorinţa lui Miciurin (ibidem, nr. 113 din 18 iunie 1949) etc.

[2]Licurici nr. 9 din 7 iunie 1947.

[3] Gheorghe Sarău, Dimitrie Stelaru. Corespondență din perioada 1934-2018 (trimisă, primită sau referitoare la viața și opera poetului), Târgu Mureș: Editura Vatra Veche (2018), p. 21.

[4] Egon Weigl.

[5] Mihail Davidoglu, la vremea aceea funcţionar la Ministerul Artelor.

Petele albe ale literaturii pentru copii şi tineret (I)

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Wed, 11 Jan 2023 16:10:00 +0000

Studiind literatura juvenilă a anilor 1948-1953 descoperi tot felul de pete albe şi zone incerte. Cataloagele editurilor şi colecţiile bibliotecilor (multe din ele lacunare) ajută destul de puţin, aşa că uneori trebuie să faci muncă de detectiv. Scriam în urmă cu ceva vreme (vezi aici) despre o carte pentru copii pe care Al. C. (Corodar) Constantinescu o pregătea prin 1947 la Editura Europolis condusă de Vlad Muşatescu. Titlul nu era menţionat, dar, dacă ne luăm după lista de apariţii care se poate găsi pe coperta a IV-a a altui volum, se pare că era vorba de Isprăvile lui Moţoi. Cartea este de negăsit azi, aşa că trebuie să ne mulţumim cu fragmentul intitulat Bătălia, publicat în revista Licurici[1], unde se spune că volumul se va numi Isprăvile lui Moţoi, cel mai de treabă cotoi. Până la proba contrarie, trebuie să procedăm precum Cuvier şi să încercăm să reconstituim creatura literară pornind de la fragment, în care felina intervine decisiv şi violent şi scapă animalele din ogradă de teroarea exercitată de un guzgan mare şi fioros. Mai interesant este, poate, cazul unei alte lucrări a aceluiaşi autor care, din ziarist şi publicist de stânga în perioada interbelică, se transformase după război într-un productiv autor pentru copii[2].

Este vorba de „cartea” Luneta minunată. Periodicul „Pionierul” începe publicarea în foileton a lucrării în nr. 21 din 25 mai 1950, iar serialul continuă în încă două numere, după care se întrerupe. Micii cititori sunt anunţaţi că pot citi continuarea poveştii în cartea care va apărea la Editura tineretului. Cu toate acestea, volumul este de negăsit; el nu figurează în colecţiile niciunei biblioteci şi nu îl pomeneşte niciun catalog sau listă de apariţii. Presa vremii, de altfel atentă la asemenea evenimente (producţia autohtonă pentru copii e încă firavă în acei primi ani ai Republicii Populare) nu face nicio menţiune. Textul însă există, fie şi într-o formă incompletă, de vreme ce autorul face lecturi publice în faţa pionierilor precum cea amintită în Contemporanul[3], iar la una din întâlnirile cu micii cititori „o fetiţă ne-a spus că ea vrea să cunoască sfârşitul povestirii scriitorului Al. C. Constantinescu «Luneta minunată»”[4]. Se pare că dorinţa pionierei a rămas nesatisfăcută.

Despre ce este vorba, până la urmă, în Luneta minunată? Într-un articol de sinteză privind literatura pentru copii[5], Al. C. Constantinescu vorbeşte despre cărţile care reflectă „viaţa atât de deosebită a copiilor din cele două lagăre care se înfruntă azi în lume” şi îşi introduce propria operă pe lista operelor literare de această factură. Fascinaţi de un apus de soare pe care îl admiră în tabără, niște pionieri îşi pun problema construirii unui dispozitiv special (o lunetă) care să urmărească marele astru în drumul lui şi să pe permită copiilor să vadă (în timp real, am zice azi) imagini din ţările traversate de acesta în drumul pe bolta cerească. Este pretextul unei călătorii sui generis prin întreaga lume, subiect julesvernian generos şi romantic, cu priză la tineret. Discuţia copiilor, a căror imaginaţie se înflăcărează, firesc, nu lasă totuşi loc pentru gratuităţi, căci elementul ideologic e mereu prezent:

─ Ce-ar fi dacă am avea acum o astfel de lunetă? Unde ne-am uita mai întâi? ─ se întreabă Ianoş.
─ În China! ─ răspunde, repede, Laura.
─ De ce în China? Mai bine în Vietnam ─ e de părere Voicu.
─ Nu, mai bine în Africa, să vedem cum stau pădurile de acolo ─ cere Veronica.
─ Sau în America, ─ propune Matei.
─ De ce în America? Ce-ai să vezi acolo, decât oameni care nu au de lucru sau copii care suferă de foame?
─ Şi nu e bine să ştii cum suferă şi luptă oamenii de acolo? Altfel, cum o să-i ajutăm ─ întreabă Marin.

Animaţi de curiozitate ─ cu modulaţiile impuse de comandamentele vremii ─ pionierii îşi iau angajamentul de a obţine luneta fermecată şi se ţin de cuvânt. Autorul trece peste etapele construirii lunetei, căci în definitiv acestea sunt simple detalii. Important este obiectivul final, acela al realizării marii călătorii cu ajutorul acestui dispozitiv fantastic. În orice caz, prima călătorie întreprinsă prin intermediul lunetei nu va fi în Statele Unite, ci în Uniunea Sovietică, mai precis în Caucaz, la locul naşterii lui Stalin. Contrastul cu propunerea lui Matei nu putea fi mai limpede. În rest, remarcabilul aparat optic îi poartă pe copii pe tot globul, prilej pentru a fi scoasă în evidenţă viaţa grea a copiilor din colonii, în antiteză cu viaţa minunată din ţările de „democraţie populară”, în primul rând din URSS.

După apariţia fragmentelor în „Pionierul”, după lectura publică şi discuţiile cu cititorii, asupra Lunetei... se aşterne liniştea. Este de presupus că respectiva carte nu a mai apărut; supoziţia e întărită de informaţiile (puţine de altfel) potrivit cărora starea sănătăţii autorului s-ar fi deteriorat, acesta fiind imobilizat la pat în ultimii ani ai vieţii. Al. C. Constantinescu moare, încă tânăr, în 1956[6], deplâns de breasla jurnaliştilor, ca vechi demnitar ce era (fusese primul decan al noii Facultăţi de Ziaristică).

Şi de această dată, mulţumiri domnului Dan Tudorache pentru materialul pus la dispoziţie.

[1] Nr. 2 din 19 aprilie 1947.

[2] Publică, în 1948, Raţa şi cocoşul şi Cei trei voinici, apoi Iscusiţii electricieni (1951) şi Ileana şi Făt-Frumos (1953). Conduce, de asemenea, secţia de literatură pentru copii a Uniunii Scriitorilor.

[3] Ştefan Druia, Pe drumul unei noi literaturi pentru copii! Primele 150 manuscrise în Contemporanul nr. 184 din 14 aprilie 1950.

[4] Ştefan Druia, De vorbă cu pionierii despre problemele literaturii pentru copii în Contemporanul nr. 186 din 28 aprilie 1950.

[5] Din problemele şi sarcinile literaturii pentru copii în Viaţa românească nr. 6 din 1950.

[6] A se vedea, alături de numeroasele articole de circumstanţă apărute în publicaţiile vremii (care reproduc, de altminteri, un text unic), tableta Pe cine am pierdut... de Geo Bogza apărută în Gazeta literară nr. 12 din 22 martie 1956.

E. Marghita - Cartea lui Moftuleț

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Tue, 03 Jan 2023 17:22:00 +0000

Fără an de apariţie, Cartea lui Moftuleţ de E. Marghita, publicată la Editura Europolis condusă de Vlad Muşatescu, face cel mai probabil parte din recolta anului 1947, căci o găsim menţionată în presa vremii în ianuarie 1948, iar editura îşi încetează de altfel activitatea în prima parte a acelui an. Autoarea, pe numele ei întreg Emilia Marghita sau Emilia Marghita Orwin (născută în 1897, confundată de Wikipedia cu Mărgărita Miller-Verghy), depusese în perioada interbelică o activitate susţinută (în presă, în domeniul traducerilor şi al publicisticii pentru copii). Cartea la care ne referim azi este ultimul volum pe care îl mai publică scriitoarea. Ea debutase în volum cu versurile din Ironii sentimentale (1925) şi se înscria, cel puţin în primii ani de activitate, în rândurile epigonilor lui Topîrceanu. În Declaraţia mea, apărută în numărul 127 din 29 aprilie 1923 al Adevărului literar şi artistic, ea scrie, cu autoironie: „Aci răspund: Sunt ziaristă. / O profesiune foarte tristă. / De vreți să-i știți venitul net. / Venitul e aproape... niet. Cât despre rest, acuma vă / Declar: Averea mea constă / Într-o mașină demodată, / Perpedes, marca garantată.”

Cartea lui Moftuleţ reprezintă o suită de scene şi „dialoguri” între căţelul Moftuleţ şi stăpâna lui („Tuşica”), la care se adaugă poezii de sezon şi relatări ale unor întâmplări din vacanţă sau pur şi simplu din viaţa de zi cu zi. Victimă colaterală a războiului recent încheiat (stăpânii lui fuseseră ucişi într-un bombardament), căţelul are norocul de a fi adoptat de Tuşica, o femeie nu doar inimoasă, ci şi înzestrată cu un simţ pedagogic sui generis, căci îşi instruieşte animalul în domenii variate. Astfel, Moftuleţ are parte de adevărate prelegeri, ba despre ceai şi originea lui şi despre plantele aromate şi medicinale (Moft bea ceai), ba despre ceainic, zahăr şi procesul tehnologic de fabricare a acestuia, ba despre etimologiile savante (Moft învaţă greceşte), ba despre modul în care se poate alcătui un calendar în formă de potcoavă, despre bacterii, antibiotice sau insulină etc., toate acestea însoţite de desene detaliate.

Printre capitolele cu informaţii enciclopedice, adresate desigur, indirect, micilor cititori, se strecoară poezioare, mici poveşti de sezon (de pildă, cu prilejul Crăciunului) sau relatări ale unor episoade pitoreşti din vilegiatura la mare sau de la joaca cu maimuţa Monkey (sic!). Nimic memorabil în aceste texte, perfect plate şi lipsite de nerv, caracterizate de didacticism şi pline de sentimentalism. Sunt chiar defectele pe care exegeţii vremii le reproşau vechii literaturi pentru copii, cea „burgheză”, în contrast cu noua literatură[1] pentru cei mici. Conştientă, poate, că metoda ei nu e tocmai în spiritul vremurilor, autoarea introduce un întreg capitol politic (Moftuleţ în luna mai). Pornind, oarecum nevinovat, de la înţelesul cuvântului „democraţie”, dialogul dintre Moftuleţ şi stăpâna lui alunecă spre pura propagandă. Totul pleacă de la o întrebare naivă a animalului (Moft - Aud tot mereu acest cuvânt „Democraţie”. L-am întrebat şi pe Grivei, că-i dulău bătrân şi încercat, ce o fi asta? Dar Grivei mi-a spus: Ce-mi pasă mie de democraţie, pe mine mă interesează să-mi rod osul). Urmează o pledoarie împotriva egoismului unora ca Grivei, precum şi o explicaţie simplă a procesului de acumulare a capitalului prin exploatarea altora:

Altădată erau aproape numai Grivei dintr-aceştia, pe care îi interesa un singur lucru: Să-şi poată roade fiecare osul lui. Şi nu numai atât. Adunau oase, adică bani, cu grămada, nu se gândeau decât la ei, ei să strângă, ei să tot aibă, ceilalţi, puteau muri de foame, puţin le păsa. Şi aceste oase, aceşti bani, erau adunaţi din munca celor mulţi, care n-aveau odihnă, şi deşi munceau pe când ceilalţi trândăveau, abia de le ajungea să se înţolească şi să-şi astâmpere cât de cât foamea. Dar dacă se îmbolnăvea vreunul, n-avea nici bani de doctor, nici de farmacie, zăcea neputincios şi neputând munci, nici nu câştiga şi domnea mizeria în casă. Dar dacă se făcea sănătos şi vroia să reia lucrul, altul îi luase locul şi el rămânea pe din afară.

În antiteză cu această stare de lucruri sumbră se află situaţia din Uniunea Sovietică, unde oamenii au reuşit să aibă un trai mai bun:

În Uniunea Sovietică au reuşit pe deplin. Acolo nu există oameni leneşi şi egoişti care să se îmbogăţească de pe urma muncii celorlalţi, toţi muncesc, toţi au ce le trebuie, toţi sunt tovarăşi între ei. De unde altădată - şi nu e chiar aşa de mult de atunci - lucrătorii munceau 12 şi 14 şi chiar 16 pe zi, chiar şi copiii mici Moftuleţ, (cum mai este acum în Indonezia, China şi celelalte ţări de sub jugul bogaţilor străini) închipuieşte-ţi! astăzi s-a ajuns la munca de opt ore, există căminuri [sic] de odihnă pentru muncitori: când sunt bolnavi sunt îngrijiţi, şi leafa tot li se plăteşte, că doar nu e vina lor că au căzut bolnavi sau că au suferit un accident. Şi patronul, adică cel care dă de lucru, nu poate da afară pe cine vrea el şi când vrea el, cum era înainte vreme, ca în locul lui să primească pe un alt nenorocit, gata să muncească şi mai mult pentru şi mai puţini bani. Iar ziua de 1 Mai este marea sărbătoare a Muncii.

Este o concepţie naivă, edulcorată, a realităţilor sovietice, cu „patroni” omenoşi şi cinstiţi, servită unui public-ţintă naiv şi lipsit de maturitate; este, în definitiv, încercarea autoarei de a fi în pas cu vremurile. Capitolul este împodobit cu portretele clasicilor socialismului (Marx, Engels, Rosa Luxemburg, dar şi Robert Owen), fără vreo menţionare a constructorilor socialismului real, Lenin şi Stalin.

Receptarea în presă a Cărţii lui Moftuleţ este destul de discretă. Sub semnătura Gr. T, ziarul Adevărul[2] publică un articol intitulat „Literatura pentru copii. «Cărticica lui Moftuleţ» de d-na Marghita”. Trecând peste citarea greşită a numelui cărţii, este de spus că articolul este în esenţă complezent şi laudă scrierea pentru calităţi pe care nu le are:

Cartea lui Moftuleţ [...] are grijă să nu cadă în păcatul citat [concepţia potrivit căreia copiii nu au simţ critic], ea fiind scrisă nu numai cu o necontestată pricepere a psihologiei copilului, dar şi într-un stil care poate fi urmărit cu plăcere de părinţii celor mici. „Cartea lui Moftuleţ nu are nici duioşii prefăcute, nici dulcegării neplăcute, ci prin ea trece firul roşu al dragostei de cei mici şi priceperea autoarei de a fi de folos prin cunoştinţele difuzate prin glumele bunului Moftuleţ.

Cu totul altfel stau lucrurile în recenzia consacrată cărţii de revista Flacăra[3]. La rubrica Baricada, destinată adesea lansării de săgeţi veninoase, de pe poziţiile ideologiei dominante, la adresa unor apariţii editoriale, cronicarul anonim afirmă că E. Marghita este „străină” de „prefacerile sănătoase” ale literaturii pentru copii din reviste precum Licurici sau Universul copiilor sau din cărţile apărute la Cartea Rusă. Evidenţiind (pe drept cuvânt, de altfel), ridiculul unor dialoguri (precum cel despre penicilină) recenzentul îi reproşează autoarei modul în care prezintă personalităţile părinţilor fondatori ai socialismului. Grav ar fi nu doar modul greoi în care se face prezentarea, ci mai ales faptul că „autoarea a luat un căţel drept obiect al cultivării cu atari probleme”.

În plus, lucrarea e inadecvată:

Dacă se adresează celor mici de tot, atunci încărcarea cu material didactic e dezastruoasă pentru scopul urmărit, dacă ea e destinată tineretului, atunci a folosi ca pretext ignoranţa câinelui e naiv şi complet nelalocul lui. Tot ar fi fost poate mai bine ca în locul distinsului „Moft” să li se vorbit copiilor de unul din vechii noştri prieteni, Grivei, Azorică sau Lăbuş, de vreun câine lăţos care trăieşte liber în mijlocul naturii, câine credincios stăpânului său şi care învaţă multe lucruri folositoare prietenului său - omul.

Este posibil ca prin Cartea lui Moftuleţ autoarea să fi încercat să-şi procure un bilet pentru autobuzul vremurilor noi care băteau la uşă. Dacă aceasta va fi fost intenţia ei, rezultatul nu putea fi decât o ratare, căci struţocămila burghezo-socialistă nu era viabilă.

Volumul este ilustrat de A. Petrescu. Mulţumiri domnului Dan Tudoroiu, care mi-a procurat această carte rară. A se vedea, pentru o prezentare a autoarei, articolul lui Al. Cistecan intitulat Fete pierdute – efectul Topîrceanu asupra studentelor, România literară nr. 24-25 din 1 iunie 2018.

[1] A se vedea, spre ilustrare, Ion Călugăru, Literatura pentru copii, în Scânteia nr. 53 din 12 noiembrie 1944, Alice Gabrielescu, Ce citesc copiii? Cărţile celor mici, în Adevărul nr. 17096 din 26 februarie 1948 etc.

[2] Nr. 17055 din 8 ianuarie 1948.

[3] Nr. 14 din 4 aprilie 1948.

Cezar Petrescu – Neghiniţă (III)

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Tue, 20 Dec 2022 15:21:00 +0000

Finalul vacanţei de vară şi întoarcerea din vacanţă a lui Neghiniţă marchează începutul celei de a doua părţi a romanului, a cărei acţiune se petrece la Bucureşti. Este un univers cu care eroul este familiarizat, în care se simte bine şi acţionează decis şi firesc. Începe şi şcoala, un ecosistem în care băiatul este bine integrat şi în care se manifestă („înfipt” cum este) ca un veritabil lider de opinie. Dacă Bucegii lui moş Toma Aliman par să reprezinte un spaţiu al stagnării, încremenit prin natura lui în vechea aşezare a lucrurilor, şcoala este un spaţiu al înnoirii, după cum subliniază autorul, fie prin narator („În noua rânduială, se schimbaseră multe la şcoală. Clopoţelul «chema la o viaţă nouă»”, fie prin câte un personaj („Aud că se schimbă şi rânduiala învăţăturii pentru şcolari! [...] Cică a ieşit o lege nouă, cu mai multă chibzuială pentru copiii celor mulţi şi nevoiaşi...”, declară Aliman, probabil cu referire la noua lege a învăţământului din 1948). Noi sunt şi unii din colegii de clasă, precum Ionaşcu V. Petre (alintat Pătruţă), copil de la ţară, orfan nevoiaş, venit la oraş la învăţătură, pentru care Neghiniţă, iniţiat în tainele Capitalei, devine un veritabil cicerone.

Vremurile în schimbare aduc la suprafaţă şi personaje detestabile recrutate din rândul foştilor burghezi şi moşieri. Este de pildă cazul lui Jean Răţescu (şi el e nou, căci numele lui originar este Ion Răţoi), personaj negativ caracterizat în tuşe groase, care încearcă să-şi ascundă comorile („[c]utia plină de aur, cu bani străini, cu napoleoni, cu monedă elveţiană, englezească şi americană”, [t]ot ce jefuise şi adunase cu înşelăciune din munca altora, vreme de ani şi ani”). Ajutat de Bârlig (care e adevăratul erou al acţiunii), Neghiniţă îl demască pe Răţoi, care e dat pe mâna autorităţilor, şi câştigă recompensa oferită pentru prinderea infractorului. Găsim aici o temă îndrăgită de prozatorii din anii Republicii Populare. Demascarea de către copii a unor răufăcători este un motiv cu o mare remanenţă în proza juvenilă; îl găsim la autori diverşi, de la Cezar Petrescu în Neghiniţă şi Octav Pancu-Iaşi în Marea bătălie de la Iazul mic până la Constantin Chiriţă în Cireşarii sau Al. Şahighian în Coiful de aur, pentru a cita doar nume arhicunoscute. Odiosul Răţescu nu e singurul reprezentant al vechii lumi; alături de el (dar nu atât de aspru sancţionaţi) sunt membrii familiei Rahoveanu, foşti moşieri, rămaşi însă cu mari averi, cu palat şi maşini, vecini cu Neghiniţă. Romancierul le consacră pagini întregi, scoţându-le în evidenţă rapacitatea, în pasaje care par să anticipeze, cu naivitate jucată, Cronica de familie a lui Petru Dumitriu.

Nu toate momentele vieţii de la oraş sunt însă la fel de încărcate de gravitate. Printre demascările de „foşti” se strecoară şi întâmplări pitoreşti precum cea cu Neghiniţă vrăjitor (în realitate, un moment oniric, cu animale vorbitoare) şi mai cu seamă cea cu Barabumbosaurul, un balaur născocit de un coleg mitoman (Nelu), pe care Neghiniţă îl ridiculizează în faţa celorlalţi şcolari. Dincolo de tezismul moralei („îl adusese pe Nelu pe calea adevărului”), momentul este foarte amuzant şi merită reţinut.

Iată, aşadar, o carte pentru copii de o complexitate remarcabilă, în care găsim, pe lângă poncifuri realist socialiste de primă generaţie, momente vii, imaginate cu verva unui prozator talentat. Cu toate acestea, presa vremii, destul de atentă la apariţiile editoriale, nu îi acordă prea multă atenţie, poate cu excepţia semnalărilor din Universul din august 1948, care anunţă publicarea în foileton în Universul copiilor. Neghiniţă este totuşi menţionat ca realizare de frunte a literaturii contemporane în articolul de sinteză al lui Al. C. Constantinescu, Din problemele şi sarcinile literaturii pentru copii, apărut în Viaţa românească nr. 6 din 1950. Eroul lui Cezar Petrescu este pus alături de Iliuţă din Nodul pământului de Elena Mătasă; amândoi „sunt copii care vor să cunoască natura şi cărora autorii respectivi le oferă un frumos şi amănunţit decor al munţilor şi al pădurii”. Cam puţin, ar spune unii, deşi apariţia în 1958 a unei a doua ediţii (revizuite) pare să mai îndrepte puţin lucrurile.

Cezar Petrescu – Neghiniţă (II)

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Mon, 12 Dec 2022 15:05:00 +0000

Neghiniţă al lui Cezar Petrescu nu are nimic în comun cu celălalt Neghiniţă al literaturii române pentru copii, al lui Delavrancea. Departe de a fi un personaj mai degrabă supranatural, autor de pozne frizând maleficul, protagonistul cărţii de faţă e conceput ca un personaj realist, luminos şi înzestrat cu o mare bunătate. E „mic şi înfipt”, aflăm de la bun început, „bun băiat, cum nu-şi are pereche pe lume. Ascuţit la minte. Ager la faptă. Săritor în ajutorul prietenilor. Cartea Ia el, carte! Joaca la el, joacă! Iar când îşi ia o răspundere, poţi să nu mai ai nicio grijă.” Sunt premisele unui caracter care îl plasează pe băiatul de opt ani în galeria eroilor pozitivi, calitate pe care o onorează de altfel pe întreg parcursul romanului. Orfan de tată, umil cizmar ucis într-un bombardament în războiul mondial recent încheiat, Neghiniţă locuieşte în Bucureşti cu mama lui, femeie necăjită, care spală rufe prin străini pentru a-şi întreţine copilul. E situaţia în care se vor fi aflat în acei ani destule familii, iar asta nu face decât să potenţeze efectul realist scontat pesemne de autor. Scriitorul nu va ezita de altfel să intervină direct acţiune ca personaj auctorial care stă de vorbă chiar cu Neghiniţă în Poiana Cerbului de la Buşteni, aproape de casa prozatorului, actualul muzeu. E o scenă din care aflăm că povestea lui Neghiniţă e concepută drept contrapondere la întâmplările unui alt erou-copil, Iliuţă, care avusese o soartă tragică. Mesajul e transparent: timpurile s-au schimbat, nu mai e vremea naraţiunilor triste, cu copii striviţi, fatalist, de greutăţi, ci a cărţilor stenice, cu actanţi puternici şi decişi, în spiritul transformărilor de după 23 august 1944.

Romanul (în definitiv o succesiune de povestiri interconectate, dar care se pot citi, până la un punct, independent) are două mari părţi. Prima, un fel de iniţiere, este reprezentată de vacanţa de vară pe care Neghiniţă o petrece în Bucegi, la pădurarul Toma Aliman, un unchi de-al doilea. E o perioadă de învăţare, de conectare cu un univers care îi este altminteri necunoscut copilului de la oraş, care face cunoştinţă cu pădurea şi animalele ei. Unele din experienţe sunt codificate sub formă de capitole de sine stătătoare (căprioara Năluca); cea mai importantă întâmplare este însă întâlnirea cu căţelul Bârlig, un câine urât, dar foarte inteligent şi plin de afecţiune, care devine prieten inseparabil al băiatului. Vara aceea petrecută în natură e şi un sezon pentru fapte bune, căci Neghiniţă o învaţă să scrie pe mătuşa Lisandra. Toma şi Lisandra găsesc în musafirul lor un substitut al propriului copil pierdut nu oricum, ci în focul luptelor clasei muncitoare:

Au avut un fecior care a fost ucis de stăpânire în anul 1918, în piaţa Teatrului Naţional, la Bucureşti. Era muncitor şi a fost ucis împreună cu alţi muncitori ca el, luptând pentru pâine Luptând pentru libertate. Luptând pentru dreptate. De atunci sunt vreo treizeci de ani. Iar de treizeci de ani, nu le-a călcat picior de copil în casă. Aşa că toată dragostea lor de copii, adunată de atâta vreme, o risipesc acum pentru Neghiniţă, strănepotul lor cel mic şi înfipt.

Referirile la aspecte politico-sociale în ton cu atmosfera vremii, emfatice şi căutat emoţionale, fac notă discordantă cu tonul general al povestirii, spontan şi relaxat, ca şi cum ar fi fost introduse de autor într-o etapă de post-producţie. În ansamblu, vacanţa este o incursiune într-un teritoriu paradisiac, unde timpul este suspendat; scriindu-i o scrisoare mamei la Bucureşti, Neghiniţă notează cu candoare, „nu ştiu data, că aci n-avem calendar”. Un singur cusur are acest mod de petrecere a timpului, acela că te izolează de societate, nepermiţându-ţi să-ţi faci prieteni printre cei de vârsta ta. E un neajuns pe care îl simte cu acuitate şi Neghiniţă, mai ales când are ocazia să se întâlnească cu un grup de copii veniţi la munte în tabără sau, după expresia vremii, în colonie. Însoţit de Bârlig, copilul revine la Bucureşti pentru începerea şcolii. Începe cea de a doua parte a peripeţiilor acestui mic „înfipt”. (Va urma)

Volumul este ilustrat de Dem.

Cezar Petrescu – Neghiniţă (I)

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Mon, 28 Nov 2022 16:22:00 +0000

Urmând un obicei destul de răspândit în primii ani ai Republicii Populare[1], romanul pentru copii Neghiniţă al lui Cezar Petrescu (Editura de Stat, 1949) este publicat mai întâi în foileton în revista Universul copiilor (primul episod în numărul din 18 august 1948). Prolificul romancier interbelic scoate de altfel imediat după război un întreg şir de cărţi pentru copii (Cocârţ şi bomba atomică, Pif-Paf-Puf, Omul de zăpadă, Iliuţă copil), dar după Neghiniţă şirul acestora se întrerupe definitiv. Neîndoielnic, în primii ani ai Republicii Populare, romancierul, cu un „cazier” încărcat de directoratul la ziarul carlist România (1938-1940), nu se află pe lista scurtă a preferaţilor regimului, deşi imaginea lui se va ameliora după 1950[2]. Eclipsa (parţială şi temporară, totuşi) este provocată şi de atitudinea recalcitrantă manifestată de Petrescu în anii imediat premergători lui 1948[3]. Acestea fiind spuse, nu ne miră consemnarea anonimă de la rubrica Baricada a revistei Flacăra din 5 septembrie 1948 (nr. 36). Ce se întâmplase?

Din lectura textului aflăm că, în pregătirea lansării foiletonului cu Neghiniţă, revista Universul copiilor scosese un afiş în care era anunţată viitoarea apariţie a serialului. Toate bune şi frumoase, am spune, dar redacţia publicaţiei comisese o eroare de neiertat, cel puţin în opinia ideologilor de la Flacăra. Să dăm cuvântul Baricadei, căci câteva citate mai cuprinzătoare ne vor ajuta să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat:

O prezentare atractivă este desigur recomandată, mai ales când e vorba de literatura pentru copii. Felul însă în care e conceput afişul ne pune în faţa unei reclame exagerate, zgomotoase, pe care publicul nostru o ştia demult dispărută din presă. ─ „Cine este Neghiniţă?” ─ Se spune în textul afişului şi urmează răspunsul: „vi-o spune marele scriitor Cezar Petrescu”. Numele autorului este reprodus în litere de-o şchioapă. Nu ştim în ce măsură numele d-lui Cezar Petrescu poate fi pentru cititorii copii un punct de atracţie, în orice caz această exagerată evidenţiere a numelui autorului, precedat de adjectivul „marele”, denotă o tendinţă vedetistă în redactarea afişelor. Sobrietatea nu înseamnă excluderea atractivităţii unui afiş, a textului său. Dimpotrivă, sobrietatea este o condiţie necesară în propagarea literaturii pentru copii, care nu trebuie să fie făcută după vechiul calapod al artei comercializate.

Critica adusă revistei Universul copiilor (acuzaţia de vedetism era, în epocă, destul de gravă!) îl loveşte, prin ricoşeu, pe scriitor. Valoarea contribuţiilor sale la literatura autohtonă pentru copii ─ este vorba, totuşi, de autorului celebrei cărţi Fram, ursul polar ─ este pusă, perfid, sub semnul întrebării. În definitiv, ce aşteptări poţi avea de la o creaţie ivită sub auspiciile unei publicităţi în spirit burghezo-moşieresc comercial?

Valoarea lui Neghiniţă este pusă, așadar, sub semnul întrebării. Este efectul propoziţiei condiţionale care deschide paragraful care urmează:

Dacă romanul „Neghiniţă” este într-adevăr o operă de valoare, el va fi citit şi preţuit, fără a i se face o prezentare ce caută cu tot dinadinsul să se sprijine pe un senzaţional inexistent. iar dacă autorul ţine la aceasta, trebuie să ştie că în niciun caz afişul unei reviste de copii nu este locul indicat pentru aşa ceva.

Senzaţionalismul, păcat al literaturii burgheze, nu îşi are locul în noua orânduire, deşi, aşa cum se vede, el scoate capul acolo unde te aştepţi mai puţin, anume în domeniul literaturii pentru copii. Sibilinic, autorul notei încheie menţionând „noua orientare” a presei: „Cititorii, copiii în cazul nostru, trebuie să fie cruţaţi de lectura unor afişe în care lipsa de decenţă a vedetismului este într-o flagrantă contradicţie cu noua orientare a presei noastre”. După cum ştim, în spiritul epocii, literatura pentru copii reprezenta un domeniu important şi sensibil de manifestare a vigilenţei ideologice, iar modul în care era promovată era la fel de important cu conţinutul. Şi dacă, pe parcurs, era adus la ordine un scriitor (încă) nealiniat, cu atât mai bine. Vom vedea, în postările următoare, dacă conţinutul romanului justifică critica şi aprehensiunile exprimate de Flacăra.

În imagine, coperta revistei Universul copiilor în care apare primul număr al serialului „Neghiniţă”

[1] Apar în serial, înainte de publicarea în volum, romane importante în epocă: Al. C. (Corodar) Constantinescu, Cei trei voinici, Maia Radovan, Din carnetul unui şcolar (ambele în Licurici, 1947), Octav Pancu-Iaşi, Marea bătălie de la Iazul mic (Licurici, 1951), Gica Iuteş, Inimoşii (Licurici, 1952) etc.

[2] În 1955 scriitorul devine membru al Academiei R.P.R.

[3] A se vedea, de pildă, capitolul pe care i-l consacră Ana Selejan în Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană (Cartea Românească, 2005, pp. 428-436). Prozatorul face de mai multe ori obiectul unor înfierări în presa culturală şi i se disecă opera potrivit grilei realismului socialist (ca în Ocolirea luptei de clasă în romanul d-lui Cezar Petrescu de Ovid S. Crohmălniceanu, în Contemporanul nr. 96 din 23 iulie 1948).

Emil Dorian – Primăvară nouă. Poezii pentru copii şi tineret (II)

noreply@blogger.com (Wilkins Micawber) — Tue, 15 Nov 2022 17:34:00 +0000

Apariţia volumului Primăvară nouă nu are ecouri în presa vremii. Nu i se consacră nicio recenzie şi nu figurează pe nicio listă de cărţi noi din vreuna din publicaţiile mai cunoscute, deşi cartea ar fi putut reprezenta o contribuţie valoroasă la corpusul noii literaturi pentru copii şi tineret care se cerea edificat după proclamarea republicii populare. Să fi fost această ignorare un reproş la adresa insuficienţei combativităţi propagandistice a materialului poetic? Faptul că Primăvara... apere la Socec şi nu, de pildă, la o editură ancilară precum Editura de Stat nu e neapărat relevant, căci Socec fusese de curând naţionalizată şi, oricum, conţinutul editorial se afla sub atentul control al cenzurii. Revenind la întrebarea pe care am formulat-o, e desigur imposibil să îi dăm un răspuns categoric, însă deţinem, din fericire, informaţii privind controlul exercitat de cenzură asupra conţinutului lucrării.

Cel care oferă aceste informaţii este chiar autorul, în Jurnalul din 1945-1948[1]. Însemnările din 15 aprilie 1948 redau problemele pe care le-a avut cu cenzura[2] autorul acestei culegeri de versuri în definitiv anodine şi fără miză politică. În pregătirea apariţiei, materialul poetic este temeinic analizat de Alexandru Jar[3], cenzorul responsabil, care decide, în mod surprinzător, eliminarea unei poezii intitulate 1 Mai. Iată ce scrie Dorian, nedumerit de decizie:

În volumul de poezii pentru copii şi tineret pe care îl tipăreşte Editura Socec se află o poezioară cu titlul 1 Mai. Este un 1 Mai al copiilor. Cenzura scrie sub semnătura lui Al. Jar: „Această poezie e interzisă.” Coşul cenzurii are inexplicabile taine.

În continuare, autorul transcrie poezia cenzurată. Nu o vom reda aici integral, căci e un poem mai lung, format din unsprezece catrene. E în esenţă o poezie nevinovată, cu o atmosferă rustică tihnită, în care animale şi oameni sărbătoresc prima zi de mai, încheiată cu o chemare la optimism şi celebrare. Ea începe aşa: „Pe toate uliţele unse / Cu glas lucios de caterinci, / Au înflorit din zori ghirlande / De steaguri roşii şi lozinci.” E adevărat că nu e cea mai fierbinte din adeziunile la sărbătorile clasei muncitoare, dar nici nu poate fi vorba aici de vreun element de frondă. E posibil totuşi ca două din strofe să fi atras atenţia cenzorului. Mai întâi strofa a treia: „Cu steguleţ crestat pe frunte / Şi foc topit în tânăr grai, / Cocoşul şi-a vestit în curte / Lozinca lui de Întâi Mai..”, apoi cea de a cincea: „Un cârd de raţe încălţate / Cu roşiile lor opinci / Păşesc făloase către poartă / Şi măcăie din cioc lozinci.”, par să conţină germenii unei discrete subversiuni. E posibil ca cenzorul să fi fost deranjat de distribuirea unui cocoş şi a unor raţe pe postul de propagatori ai lozincilor marelui eveniment. Efectul trebuie să fi fost atât de puternic, încât Jar a decis eliminarea întregii poezii, nu doar a unor strofe „sensibile”, şi nici nu i-a oferit lui Dorian posibilitatea de a le reface.

Situaţia în care e pus poetul e surprinzătoare, căci el se manifestase constant ca aderent fără rezerve la retorica stângii (chiar şi pentru sărbătoarea muncitorimii el scrisese un entuziast Imn de 1 Mai, inclus în antologia Poezia muncii şi a libertăţii[4]). Indiferent de situaţie, interacţiunea cu Jar îi lasă poetului, deprimat şi dezorientat, un gust amar:

Domnul acesta, pe cât de grav, pe atât de speriat, care răspunde la numele progresist de Jar, începe să devină de-a dreptul absurd. Situaţia e penibilă. Oare din această pricină să părăseşti condeiul liric? Mă gândesc ce va mai face cu celălalt volum, Steagurile inimii, care azi sau mâine îi va sosi sub ochi. Va face harcea-parcea toate steagurile! Să nu mă las? Să pornesc o luptă? Ştiu dinainte că n-am s-o câştig, dar nu pot...

Nu ştiu care vor fi fost avatarurile versurilor din volumul pentru adulţi Steagurile inimii şi dacă cenzorul a acţionat şi în acest caz cu aceeaşi vigilenţă ca în cazul cărţii pentru copii. Emil Dorian continuă însă, în pofida dezamăgirilor mărturisite în jurnal, să servească fără abatere cauza socialismului. Printre numeroasele lui producţii conforme ideologic se numără versurile din culegerile Poeme pentru 7 Noiembrie sau Slavă lui Stalin[5]. Un vers din poezia Lenin („A fost un om, / Cu fruntea ca un pisc pleșuv sub soare...”) apare ca motto al primei pagini a publicaţiei Flacăra Sibiului din 19 aprilie 1958 (Dorian murise în 1956), dovadă a remanenţei creaţiei autorului. Şi – ironie supremă, poate – afinităţile de creaţie dintre scriitor şi cenzorul său sunt subliniate în amplul articol al lui N. Moraru din numărul 6 pe 1948 al revistei Viaţa românească, intitulat Revoluţia din Octombrie şi drumurile literaturii:

Lui Lenin îi închina acum un an poetul Alexandru Jar iar poemul „Lenin în Octombrie”, răspunzând parcă poemului lui Emil Dorian „Lenin”.

Oricum vor fi stat lucrurile cu micul volum de versuri Primăvară nouă, Emil Dorian va fi confruntat în curând cu alte probleme ideologice, provocate de apariţia romanului Otrava, şi nu-i va rămâne probabil prea mult timp pentru analiza obstacolelor puse în calea lui de cenzură la cartea pentru copii. Reţinem, din cazul Dorian, atenţia pe care o acordau autorităţile de supraveghere tuturor domeniilor creaţiei artistice, fără a face excepţii pentru cărţile destinate celor mici.

Postarea este ilustrată cu o poză a lui Emil Dorian extrasă din necrologul publicat în numărul din 14 iunie 1956 al Gazetei literare.

[1] Cărţile au rămas neterminate (Jurnal 1945-1948), Editura Compania (2013) pp. 355-357.

[2] În anul despre care vorbim, atribuţiile cenzurii erau exercitate de Direcţia Presei, Direcţia Literară şi Direcţia Regionalelor din Ministerul Artelor şi Informaţiilor; ulterior, de mai celebra Direcţie Generală a Presei şi Tipăriturilor din acelaşi minister. A se vedea Liliana Corobca – Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist (Cartea românească, 2014)

[3] Alexandru Jar (1911-1988), scriitor şi publicist, ilegalist, ocupant al mai multor posturi de răspundere după 23 august 1944, soţul revoluţionarei Olga Bancic, membră a rezistenţei franceze, executată de autorităţile naziste.

[4] Editura C.G.M., 1946.

[5] Ambele apar în 1949 la Editura pentru Literatură şi Artă.