Am convingerea ca intre minte si corp este o legatura profunda si ca orice stare emotionala buna sau proasta se rasfrange asupra corpului. Emotiile negative pot crea boli, iar cele pozitive iti pot da un tonus exceptional si te pot mentine fresh si young mult timp.
Dintodeauna mi-am dorit 2 copii si am vrut sa fie o diferenta mica de varsta intre ei, iar dupa 30 de ani, am simtit o dorinta acuta sa fac primul copil desi stiam ca emotional nu eram inca pregatita 100%.
Nu imi vindecasem toate ranile copilarilei, cautam raspunsuri la foarte multe intamplari din trecut si mai aveam mult de lucru cu mine.
Totusi, atunci cand am intalnit persoana potrivita, pe George, am decis sa concepem primul nostru copil. Am simtit ca el va fi un tata bun pentru copiii mei si am avut convingerea ca totul va fi bine.
Eram de 6 luni impreuna, foarte indragostiti, nu eram sudati bine ca si relatie, abia ne cunosteam, dar amandoi am facut un “leap of faith” si am conceput un copil.
Nu am realizat in schimb ca hormonii din sarcina accentueaza ceea ce tu nu ai vindecat si inca de la inceputul sarcinii am fost coplesita de emotii si de o sensibilitate aparte, iar toate aceste sentimente s-au transpus in fizic si de prin luna a6a am inceput sa am o sarcina joasa cu risc de nastere prematura, iar in trimestrul 3 a trebuit sa stau mai mult in pat/canapea si sa nu fac niciun pic de efort.
Am realizat atunci ca e nevoie de mult autocontrol ca sa nu te lasi coplesita de emotii si de multa putere pentru a face diferenta dintre hormoni, emotiile nocive din trecut si cele din prezent.
Astfel am continuat terapia, cititul, lucrul cu mine si la 2 ani distanta simt o schimbare majora in evolutia mea ca om.
In momentul in care am decis sa facem al 2lea copil, m-am simtit mai pregatita, mai puternica si mai stabila pe emotiile mele ca niciodata.
Stiam ca de data aceasta voi avea un autocontrol foarte bun si ca nu voi lasa niciun sentiment negativ sa ma deranjeze.
Si cu stupoare am remarcat ca da, functioneaza. Cu cat ai o stare emotionala buna, cu atat sarcina evolueaza foarte bine. Acum, nici urma de sarcina joasa, oboseala, picioare umflate sau alte sensibilitati emotionale. Am avut si am o sarcina atat de usoara incat spre surprinderea mea, am putut dansa pana in 30 de saptamani, fata de prima sarcina in care a trebuit sa ma opresc la 26.
Nu am lasat absolut mimic sa me enerveze, deranjeze si sa ma supere. Orice situatie negativa am tratat-o cu indiferenta si nepasare. Nu a contat decat starea mea de bine pe care am vrut sa o transmit bebelinei. Iar kilogramele nu au nicio legatura, luand acum in greutate un pic mai mult ca la prima sarcina si totusi ma simt mult mai usoara si in forma.
Am ajuns la concluzia ca trebuie neaparat sa facem copii abia atunci cand suntem vindecati de orice rani ale trecutului si ca orice stare emotionala buna sau proasta se transminte corpului si inevitabil copilului din pantec.
Voi reveni cu un vlog despre cartile care m-au ajutat sa ma schimb si voi mai povesti in alte postari aici pe blog despre drumul meu emotional.
Pe curand.
styling Ema Banita
foto George Burcea
Acesta nu este un articol despre cat de minunat e alaptatul si ce fericire maxima este atunci cand e mufat bebele la san.
Acesta este un articol despre rautati, prejudecati si critici in necunostinta de cauza.
Odata devenita mama, m-am lovit de alte mame care aleg sa alapteze un an, doi (foarte frumos), dar care in aceasta perioada isi creeaza obiceiul prost de a face celelalte mame care nu alapteaza mult timp din diferite motive, sa se simta ciudat, nasol, prost. “Vaai, dar de ce nu alaptezi mai mult?” sau “De ce nu stai cu bebele la san ore in sir ca sa stimuleze”, “Vai ce pacat, laptele matern e cel mai bun” etc si multe alte propozitii care te fac sa te simti ciudat si “gresita” daca nu ai un psihic tare si nu esti puternica ca femeie.
Nu pot sa inteleg de ce aceste mame simt nevoia sa se ridice in slavi, ce mame bune sunt ele ca fac asta un an doi si ce mame rele sunt alea care nu pot, nu au sau nu vor?! Aceste afirmatii stupide pot produce depresie si pot implementa ideea ca nu esti o mama buna.
A alapta sau nu si cat timp, sunt decizii complet personale iar timpul acestui proces variaza in functie de foarte, foarte multe motive. Evident, unele mame nu au lapte decat cateva luni. Altele au job-uri care nu le permit sa stea acasa si sa faca asta mult timp. Nu cred ca este treaba nimanui cat alapteaza fiecare mama si nu are dreptul nimeni sa judece alegerile altora pentru ca nu traiesc viata lor.
Si in tot acest subiect, nu barbatii/tatii sunt cei rautaciosi sau femeile care nu au copii, ci fix celelalte mame care se presupune ca ar trebui sa aiba mai multa empatie stiind ca nu e asa usor sa alaptezi si ca de foarte multe ori e un proces dureros.
In cazul meu, ca tot am fost intrebata de nspee mii de ori, cu Ella am ales sa alaptez fix o luna ca apoi sa pot merge la emisiuni relaxata (in juriu la TCDU am revenit la 2 saptamani pentru ca asa este in contract) si la concerte fara sa ma mulg prin bai.
De ce sa mergi la concerte asa repede?! Iar o intrebare stupida pusa de prea muti oameni. Nu e deloc repede – se merge la concerte dupa o pauza de 4, 5 luni, ca luam in calcul si pauza de dinainte de nastere, 4,5 luni, in care iesi din sistem si in care nu exista niciun castig financiar si se traieste strict din economii dar facturile nu se opresc in aceste luni. Totodata daca stai prea mult acasa, adio echipa (band, dansatori, colaboratori) deoarece e firesc sa isi gaseasca alte joburi, nu sa te astepte pe tine sa iti cresti copiii.
Dar na, pentru unii oameni decat sa isi puna creierul la contributie, e mai simplu sa ma judece pe mine si pe alte artiste care s-au reintors rapid pe scena. Si a te intoarce pe scena nu inseamna ca pleci de acasa si lasi bebelusul de izbeliste, inseamna ca pleci cateva ore si te intorci acasa chiar in aceeasi zi si faci asta de cateva ori pe luna la inceput, nu prea des.
Mama mea a muncit pana in luna a9a pe teren la Oficiul de cadastru si apoi a revenit la serviciu dupa 3 luni deoarece pe vremea comunista atat era voie – 3 luni sa stai cu bebele. M-a alaptat o luna pentru ca nu a avut si iata-ma mare si sanatasa. De asemenea si Ella, a crescut foarte bine, a luat in greutate conform graficelor si in 2 ani nu a racit decat odata.
A nu se intelege gresit. Sustin alaptarea, fiecare cat vrea si cat poate, dar nu sustin rautatea si ideea ca, daca nu alaptezi deloc sau o faci putin, esti o mama proasta, rea, gresita si nu iti iubesti copilul.
Fiecare mama face ce poate, cum poate iar mamele care nu au job-uri si pot sta acasa 2 ani din diferite motive, sa nu mai judece mamele care sunt active si revin repede la munca renuntand astfel la alaptare.
Cu a2a bebelina mi-ar placea sa nu mai fiu intrebata “cat alaptez?, Cat stau acasa, de ce nu ma opresc?, de ce revin la concerte asa repede? pentru ca mi se pare complet nepoliticos, ba chiar stupid si hai sa fim mai tolerante si dragute dragi mamici.
Sent from Yahoo Mail for iPhone
]]>
Nu cred in destin, ca iti este scris, dat si stabilit de dinainte. Eu cred că suntem făuritorii propriului destin si noi ne creăm drumul si sunt convinsa ca daca îți dorești cu adevărat ceva, chiar poți să realizezi. Cred că toți oamenii s-au născut pentru a fi de succes și pentru a-și îndeplini visurile. Unii reușesc, într-adevăr, pentru că ei cred in mintea lor că vor reuși. Unii aspiră, nu văd calea, dar știu scopul, iar într-un final cumva vor găsi calea să ajungă la scopul lor, pentru că tot timpul vor emite în Univers gânduri pozitive, de prosperitate, de fericire, și atunci Universul le răspunde.Cred foarte mult în Legea de Atracție.
Afirmatiile “Cum ti-e scris” sau “Cum iti e destinul” sau “Cum o vrea Dumnezeu”, pentru mine nu au facut niciodata sens. Desi deseori le auzeam spuse de bunica mea, eu nu am crezut in ele.
Incepand cu muzica de la 10 ani, am putut sa observ ca lucurile se intampla intr-un anume fel atunci cand tu faci ceva sau mergi in acea directie. Daca nu “misti un pai”, nu are cum sa se intample ceva “scris” de cel de sus.
Fiind atenta si observand de mica ca trebuie sa actionez daca vreau sa obtin ceva, mi-am format intreaga personalitate in acest sens.
La 17 ani intr-o discutie cu mama mea, m-am auzit spunand “Mami, la 30 de ani, eu o sa am un imperiu”. Nu cred ca acum la 34 de ani am un imperiu, dar totusi am realizat cam 80% din ceea ce mi-am propus.
Nu vorbim azi de pretul platit si de sacrificii, ci strict de faptul ca eu am ales sa fac unele lucruri care m-au adus azi unde sunt.
Cei care spun “Nu mi-a fost dat”, “Nu era in destinul meu”, nu fac altceva decat sa se ascunda in spatele neputintei si sa dea vina pe exterior pentru lipsurile lor.
Daca nu munceam cu Petrisor pe branci la “Dansez pentru tine” nu imi era nicaieri “scris” sa luam locul 1 in Romania si medalia de argint in Mexic.
Daca nu aveam indarjirea sa lansez piesa dupa piesa indiferent de succesul fiecareia, nu imi era scris sa rezist 20 de ani pe piata muzicala din Romania.
Daca nu imi doream sa am un show spectaculos, nu puteam fara munca si multa pasiune pasiune.
Daca nu imi doream o familie, 2 copii, o casa, o masina, vacante etc, nu “imi era scris” nicaieri ca o sa le am.
Totul tine de fiecare dintre noi si de cat ne dorim. Trebuie doar sa ne asumam responsabilitatea faptelor, a vietii in sine, sa nu dam vina pe alti sau pe exterior. Succesul tine numai de noi insine si daca nu se intampla inseamna ca nu ne-am dorit cu adevarat.
Putem fii si proprii dusmani si de multe ori sa ne punem piedici spunandu-ne in gand – Nu putem, nu suntem in stare, dar atunci trebuie sa alungam aceste ganduri negative si sa ne imaginam numai lucruri bune care vor veni in viata noastra si cu cat vom visa frumos, cu atat se vor intampla.
Stiu ca e greu dar oamenii de succes vor avea toti acelasi speech – ca si-au imaginat, au crezut, nu au stiut calea, dar au muncit mult si nu au pierdut din vedere nicio clipa visul lor.
Dinainte de a se naste am stabilit cu George (sotul meu) sa o pastram pe Ella o perioada doar pentru noi, sa nu o aratam publicului.
Foarte multi au fost contrariati atunci cand puneam poze doar cu manute, picioruse sau cu spatele si spuneau: “Daca tot nu vrei sa o arati, nu mai pune poze deloc”, sau “Ce tot o ascunzi atat, crezi ca e mai speciala?”
Sunt obisnuita de ani de zile cu rautatea oamenilor si aceste comentarii nu m-au surprins deloc.
Stiu ca rautatea vine din frustrare, din lipsa de inteligenta, de intelegere si empatie fata de cei din jur.
Mi s-a parut firesc sa punem poze asa cu manute si picioruse deoarece ne-a implinit, ne-a facut atat de fericiti incat simteam amandoi nevoia sa aruncam acesta fericire in univers sub aceasta forma.
Am sa explic (desi am spus-o la tv) in cateva cuvinte, motivele pentru care nu am aratat-o pana la varsta de 2 ani.
- Cred foarte tare in “Legea de atractie” si in puterea gandurilor. Fiecare gand are o frecventa care ajunge in univers si atat gandurile bune cat si cele rele ajung cumva la persoana mentionata si totodata se intorc ca un bumerang la cel care le emite. Astfel, dpdv al sanatatii am dorit sa o protejam si sa nu lasam gandurile negative sa o afecteze cumva. Nestiind cum arata, oamenii nu au putut sa emita niste ganduri prea rautacioase si pline de hate.
- Cam tot ceea ce se posteaza pe net, ramane stocat undeva si nu ne-am dorit ca mai tarziu, Ella sa ne reproseze ca am aratat-o in fasa sau cheala (nu a avut par pana la 1 an).
- Al 3 lea motiv important care ulterior s-a mai schimbat, este faptul ca eu am fost expusa mediatic la o varsta foarte mica (la 10 ani) si mi-a fost foarte greu sa inteleg ce se intampla cu mine si sa ma dezvolt corect emotional. M-am gandit astfel sa nu o expun si sa o las pe ea sa aleaga daca vrea sa apara sau nu. Intre timp aceasta idee s-a schimbat, deoarece am vazut ca acum, spre deosebire de copilaria mea, tehnologia este atat de avansata incat nu am cum sub nicio forma sa o tin ascunsa atatia ani pana cand ea va putea alege. Oricine, oricand, poate sa o pozeze pe strada si sa puna o poza (urata) pe net. Din acest considerent, impreuna cu George, am decis sa facem o sedinta foto frumoasa si sa o aratam pe coperta unei reviste si nu pe facebook pur si simplu.
Asa am aparut pe coperta revistei UNICA din luna noiembrie, la 2 ani de cand a venit pe lume. Tin sa mentionez ca NU am luat bani de la revista, deoarece, din nou, m-am lovit de ura oamenilor care au spus “Ai tinut-o ascunsa ca sa iei bani”. Ne-am dorit sa o aratam intr-un cadru frumos si prin urmare nu am avut nicio pretentie finaciara. De ce nu am pus-o pe facebook? Nu am vrut sa fac precum majoritatea si mi-am dorit ca prima aparitie sa fie cu niste poze frumoase, profi – Foto Alex Galmeanu, Styling Irina Hartia, Make-up Adina Vlad, Hair George Cozma. - Aveti aici cateva imagini video de la sedinta foto si va spun ca nu ne-a fost usor deloc deoarece Ella nu dorea sa stea la cadru sub nicio forma, vroia sa se joace ba cu ursul gigant, ba cu Paco, catelul fotografului. A fost o sedinta foto epuizanta dar ne-am bucurat ca la final am reusit sa avem poze frumoase.
Desi poate parea ciudat, nu am fost niciodata pasionata de shopping. De multe ori a fost o corvoada pentru mine sa merg in magazine si sa aleg haine.
Avand teoriile mele ca totul se trage din copilarie, binenteles ca si in acest subiect, cred ca totul are legatura cu faptul ca nu mi s-a insuflat pasiunea pentru haine atunci cand eram mica.
Ulterior in Andre, aveam colectia de moda care ne purta numele si ma imbracam cu ceea ce primeam si totodata ne facem tinutele de scena de capul nostru fara sa ne consultam cu un stilist. Acum 20 de ani nu existau stilisti si totusi o generatie intreaga de fete dorea sa se imbrace si sa arate ca noi doua deoarece eram considerate mega cool.
Anii au trecut si stilul Andre a devenit “lame” si a trebuit sa ma adaptez.
Peste noapte ceea ce era cool, acum era kich.
Nestiind cum si ce sa fac, am apelat astfel la diferiti stilisti pentru ma imbraca si totodata pentru a invata ce inseamna sa ai stil si sa fii mereu in pas cu moda.
Nu pot spune ca mi-a fost usor sa inteleg niste lucruri atat timp cat nu ma interesau si nu ma pasionau hainele si totodata mi se cerea sa port niste haine care nu imi placeau.
Mereu am investit foarte multi bani in hainele de scena, de show, atat pentru mine cat si pentru fetele mele, iar in tinutele de zi cu zi, mult mai putin.
Mi s-a parut foarte important sa arat bine pe scena, cu haine scumpe si pretioase si in rest fie ce-o fi.
In timp am observat sa publicul este interesat si de stilul tau personal si ca lucrurile evolueaza si se schimba cu o viteza ametioare.
Am decis astfel sa invat si sa imi creez un stil propriu si pe partea personala, nu doar pe scena.
Abia in ultimii 2 ani am simtit o placere in a contura si a avea un stil propriu deoarece am intalnit un om care intelege ca trebuie sa ma simt si eu bine cu hainele pe care le port.
Stilista mea Ema (Banita), imi explica si ma invata tot ceea ce trebuia sa stiu de mult si alegem impreuna tinutele in care ma simt bine si care ma avantajeaza.
Abia acum ma simt bine cu hainele pe care le port si investesc cu placere in tot felul de tinute care ma avantajeaza si care pun in evidenta personalitatea mea.
In ultimii 2 ani am fost laudata de criticii de moda cum nu am fost laudata ani de zi si pot spune ca ma simt bine, flatata si asta imi da curaj sa abordez tinute care mai de care mai cool.
Voi continua sa creez pentru scena tinute speciale, glam si potrivite pentru show si totodata nu voi mai lasa latura personala de-o parte si sper ca tinutele mele sa fie pe placul vostru.
Astept mesajele voastre in care sa imi spuneti ce tinta va place mai mult.
Va pup!
Atunci când stai cu chirie, ceea ce vezi/gasești, aia primești, nu prea poți să te simți confortabil în casa altuia decorată dupa gusturile sale și mereu am suferit pentru că nu m-am simțit acasă nicăieri.
Acum 5 ani am început construcția casei în care locuiesc acum, o casa mare de 350 m pătrați, cu 8 camere, 5 bai + un studio de înregistrări. Casa a fost construită, compartimentată și aranjată exact așa cum îmi doream.
La vremea respectivă, ocupată fiind cu concertele, nu prea am avut timp să mă ocup eu de amenajarea interioară, să aleg mobila și decorațiunile interioare, sarcina revenindu-i partenerului meu.
Relațiile vin și pleacă, așa că la scurt timp după, m-am văzut locuind singură într-o casă decorată de altcineva. Și deși aveam casa mult visată, nu ma simțeam acasă.
Am decis să las pasiunea mea pentru design să mă conducă, dar nu am găsit niciodată timpul necesar să caut exact ce vreau, așa că am fost nevoită să trăiesc într-un loc care, cel puțin parțial, se simțea ca fiind locuința altcuiva.
Mi-a trecut de multe ori prin cap să mă mut, am fost chiar și la vizionari de case. Dar după câteva încercări de a căuta ceva pe gustul meu, mi-am dat seama că nu reușesc să mă văd locuind în altă parte, pentru că eu aveam deja casa mult dorită.
Așa că de la vizionări de case, am trecut la vizite în showroom-uri de mobil-.
Astfel am dat peste firma LEMS despre care am aflat că este cea mai mare reţea de magazine de mobilă din ţară iar mobila este gândită astfel încât să fie cât mai funcţională şi mai utilă, arătând în acelaşi timp extrem de bine. Toate produsele sunt realizate în fabrica din Câmpina, astfel că ideea „realizat de români, pentru români” se regăseşte în toată activitatea firmei.
Abia acum aloc timp și mă ocup eu să decorez casa mult visată.
Am ajuns la concluzia că, cu cât mă ocup eu de toate detaliile, cu atât mă simt mai bine în spațiul în care trăiesc, deoarece pun o parte din mine.
Aşadar, dacă eşti în căutarea unui mod prin care să îţi mobilezi întreaga casă sau vrei doar să îţi personalizezi spaţiul de locuit printr-o piesă nouă şi interesantă, fă o vizită în magazinele LEMS mai ales ca acum au 55% reducere la toate piesele de mobilier și cu cât ajungi mai repede, cu atât mai bine.
Pentru mai multe detalii despre programul lor şi locaţiile magazinelor, accesează sau intră pe pagina lor oficială de Facebook, sau pe www.lemet.ro
Foto: Sabin Malisevschi
Styling: Ema Băniță
]]>Să fiu celebră.
Nu am mai scris de câteva luni bune… și nu pentru că nu am avut ce, ci nu am găsit diplomația necesară să scriu tot ceea ce îmi trece prin minte.
Într-o lume în care mulți au blog despre nimic, și toți vor să fie celebrii, cateodată tăcerea e mai diplomată.
Să fiu celebru/ă.. asta este afirmația pe care o aud constant fie în emisiunile concurs cu copii, fie în mediul online printre tineri și de fiecare dată mă întreb, oare ce mecanisme de gândire sunt acolo, de poate cineva să creadă că a fi cunoscut e o meserie?
Faptul că unii oameni reușesc să aibă succes și apar la TV, sau sunt cunoscuți în mediul online, este reinterpretat de noua generație, ca fiind un job, un mod de a trăi.
Copiii care cred acest lucru, au primit greșit, de la părinții lor, informația cum că, celebritatea este o meserie care iți aduce bani.
Greșit – a fi celebru/cunoscut, NU este o meserie, nu este un job, nu reprezintă nimic.
Celebritatea este DOAR o consecință a unor lucruri făcute bine și constant.
Celebritatea vine în urma unor acțiuni, fapte pe care cineva le face cu foarte multa munca, pasiune, determinare ți pentru că sunt bine făcute, apare ca ți consecință celebritatea.
Nu ai cum să fii celebru dacă nu există substanță, fapte, talent în ceva, fie că este muzica, dans, pictura, oratorie, scris, fotografie etc.
Nu ai cum să îți dorești să fii celebru fără să știi la ce esti bun și să fructifici acel lucru.
Și nu celebritatea îți aduce bani, ci talentul și faptele tale făcute bine.
Acei oameni care obțin celebritatea peste noapte, sau pe nimic într-un timp scurt, nu o vor avea pentru mult timp. Vor fi uitați la fel de repede precum au și devenit cunoscuți și asta din simplul motiv că nu există substanță artistica, talent și dedicare.
Mi-ar placea ca acești copii care își doresc să devină celebrii și atat, să înteleagă acest mecanism, să înțeleagă ca scopul lor e greșit și ca dorința primordială ar trebui să fie: îmi doresc să fac asta… și ailalta etc. Îmi doresc să le fac bine, cu pasiune și determinare și dacă o să le fac bine, celebritatea va veni deoarece voi oferi lumii un lucru bun, frumos, de calitate iar oamenii mă vor aprecia, respecta și urma.
M-am întors azi noapte din vacanță cu bateriile încărcate și plină de energie pentru a face lucruri noi și interesante.
A devenit un obicei ca la 3-4 luni să plec undeva deoarece mă epuizez fizic și psihic și am nevoie de o pauză ca să mă detașez total, să relativizez și să revin cu forțe noi ca sa o iau de la capăt.
Azi, în mod subit și brusc mi-a pierit energia și cheful acumulate în vacanță pentru că m-a lovit mediocritatea românească.
Cam 50 % din filmârile în care eu apar la TV, fie ca performez, jurizez sau concurez, nu îmi plac din diferite motive. In cele mai multe cazuri, nu îmi place montajul la filmarile în direct.
Eu am un motto ,,Nu contează să apari, contează ce faci și ce spui când apari≤‘‘.
Multa lume apare la TV, dar puțini sunt cei care chiar au ceva de spus sau de arătat.
Și ce te faci când tu ai de arătat niște chestii spectaculoase și niște oameni neprofesioniști nu le arată, nu le filmează, nu le montează în timp real ca publicul sa le vadă.
Cred că a devenit un trade-mark al meu, acea priză spectaculoasă în care Petrișor mă învârte pe gâtul său fără mâini. E… că eu să stau plansă acolo, întinsă dreaptă, trebuie ca el sa se învârtă cu o anumită viteză ca forța de centrifugare să mă ajute să stau pe gâtul său fără ca el să mă țină.
Acea viteză este atât de mare încât simt cum mi se întunecă privirea timp de 3 secunde și simt în creier furnicături. Adică, este foarte greu ceea ce fac, uneori dureros, deși pare foarte ușor.
Și atunci când cobor din priză, mă țin 3 secunde de Petrișor (asta nu se vede), pentru că am nevoie ca să îmi revin din acele furnicături și aștept să îmi revină vederea clara. Uneori durează 2 secunde, alte ori 5,6.
Cum ar trebui să mă simt eu, când Petrișor mă învârte, mi se întuneca privirea, simt înțepături în cap și aceasta mișcare, priză, acrobație, nu se vede pe TV, deoarece cel de la montaj taie pe niște domnișoare în costume de baie și pe TV timp de 20 de secunde fix cât mă chinui eu acolo, oarba și cu înțepături, pe TV apar chiloți și sutiene făcând NIMIC.
Pai mă frustrez… mă frustrez și nu pentru că eu vreau să mă văd mereu la TV, ci pentru că m-am agitat degeaba.
Nu mai bine nu o făceam și nu mă mai durea nimic, capul, ochii… Dacă stateam potolită, dansam mediocru, nu m-ar mai fi deranjat decorul arătat la TV.
Nu mai vorbim de dansul pe tocuri, în căldura, cu soarele în ochi, pe tot felul de suprafete deloc bune de dansat. Cand mi se întamplă astfel de experiențe, nu îmi zic decat ,,Ce bine era în vacanță‘‘ și caut să plec iar. E foarte foarte greu să găsesti motivație să faci, să mergi, să apari când se întamplă tot felul de chestii. Asemănător s-a întamplat acum 2 săptămâni când am participat la un concert foarte mare în Constanța și la probele de sunet și în show s-a auzit impecabil iar pe TV foarte foarte prost.
De asemenea în filmare nu se întelege nimic din show.
Întrebarea este, devin eu mediocră ca să nu mă mai enervez sau fac în continuare lucruri peste medie și sper ca oamenii din productiileTV să evolueze?
Nu înteleg delașarea și neprofesionalismul care ne înconjoară. Dacă ar fi un pic atenți, filmările ar fi mai bune, s-ar auzi mai bine, s-ar pune în valoare artistul (asta daca face ceva).
Nu înteleg zicala ,,Merge și așa’’.
Nu nu merge și așa, pentru că d-aia sunt oameni de succes și oameni mediocrii. Pentru că unii oameni vor mai mult de la ei, de la viața și vor să evolueze constant.
Eu sunt un astfel de om și încerc să mă autodepasesc dar e al naibii de greu să nu îmi pierd motivația când mă lovesc de mediocritatea românească.
]]>Una din provocările cele mai mari pe care le-am întâmpinat în viața mea a fost să învăț să îmi fac timp liber. Având atât de multe proiecte și joburi care necesitâ sa fiu pe drumuri mai tot timpul și fiind atât de pasionată de ceea ce fac, e destul de greu să îmi fac timp pentru mine.
Prietenii mei de la Persil m-au întrebat cum reușesc să îmi fac timp pentru mine. Și m-au abordat într-un mod amuzant spunându-mi că ei mă consideră o femeie 360°, reușind să mă împărt între scenă, proiecte, filmări, îngrijire personală și familie.
Ma consider extrem de norocoasa ca am joburi care imi plac atat de mult – ador sa stau in sala de repetitii cu trupa mea, sa merg in sala de dans cu Petrisor si fetele mele si sa pregatim coregrafii impresionante, imi place foarte tare rolul de jurata de la “Te cunosc de undeva” si tin mult la familia mea din Antena 1 cu care lucrez de atatia ani, iubesc sa fiu pe scena, sa distrez oamenii, sa filmez videoclipuri, sa merg in emisiuni si sa promovez showuri noi. Iubesc ceea ce fac insa este extrem de multa munca in fiecare zi. Si am foarte putin timp liber. Ganditi-va numai la faptul ca atunci cand lumea se odihneste in week-end, pentru mine atunci e cel mai mult de munca pentru ca stau in masina zeci de ore si merg spre concerte unde trebuie sa fie mereu perfecta, plina de pasiune, energie si talent.
Cand am hotarat sa imi intemeiez o familie, mi-am dat seama ca nu am timp in programul meu pentru asa ceva. Asa ca am hotarat sa imi fac timp liber. A trebuit sa imi schimb prioritatile si sa ii pun pe Ella si pe George pe primul plan, sa imi fac programul in functie de ei si sa am grija sa fiu cat mai des acasa seara cand ii facem baie, sa fiu acolo cand se culca, sa fiu acolo cand se trezeste, daca pot si sa incerc sa ii ofer dragoste, timp si energie buna ca sa fie inconjurata de o familie calda si iubitoare.
Pe langa asta, a trebuit sa invat sa imi fac timp liber si pentru mine, sa am cateva ore pe saptamana in care ma uit la cateva episoade dintr-un serial sau fac un masaj de relaxare sau o baie foarte lunga cu uleiuri esentiale si lumanari si muuuulta spuma. Sau sa ies pana in padurea de langa mine si sa alerg cu Jack si Billy, cateii familiei.
Nu a fost deloc usor sa invat sa imi fac timp pentru mine. Si desi ar parea usor pentru alte femei, a fost greu sa renunt sa detin controlul asupra tuturor proiectelor mele si sa las oamenii sa isi faca joburile. Si mereu ziceam: “O sa imi fac timp liber, o sa stau acasa, o sa ies in parc, o sa ma odihnesc” si nu o faceam.
Asa ca am luat un marker si mi-am scris in calendar o data la 2 zile: “timp pentru mine”. Si am inceput cu cate o jumatate de ora, o ora, in care am avut timp pentru mine, de relaxare, rasfat si bunastare. Am invatat sa integrez partea asta in viata mea fix ca un proiect, ca un job nou :)) Pentru ca altfel nu as fi reusit.
Sunt foarte sincera cand scriu ca un detergent foarte bun e important in viata mea. Programul meu arata cam asa: week-endurile sunt pline de concerte iar marti-miercuri-joi am filmari la Te cunosc de undeva. Asa ca ziua de luni am dedicat-o mai mereu spalatului de haine. Si trebuie sa separ materialele, culorile si sa am grija ca totul sa fie curat si sa arate impecabil pe scena pentru a ma ajuta sa am cel mai bun show – dupa cum stiti, costumele sunt o mare parte din viata mea :)) .
Pentru mine e foarte important sa folosesc branduri si produse in care am incredere care sa ma ajute sa economisesc timp. Daca un tricou e patat de cafea sau mancare – pentru ca facem multe lucruri in graba – nu mai am rabdare sa stau sa spal totul de mana. Stiu, poate ar suna logic sa las pe altcineva sa se ocupe de spalatul hainelor mele, avand atatea joburi si proiecte, in fiecare zi. Insa eu lucrez foarte mult si investesc multi bani si energie in costumele mele. Si cred ca imi iubesc toate hainele si accesoriile pe care le folosesc in showurile mele. Asa ca e important sa le spal cu grija, sa fie ingrijite si sa nu fie aruncate in masina de spalat si uitate acolo pret de cateva ore.
Ma ajuta noul Persil 360° Complete Clean pentru ca e cel mai bun detergent pentru indepartarea petelor si are o solutie completa pentru haine: indeparteaza petele, ofera stralucire si prospetime de lunga durata si este delicat cu texturile. Si chiar daca nu avem multe pete de fiecare data, e important si faptul ca noul produs are la baza o noua formula mai puternica, cu un parfum surprinzator care va lasa hainele perfect curate si proaspete, cu un efort minim din partea ta. Si cui nu ii place sa poarte hainele cu drag cand au un parfum minunat?
Noua formula Persil a fost testata de institutul WfK pentru curatenie si igiena, care a concluzionat ca Persil Universal Gel este cel mai bun detergent lichid de indepartare a petelor, in comparatie cu cea mai bine vanduta varianta universala a altor 2 detergenti lichizi premium, la 40 de grade.
Cred ca e important sa invatam sa fim femei moderne si sa cumparam produse inteligente care ne salveaza timp si ne ajuta sa ne descurcam mai usor. Si in felul asta, ai mai mult #TimpPentruTine.
Sunt curioasa sa citesc parerile voastre, voi cum reusiti sa va faceti timp pentru voi, cand aveti programul plin si trebuie sa gatiti, sa aveti grija de familie, de scoala, de job? Cum reusiti voi, ce idei credeti ca ar trebui sa mai incerc?
]]>,,Atunci când faci cu pasiune, nu simți că muncești’’. Da, sună frumos și e parțial adevărat, dar oricât de mult ți-ar placea ceea ce faci și oricât ți-ai adora meseria, nu ai cum să faci performanță dacă nu muncești … mult, și abia atunci când talentul și pasiunea se împletesc cu munca, apare performanța și inevitabil succesul.
Din exterior pare atât de ușor și atât de simplu dar nimeni nu știe câte ore, câte zile, luni, ani ai muncit ca să ajungi acolo unde ești.
Zilele trecute am făcut un moment special la “Te cunosc de undeva” (va fi difuzat in aprilie) și m-am pregatit temeinic impreuna cu echipa mea, dansatoarele mele, band-ul meu si Petrisor.
Pentru prima oara dupa nastere am reluat si am facut cele mai grele si periculoase figuri acrobatice si in 3 minute de show le-am pus pe toate dorind sa ma autodepasesc fizic.
Nu e prima oara cand vreau asta, sa ma depasesc si sa imi fortez corpul la maxim.
Prima oara am facut-o Mexic unde impreuna cu Petrisor, am invatat de la niste acrobati mexicani aceste figuri acrobatice si a necesitat saptamani intregi pentru a le memora.
Tot atunci mi-am invatat corpul sa nu simta durere atunci cand ma lovesc in dans. Adrenalina e foarte puternica si anihileaza durerea.
Atunci cand execut unele prize, inevitabil ma lovesc cu spatele sau cu genunchii de pamant si stiu asta, stiu ca va urma sa ma lovesc, dar pe moment nu simt nicio durere si imi asum ca o voi simti mai tarziu in noapte.
Abia cand ajung acasa, cand machiajul cade si lumina se stinge, corpul se relaxeaza si abia atunci simt vanataile si durerea musculara.
Ma rasfat cu o baie fierbinte si imi spun ca maine trece si da, va trece.. pana la urmatorul show.
Da, ma vedeti zambind, pare ca zbor si ca plutesc in aer, dar asta nu inseamna ca este usor si ca nu ma doare.
Ma doare dar the show must go on si da, vreau sa am cele mai spectaculoase show-uri chiar daca asta presupune, munca multa, efort supraomenesc si cateodata durere.