Așa m-am gândit ca m-ar ajuta si sa scriu pe blog. Nu ca sa ma plâng și să plictisesc pe cineva cu problemele mele, ci ca un exercitiu pentru mine și mai ales pentru a-mi organiza muntele de informații care ma ajută zi de zi.

Primul lucru pe care a trebuit să-l învaț, ca un copil care învață să meargă, a fost sa ma tratez pe mine și corpul meu cu blândețe. Niciodata nu m-am gândit ca trebuie, întodeauna m-am criticat cât am putut de tare, eram doar un munte de imperfecțiuni. A fost șocant pentru mine să ma gândesc că eu ma port cel mai rău cu mine, nimeni pe lume nu ma tratează mai prost decât ma tratam singură. Așa că învaț zi de zi cum sî ma port cu mine cu blandețe, cu iubire, cu acceptarea tututor imperfecțiunilor care ne fac unici. Lucrez zi de zi.
Al doilea lucru pe care il repet zilnic este exercitiul recunostinței. Il consideram un lucru banal, de la sine înțeles însă am invațat pe propria piele, si cu efecte vizibile imediat, cat de important și hrănitor e, cît de bine de simți cînd iți dai seama cate motive ai sa fii recunoscator. Cat de banal suna înainte – ai un acoperiș deasupra capului, ai mancat în ziua asta, ai cu ce să te invelesti, ești sănătos – ehe, cui ii pasa? Toata lumea are asta, noi nu avem ce are Musk sau mai stiu eu cine. Cum am ajuns sî ne uitam numai în sus, la cei ce poate au ceva ce ne-ar placea dar le lipsesc și lor altele care sunt mai valoroase pentru noi? De când am inceput exercițiul recunoștinței în fiecare seara găsesc mai multe motive sa fiu recunoscîtoare: soarele de dimineață de la mine din balcon, florile descoperite in cele mai ascunse locuri, un ceai, o discuție cu o prietena, mirosul de soc, de tei, o joaca cu Max, rasul unui copil, si câte și mai câte.

Mersul pe jos este un alt lucru care ma ajuta de ceva vreme. Ma ajuta sa scap de overthinking, gandurile obesive pe care le țin la distanță de ceva vreme deja.

Sunt multe lucruri pe care vreau sa le amintesc aici. Sa nu le uit. Mintea imi poate face feste uneori, daca raman aici poate o sa-mi amintesc.

O zi frumoasa sa avem!

M-am dus la lansare bucuroasă să aflu secretul care să ne faca viața mai ușoara. Am cumparat și cartea însă n-am mai citit-o, mi-a disparut elanul cand și autorul, în discutța online cu publicul, mi-a confirmat ceea ce știam deja: vorbim de sisteme de educație diferite. Noi suntem sclavii notelor cel puțin 4 ani de zile, in gimnaziu, si tremuram la gândul că o notă proastă ne îndepărtează de liceul dorit. La clasă se face atât cât se poate, cu manuale atât de depașite, cu atat de mulți elevi în clasă, așa că nu poți ajunge la note mari fără să lucrezi acasa.E drept că unii exagereaza cu temele și ajung la pretenții absurde de la copii. Acolo nu există altă soluție decât discuția cu profesorul, cu directorul și așa mai departe. E drept că eu am vorbit cu profesorul când la clasa pregatitoare (la care parcă nu existau teme) copilul plangea cu capul pe caiet pentru ca îl durea mana după 4-5 pagini de liniuțe și nu am avut niciun rezultat, a trebuit pur și simplu să ne mutam, dar măcar nu mi-am lasat copilul sa se chinuie mai mulți ani cu cineva care nu ințelege dozarea efortului la copii.

M-am bucurat , o bucurie amara dar bucurie totuși, că mi s-au confirmat convingerile cum că trebuie să ne susținem și să ne încurajăm copiii, inclusiv la teme dacă e cazul, și să nu uitam să încercăm să reparăm tot ce s-ar putea strica la școală. Există și interes pentru formarea profesorilor, mărunt și punctual dar există. Era la lansare o doamnă directoare de la o școală din București care era foarte interesată să formeze noi invațatoare și a cerut de la facultate să trimită învațatori pentru practică, evident că nu a fost susținuta, la noi practica pedagocică este foarte neimportantă, câteva ore in anul 3 si 4. Altcineva se plângea că la practica pedagocică într-o gradiniță au asistat la ore care incepeau inevitabil cu : mâinile sus, mâinile jos, mâinile la spate. Studenți care asistă la astfel de ore, neavând și alte repere ajung să creadă ca așa e normal și așa vor proceda și ei mai departe. Se va schimba la noi, în timpul vieții noastre, modul de formare a profesorilor?

În concluzie nu putem scăpa de temele pentru acasa. Trebuie să sancționam orice exagerare (am auzit de 100 de probleme de pe o zi pe alta) printr-o discuție deschisă si serioasă cu profesorul respectiv, ca între adulți real interesați de progresele și viitorul copilului, cu un limbaj normal, politicos, fără acuze. Și profesorii au nevoie de încurajare de multe ori și o discuție deschisă ar putea să-l puna pe gânduri și să accepte să mai schimbe ceva în folosul copilului. Pentru că asta trebuie să avem mereu în vedere: interesul copilului nostru.

Multă vreme orice tânăr se înscria la o facultate. Chiar daca asta a dus la o inflație de absolvenți și a scăzut drastic valoarea unei astfel de diplome. Cei mai mulți tineri întampină dificultați în a-și găsi un loc de muncă. În principal din cauza de lipsa de experiență. Ce știi sa faci?

În România meseria nu mai e brațară de aur de multă vreme. În alte țări maestrul brutar e la fel de recunoscut ca un medic. Modelele tinerilor noștri sunt, în general, cântareți sau afaceriști ce au aparut peste noapte, prea puțini știu sau sunt încurajați să cunoască cu adevarat o meserie. Tocmai de aceea m-am bucurat foarte tare când am auzit ca Tabăra din Țara lui Andrei s-a transformat in Tabîra Meseriasilor din Tara lui Andrei. M-am bucurat  atât pentru idee  dar și pentru ca știu ca temele sunt abordate cu simț de rîspundere și sunt convinsa ca elevii participanti vor pleca acasa cu multă încredere în ei, și poate iși văd deja drumul în viață. Am citit că sunt atât ateliere teoretice (dezvoltare personală, prezentare în fața angajatorului, profilare vocaționala) cât si activitați practice, specifice fiecărei meserii.

,,Scopul Taberei Meseriașilor este să completeze programa școlară și să îi ajute pe elevi să fie mai pregătiți pentru piața muncii, după încheierea studiilor. În 2015, proiectul vine în sprijinul a cinci meserii studiate de elevi: frizer, croitor, bucătar, mecanic auto și operator sondă.”

Nu e deloc o rușine sa inveți o meserie. E foarte bine sa știi o meserie și să o știi bine, și asta cât mai devreme. Cunosc atatea povești ale unor tineri care au absolvit o facultate si se lupta sa-si gaseasca un job, si de ani de zile nu gasesc altceva decat casier sau lucrător comercial.

Mult succes Romania Meseriașă!

Vara aceasta nu am tinut cont foarte mult de listele de lecturi suplimentare primite la scoala. Andrei (8 ani) citise Vrajitorul din Oz, Micutul Nicolas si O vrajitoare ingrozitoare in timpul scolii. In vacanta a inceput cu Frank Einstein si motorul cu antimaterie, pentru ca-i povestise Mara despre ea si li s-a parut foarte amuzanta, apoi Emil si detectivii si Marele urias prietenos Roald Dahl. Asteapta la rand Charlie si fabrica de ciocolata si Charlie si marele ascensor de sticla, insa va trebui sa ne ocupam si de lista de la scoala, cu Alice in Tara minunilor, Cuore inima de copil, Gavroche si Cosette, Colt alb si Cartile junglei. Nu stiu daca va apuca sa le termine pe toate, m-am bucurat ca citeste, am cautat sa-i gasesc unele amuzante care sa-l atraga si o sa dam noi de cap si listei obligatorii.

Mara (12 ani) a inceput cu George in cautare de comori prin cosmos, Frank Einstein si motorul cu antimaterie, Zece negri mititei, Coraline, Fantoma din Canterville, Grammaton, Emil si detectivii, Punci cu porunci. S-a distrat cu Gulii verzi in tara pisicilor.  Asteapta pe lista de la scoala Ivanhoe  – Walter Scott, Cum sa imblanzesti o bicicleta, Bijuteria Guy de Maupassant, Ispravile lui Degetel si ale altora ca el – Serban Toarta, Poveste cu un gand stranutat Laura Grunberg.

Ne luptam si cu teme de vacanta, timp sa fie sa ne putem ocupa de toate. Daca aveti recomandari de carti pentru copii raman recunoscatoare!

Am folosit 500 g cirese fara samburi, 380 g faina, 200 g unt, 3 oua, 200 g zahar, 1 praf de copt, 2 linguri zeama de lamaie, 200 g iaurt, un praf de sare.

Dupa ce am pregatit cu Mara ingredientele restul a fost floare la ureche. A mixat ouale cu zaharul si praful de sare, apoi a adaugat iaurtul, zeama de lamaie,  faina si praful de copt.

A turnat compozitia in tava de la aragaz, a nivelat-o cu o spatula, apoi a asezat ciresele.

Cam 30 min la cuptor, la 180 de grade, apoi 30 min pentru racire, si gata.

Zeama de lamaie face o treaba excelenta, iar daca preferati visinele cu atat mai bine, folositi-le.

Prajitura e foarte buna, fina, o prefer clasicului pandispan, care poate fi cam uscat. Un praf de zahar pudra vanilat ar fi desavarsit minunatie de prajitura. Iar satisfactia ca a facut singura prajitura e de nepretuit.

In anii trecuti am facut inghetata cu fructe congelate si crema de branza, o reteta buna daca nu te derenjeaza acele de gheata care se formeaza la congelator. Iata ca am gasit o metoda sa imbunatatesc inghetata, care nu e obligatoriu sa fie bocna, si e mult mai atractiva in forma asta.

Am folosit fructe de padure congelate, banane congelate pe jumatate (banana foarte bine congelata ii da mult de furca blenderului meu ), iaurt grecesc si putina miere. Evident, cantitatile pot fi ajustate dupa gust si inspiratie.

Prepararea e foarte rapida iar inghetata poate fi devorata imediat. E posibil sa va deranjeze semintele fructelor de padure, in cazul asta cred ca nici fructele de padure proaspete nu va atrag foarte tare.

Inghetata e foarte cremoasa, chiar onctuasa si caloriile sunt cu siguranta mai putine decat intr-o inghetata clasica.

Banana poate sa lipseasca, insa ajuta la indulcire, cu ea e nevoie de mai putina miere. Iar congelarea bananelor e o idee pentru conservare, banana foarte coapta alterandu-se rapid.

Merita incercat si cu alte fructe!

Sa aveti pofta!

Multumita parintilor mei si lui Dumnezeu sunt inzestrata cu o bogata podoaba capilara, un par sanatos si “ondulat natural”, cum ii place mamei sa se mandreasca de cate ori are ocazia. Drept pentru care am fost chinul tuturor coafezelor cu care m-am intersectat sau al majoritatii. In copilarie era mai simplu, ca doar copiii nu au de ales, asta e tunsoarea si defilezi cu ea. Stilul castron m-a chinuit pana pe la 14 ani, cand (sta dovada fotografia de buletin) m-am transformat intr-un arici revoltat cu parul tuns scurt, fiecare fir de par revoltat si indreptat in alta directie. Minunat pentru oricine, cu atat mai mult pentru o adolescenta (vroiam sa spun adolescenta revoltata dar ma abtin de la pleonasm). Astfel ca pe toata perioada liceului nu m-am mai tuns, decat o usoara scurtare de varfuri cand minunea ondulata ajungea aproape de partile dorsale. Cum de la 18 ani am venit in Bucuresti am sperat ca am scapat de problema, aici gasind puzderie de saloane de coafura. Nu pot sa spun ca le-am incercat pe toate, insa am incercat destule, si mai de fite, si mai de cartier. Fiecare coafeza avea o opinie total opuna celei dinainte: trebuie lasat sa creasca, ba trebuie tuns in scari, ba filat, ba nici vorba de filare ca distrugem parul. Si am tot cautat pana prin anul 3 de facultate, unde am ajuns din intamplare la un coafor prin Crangasi, la doamna Domnica, coafeza cu maini de aur cu care am pastrat o relatie de lunga durata, mai exact pana s-a pensionat. Ei bine nu stiu cum facea sa-mi domoleasca pleata naravasa. E drept ca ma tinea pe scaun mai mult decat oricine, avea mai multa rabdare dar niciodata nu ma lua cu texte de genul: ”trebuie spalat ca sa-l pot tunde”, ”e musai un coafat ca sa se poata aranja mai bine”,” daca veniti si la vopsit o sa ne intelegem mult mai bine” si altele de gen.

Dupa pensionarea doamnei am trecut pe la colegele ei, am schimbat cartierul (oricum imi era foarte peste mana, ajunsesem acolo din intamplare si nu mai conta ca faceam o ora pe drum, important era ca eram multumita de parul meu) si am continuat sa caut. Nu renunt, cred ca undeva acolo exista o coafeza care sa-mi poata domoli pleata, trebuie doar sa o gasesc. Saptamana trecuta am intalnit una care mi-a spus de cum m-a vazut ca stie ce ii trebuie parului meu. Pe parcurs am aflat ca prefera parul scurt, drept pentru care mi-a facut un fel de bob. Am lasat-o pentru ca imi urasc parul de pe ceafa, gros si cret, insa ma gandesc cu groaza la saptamanile viitoare, cand va incepe sa creasca. Sigur ca trebuia musai spalat (desi nici vorba de un masaj, de ex, care m-ar fi putut convinge sa revin), desi dupa tuns, si coafat, si m-am opus cu greu norului de fixativ cu care m-a acoperit. Ba chiar a incercat sa ma faca si sa-mi schimb culoarea, desi a recunoscut ca abia ma vopsisem, dar data viitoare musai trebuie sa merg pe mana ei, cu ceva mai deschis, cum doar ea stie sa faca. Si m-a certat ca n-am apelat si la manichiurista, in conditiile in care lucreaza in echipa si cu manechiura si cu cosmetica, iar eu am ratat manichiura de data asta.

Nu pot sa spun inca multe despre tunsoare, e o schimbare mare pentru mine si inca nu m-am obisnuit. Ma enerveaza foarte cand cineva imi baga pe gat diverse si mai ales ca sa justifice nereusita muncii lor ( nu-ti iese tunsoarea daca nu e parul proaspat spalat sau vopsit de ea). Mai astept sa vad daca e vreun chip sa ma imprietenesc nu noul meu look sau caut mai departe. Pentru ca undeva trebuie sa existe si o coafeza pentru parul meu, nu?