Petre Scurtu

Domnul  Petre Scurtu care a trăit  mulţi ani în Bucureşti, unde a deprins şi gustul pentru sculptură, s-a pensionat pe caz de boală şi s-a retras de mulţi ani în satul Bala de Sus. Are acum venerabila vârstă de 85 de ani, este bătrân, grav bolnav şi aproape uitat . Pentru lumea obişnuită a satului el reprezintă un om excentric, un fel de personaj atipic. El a sculptat şi a scris cărţi  pe care le-a publicat cu banii adunaţi  cu destulă dificultate  din creşterea animalelor. La poartă are un fel de gazetă a satului în care afişează principalele evenimente petrecute în localitate. Aceasta funcţiona încă de pe timpul comuniştilor pentru care Petre Scurtu a fost o persoană destul de incomodă.

Pe gardul de la intrare te întâmpină figurile strămoşilor  despre care vorbeşte cu  mândrie recunoscând că aceştia reprezintă treptele vieţii, cu o valoare simbolică  pentru că sculptorul recunoaşte:

Treptele vieţii sunt ale tuturor oamenilor, sunt momente bune şi rele ale vieţii. Le-am lucrat acum 20 şi ceva de ani în urmă din piatră de râu, ciment şi marnă din dealul Gevrinul.

La intrarea în casă, pe partea stângă, sculptorul şi-a conceput un atelier pe care n-a  avut ocazia să-l utilizeze deoarece viaţa la ţară l-a sufocat şi a rămas tot mai puţin timp pentru sculptură. Poate că acest lucru este bine figurat printr-un basorelief sculptat pe faţada casei reprezentând un vultur care ciuguleşte din spatele unui om, sugerând condiţia prometeică a artistului.

Încă de la intrarea  casă ai impresia teribilă a unui contact cu haosul şi formele ciudate ale lui. Te întâmpină câteva  obiecte de provenienţă naturală: rădăcini şi pietre cu forme ciudate găsite pe Valea Râienilor. Dintre ele am remarcat două « babe » în miniatură,  sculpturi  care seamănă izbitor cu Babele din Bucegi. Sunt şi câteva obiecte din neolitic, topoare de piatră şi resturi ceramice din Gevrinu, despre care sculptorul susţine că ar fi de origine dacică. Am remarcat un opaiţ vechi şi câteva obiecte din lemn pietrificat cărora artistul le-a dat diverse nume.

Casa te uimeşte tocmai prin dezordinea ei, prin  acest haos care domneşte înăuntru. La parter sunt obiecte de arheologie  şi  câteva sculpturi în piatră. Pe o scara încă neterminată, printre sculpturi şi obiecte vechi se ajunge la etaj unde, într-o sală de dimensiuni mari sunt expuse pe mese simple,sub forma unor capre din lemn, sculpturi grupate după intuiţia creatorului.

Domnul Scurtu mi-a spus că sunt peste 200 de sculpturi în această locaţie şi că i-au luat vreo 10 ani din viaţă, cu unele întreruperi:

În Bucureşti am sculptat vreo trei ani. Când am venit aici am lăsat-o mai moale că nu mai aveam timp, dar eu lucrez rapid atât în concepţie cât şi în execuţie. Am avut 9 expoziţii de sculptură, patru numai în Valea Prahovei: două la Sinaia, una la Buşteni şi alta la Valea Ţapului, patru la Bucureşti şi una la Giurgiu. După revoluţie le-am avut şi la Muzeul din Severin, dar abia am mai putut să le scot de la ei din depozit.

În 1971 am luat locul al II-lea pe ţară la concursul artiştilor amatori şi cu premiul pe care l-am primit am reuşit să le aduc pe toate aici la ţară. Am lucrat în lemn, piatră şi os şi sculpturile sunt unicat. Nu vreau să vând nimic, mai bine le dau foc la toate.

Am vizitat această expoziţie a domnului Scurtu având privilegiul ca fiecare sculptură să fie luată în parte  şi  să-mi ce reprezintă în viziunea sculptorului.

Una dintre sculpturi care te întâmpină la intrare se numeşte Încrengătură şi împletitură galactică şi reprezintă o rădăcină imensă de fag pe care a adus-o cu carul şi a curăţat-o bine câteva zile urmând s-o lăcuiască. Alta poartă numele Terra cu coadă şi sugerează un fel de cometă, aşa cum susţine sculptorul că a fost Pământul în primii ani ai existenţei sale.

Sunt câteva sculpturi care sugerează această viziune astronomică fabuloasă a cercetătorului care susţine că pământul a avut un impact deosebit cu satelitul său Luna, în urma căruia s-ar fi produs numeroase modificări. Unele sculpturi sunt legate de realităţi specific olteneşti, cum este cea din piatră  numită Hăulita din Gorj.

Multe reprezintă realităţi ale vieţii sentimentale purtând şi titluri adecvate, de regulă având un caracter satiric: I-am despărţit (o persoană care a intervenit între doi soţi), Plângăreaţa (o femeie care plânge, expresia tristeţii), Vagabondul (un tânăr cu aspect golănesc), Siguranţa ( mai multe capete care privesc o coroană), Sub călcâi (un cap de om speriat aflat sub un picior uriaş). Călcâiul este imens, iar capul omului micuţ. Morala mi-a fost comunicată direct în versuri:

Nu e primul cel dintâi,

Nici ultimul, e firesc

Lumea-i, mare mă-ndoiesc.

Am reţinut nota umoristică  şi ochiul atent al celui care  ştie să privească lumea şi sub această latură.

Petre Scurtu nu este un simplu sculptor-ţăran şi opera sa nu e lipsită de idei, dar trebuie apreciată în întregul ei, în strânsă legătură cu cărţile pe care le-a scris. Retras la ţară şi întors definitiv la originea lui ţărănească, Petre Scurtu  a rămas  un om frământat de problemele majore ale existenţei. Acum la vârsta de 85 de ani este bătrân şi bolnav, nu se bucură  nici de sprijinul copiilor  plecaţi la Bucureşti şi nici de aprecierea sătenilor care l-au considerat ieşit din tiparele comune. Autorităţile locale şi cele judeţene nu-l bagă în seamă şi este gata să dea foc unor opere care reprezintă la urma urmei munca şi singura sa mândrie.

Oare nici acum pe ultima sută de metri nu se poate promova un proiect să i se achiziţioneze sculpturile şi casa pe care şi-a ridicat-o singur  să fie renovată şi transformată într-un muzeu, aşa cum şi-a dorit-o omul  de o viaţă.

cât m-aş pierde

în pajiştile lor

cu dorul verde

al unor primăveri nebănuite

în ochii tăi

ce pâlpâie-n ispite

ca-n tainice sclipiri de curcubeie

 m-aş cufunda  întreg

ca-ntr-o maree

a dorurilor mult zăgăzuite

şi dintre câte-n lume date mi-s

acolo-aş zăbovi

 ca pe-un liman etern

 la umbra unui tainic vis

în care-afară tot nu ninge

dacă te-ncearcă remuşcări

iubito rogu-te nu plânge

mi-am înhămat la sănii renii

şi am pornit în gând spre tine

să te sustrag din plasa vremii

şi să te duc unde-i mai bine

departe-n munţii mei cărunţi

acoperiţi cu cetini şi zăpezi

şi-acolo-ntr-o cabană mică

să mi te las ca să visezi

la câte-ai vrea să ţi se-ntâmple

cât ziua alene se mai ţese

şi-n văi se văd jucând mesteceni

cu trunchiuri albe de mirese

pentru o clipă măcar

ca pe un potir

şi

 umple- o cu lumină

s-au risipit negurile

trebuie să răsară soarele

cu gândurile tale ascunse

îndreptate în interior

ca nişte suliţe în care

ar trebui să te arunci

singur

mesager al cui

şi să  mai ai tăria

să te poţi privi suferind

ca-n adâncul unei oglinzi

şi să te contempli murind

Aici se află câteva specii floristice rare (laleaua sălbatică, frăsinica, vişinul turcesc şi liliacul care a început în ultimul timp să dispară sufocat de alte specii).Şi fauna are un specific anume manifestat prin prezenţa unor specii  rare precum broasca ţestoasă, scorpionul şi vipera cu corn.

Timp de aproape 20 de ani cât am lucrat în această comună şi după aceea, de câte ori am ocazia să trec  mă fermecă aceste minunate ţinuturi. Abia mai târziu mi-am dat seama că ceea ce atrage atâta puhoi de lume la începutul lunii mai, când se ţine sărbătoarea liliacului aici, este atât frumuseţea anotimpului şi dorinţa omului de a ieşi în mijlocul naturii, cât şi salba de minuni ale locurilor. Căci la Ponoare nu este o natură comună, ci un adevărat mozaic de frumuseţi ale carstului din nordul Mehedinţiului: Podul lui Dumnezeu, Peştera, Dealul peşterii, Câmpurile de lapiezuri, Zătonul Mare şi Zătonul Mic, Steiul Ponorii, Piatra Dajului şi Cheile Băluţii. La acestea se adaugă bisericuţa veche din lemn (1763), Valea morilor, Valea turcului şi nu în ultimul rând oamenii locului cu portul popular, tradiţiile şi credinţele lor. Rare sunt locurile unde s-au îngemănat atâtea minuni dumnezeieşti într-un perimetru aşa de restrâns.

Sărbătoarea liliacului reprezintă una dintre aceste tradiţii ale cărui început se pierde în neguri de vremi. Rădăcinile trebuie să fie, considerăm noi, legate de urcarea la munte, o practică a strămoşilor noştri geto-daci. Denumirea liliacului sau a iorgovanului, cum i se mai spune şi la noi, la fel ca în ţinutul Banatului, ne duce direct cu gândul la sărbătoarea Dragobetelui cu care ar putea fi identificat eroul mitologic Iovan Iorgovan. Mărturii scrise despre începuturile acestei sărbători n-am găsit, după cum am menţionat în lucrarea „Ponoarele,” apărută în anul 2003, dar, stând de vorbă cu câţiva bătrâni din satele comunei, am aflat că, după războiul pentru cucerirea independenţei, veteranii obişnuiau să se întâlnească aici în crovul Prislopului.

Rapsodul Nelu Dumitraşcu mărturisea că străbunicul său se întâlnea cu alţi prieteni din satele vecine, de la Celei ori Isverna, după cum mărturisea şi fostul notar  al comunei, domnul Gheorghe Popescu.

Pe vremuri oamenii urcau până la Pădurea de liliac pe o potecă, prin pădure. O asemenea potecă am marcat-o şi eu împreună cu fostul meu coleg, profesorul Ion Vucea şi cu Dumitru Gingu. Abia în anul 1961, până a nu se desfiinţa raionul Baia de Aramă, după mărturisirea domnului Gheorghe Popescu, s-a făcut actualul drum care urcă la pădure, cu ajutorul oamenilor din zonă. Atunci s-au întâlnit la Ponoarele 22 de primari ai comunelor din întregul raion, iar în anul următor s-au ridicat estradele şi domnul profesor Licu Drăgulescu a popularizat evenimentul în întreaga Oltenie.

Atracţia cea mai importantă o reprezentau cântecele, horele şi dansurile populare. S-au întrecut pe aceste estrade lăutari de renume aparţinând tarafului „Doina Cernei”, condus de domnul profesor Doru Căpăstraru: Gică Argint, Cidoiu, Cătăroiu, Nicu Zlătaru şi alţii. Aici veneau fluieraşii din Balta, lăutarii din Izverna ori dansatorii din Obârşia Cloşani. Mi-amintesc aplauzele pe care le-au smuls în repetate rânduri moşul Gheorghe şi Maria Iacobescu ori  figura impunătoare de haiduc a rapsodului popular Victor Pârvănescu  de la Cerna-Vârf cu nelipsita lui vioară sub braţ. Pe estrada cea mare înconjurată cu crengi verzi de fag şi flori de liliac au cântat  câţiva din cei mai renumiţi interpreţi de muzică populară din ţară: Maria Ciobanu, Irina Loghin, Maria Dragomiroiu, Angelica Stoican, Domnica Trop, Mariana Drăguţ, Gheorghe Roşoga la care se adaugă interpreţii mai tineri: Irina Zoican, Luciana Văduva, Nina Predescu, Olguţa Berbec, Liliana Bunceanu, Ion Dumitraşcu, Ion Raicu, Nicuşor Micşoniu  şi alţii. Oamenii, aşezaţi pe covorul verde al ierbii sau pe pături ca la picnic ascultă, schimbă impresii şi aplaudă cântecele care umplu pădurea şi văile.

În celelalte crovuri se ascultă altfel de muzică, se încing hore, servindu-se mici şi bere. Pretutindeni e o petrecere pe cinste şi un flux permanent de oameni cu feţe îmbujorate şi zâmbitoare.

Floarea liliacului a devenit expresia bucuriei şi a iubirii, aşa cum o prezenta Alexandru Macedonski în poemul „Noapte de mai”:

„Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul a-nflorit”

Această legătură între motivul florii de liliac sau de iorgovan şi  iubire este prezentă peste tot în cântecele populare legate de zona Ponoarelor. Într-un asemenea cântec al regretatei interprete Mariana Drăguţ am găsit versurile:

„Vino, nană, la Ponoare

C-a dat liliacu-n floare,

Vino-n mijloc de pădure

Să fiu numai eu cu tine.”

Mândra sau iubitul (nana) îşi fac conacul în aceste locuri dragi şi se aşteaptă unul pe altul cu neliniştea iubirii-n suflet:

„Liliacu-a-nflorit

Ş-acu-i vremea de iubit,

Pe Valea Prislopului,

Valea liliacului,

Să-i dăm drumul dorului.”

Sărbătoarea liliacului consfinţeşte biruinţa deplină a primăverii şi rămâne pentru oamenii acestor locuri o sărbătoare a iubirii şi a naturii. Poate că de aceea, gătită în haină sărbătorească, natura mirifică de la Ponoarele, cu toată  ospitalitatea oamenilor de aici conduşi de către inimosul primar Gică Păraşcu, vă aşteaptă să veniţi şi să vă înfruptaţi privirile şi sufletele.