De acum câţiva ani, pentru că prietenia dintre un bărbat şi o femeie nu place nevestelor (uneori), am început să ne facem aniversările separat. Am fost şi mai sunt încă furioasă, dar m-am gândit mereu că între noi s-a păstrat un canal de comunicare inefabil. Eu mă gândeam la el deseori şi speram că şi el se gândeşte la mine. L-am zărit de câteva ori, de departe, împreună cu noua lui familie, dar am păstrat distanţa, chiar dacă aveam sufletul greu că nu mă puteam duce să-l îmbrăţişez cu drag.

Sper că poate să audă tot ce-i spun acum, sper că şi lui îi pare rău de anii ăştia din urmă, în care aş fi avut atâtea să-i împărtăşesc, în care am lipsit unul din bucuriile celuilalt, de aniversările la care i-am dus dorul şi ştiu sigur că şi el mie. Şi mai sper să ne vedem dincolo şi să râdem, şi să ne îmbrăţişăm, şi să ne amintim. Te iubesc, Cătă!

Medea’s Boys, producţie a Teatrului Apollo 111, este un spectacol complex, foarte bine construit, cu șase actori talentați și frumoși și cu un text ingenios care intercalează creativ fragmente din Medeea lui Euripide.

Departe de a demitiza, cum ar fi fost de așteptat după interacțiunile din debutul spectacolului, împănate cu limbajul colorat, obscen pe care îl folosesc băieții când sunt doar între ei, cu dese referiri explicite la organe sexuale și relații sexuale, cu fruste, bărbătești contacte fizice, chiar cu tente de agresivitate, Medea’s boys ne determină să facem un salt peste timp și să conștientizăm substratul mitologic al psihicului uman.

Avem datele mitologice care, puse frumos pe tablă și analizate (cum chiar o face, simbolic, unul dintre personaje), ne pot da rezultatul vizibil azi. Cumva, din palimpsestul pe care-l reprezintă inconștientul colectiv, Ionuț Sociu (scenarist) și Andrei Măjeri (regizor) fac să izbucnească la suprafață substratul arhaico-mitologic, ca o cheie de interpretare pentru traumele şi tarele prezente ale umanității, pentru misoginism, pentru rasism, pentru tragedia refugiaților, pentru tot soiul de temeri înăbușite, din care izvorăsc intoleranțele și care ne transformă, ocazional, în monștri.

Povestea este simplă și ingenioasă: șase argonauți (dintre cei 50 de tovarăși ai lui Iason în aventura căutării „lâniței de aur”) fac o băută la beach bar-ul deschis de unul dintre ei. Sub influența shot-urilor de alcool, bătute de masă bărbătește, marinărește, și ingurgitate cu strigătul „de luptă” Argo!, sub influența pastilelor de MDA, drog psihedelic a cărui denumire – ME-DE-A – duce cu gândul, desigur, la eroina lui Euripide, la personajul principal al legendei argonauților, băieţii de băieţi își amintesc și retrăiesc cea mai importantă aventură din viața lor.

Dintre cei șase, unii au numele de legendă ale argonauților – Orfeu (Alex Chindriş), Esculap (Alexandru Ion), Euphemus, fiul lui Poseidon (Florin Aioane), iar celorlalți scenaristul le-a inventat nume având corespondent mitologic, dar și sonorități apropiate de numele actorilor: Myros (Alex Mirea) şi Gyros (Vlad Ionuţ Popescu) care sunt, de fapt, gemenii Castor și Polux, și Triphos, fiul lui Dionysos (Eduard Trifa), care nu știu pe cine, dintre mulții fii ai acestui zeu, reprezintă.

În scenariul paralel, al lui Euripide, Triphos devine Medeea, Esculap devine Iason, Euphemus devine Creon, Orfeu devine Creusa, iar cei doi gemeni joacă rolurile celor doi fii ai Medeei.

Foarte interesant și paradoxal este faptul că cei șase bărbați care oscilează între două planuri – petrecerea din beach bar și tragedia Medeei – abordează cu umor, cu ironie rolurile din tragedia antică, fără, însă, a pierde din interpretare tragicul și profunzimea, ceea ce generează catharsisul. Subtilitate ce poate fi contabilizată cu un mare plus atât în dreptul actorilor, dar mai ales în contul regizorului.

Textul abundă de simboluri și de duble înțelesuri, ceea ce dă naștere uneori la frustrări (ale mele) pentru că nu toate pot fi încasate corespunzător și digerate cum trebuie. Trebuie să recunosc că am rămas cu o dorință intensă de a citi scenariul lui Ionuț Sociu pentru a-l „hermeneutiza” satisfăcător (pentru mine).

Apariția din final a celor șase, total nuzi, oferă, pe lângă satisfacția estetică (ei, da! – iar aici, ca să nu fie alte interpretări, fac trimitere la paradigma frumosului la vechii greci), pe aceea de a contempla ființa umană arhetipală, dezbrăcată de personaje, de identități precise, dar purtându-și în continuare traumele.

Dacă mă-nalţ la ceruri, Tu eşti acolo;

De-mi fac patul în iad, iată, şi acolo eşti.

Tot ce ne mai rămâne de făcut este să spunem „Da – amin” în faţa acestui fapt uluitor, iar asta stă încă în puterea firii noastre decăzute. Motivul pentru care o spunem, oricât de pervertit ar fi de mândrie şi de frică, nu contează câtuşi de puţin, deoarece faptul este fapt: ni s-a oferit unirea cu Dumnezeu, fie că ne place sau nu, vrem sau nu, ştim sau nu. Carnea noastră a devenit carnea Lui şi nu putem să ieşim din propria piele. Iar de îndată ce realizăm zădărnicia mândriei noastre, faptul că nu ne putem înălţa la Dumnezeu şi că, oricât de orgolioşi am fi, nici nu-L putem împiedica să coboare până la noi, nucleul orgolios al egoismului este pur şi simplu dizolvat – copleşit de dragostea lui Dumnezeu.

Funcţiunea moralei şi spiritualităţii creştine nu este de a ne face să dobândim sau să merităm acest dar al vieţii veşnice, ci, mai curând, de a ne face să-l preţuim şi să-l exprimăm. Sfântul nu este evlavios ca să obţină unirea cu Dumnezeu, ci  în scopul de a mulţumi pentru ea; căci această unire nu este – ca în panteism – un fapt automat, necesar şi inerent al fiinţei noastre, ci este un dar întru totul liber, spontan şi gratuit al Dumnezeului cel viu şi iubitor, de vreme ce inima Fiinţei nu este lege şi mecanism, ci viaţă. Infernul nu înseamnă a fi lipsit de această unire, ci refuzul de a o preţui; o stare sufletească atât de pervertită, încât dragostea şi darul unirii provoacă asemenea repulsie că nu par a fi lumina gloriei divine, ci un foc terbil şi mistuitor. Flăcările iadului sunt, de fapt, dragostea ineluctabilă a lui Dumnezeu.

Tocmai acest adevăr al unirii noastre cu Dumnezeu este „vestea cea bună” – Evanghelia – a creştinismului, oricât de mult a fost această veste vlăguită şi estompată de timiditatea şi ambiguitatea teologilor în cursul istoriei.»

Fragment din Alan Watts – „Duh şi contemplaţie”, pag. 106

În 21 decembrie, la puţin timp după ce l-am sunat pe Enache Tuşa pentru a-i solicita punctul de vedere, iar el m-a amânat pentru mai târziu pentru că era ocupat, textul a dispărut de pe site-ul ziarului Ziua de Constanţa. La link-ul care ducea către rubrica respectivă apăreau toate cărţile recenzate până atunci, în afară de ultima, cea care îmi atrăsese atenţia pentru neruşinarea copy-paste-ului. Am fost inspirată şi am făcut un printscreen care să arate asta. În discuţia telefonică pe care am avut-o cu Enache Tuşa, l-am întrebat de ce a dispărut textul de pe site şi mi-a răspuns că poate nu mi se deschide mie link-ul. Şi link-ul nu ni s-a mai deschis în următoarele zile. Nici mie, nici altor persoane pe care le-am rugat să verifice.

Ieri am constatat cu surprindere că materialul a reapărut pe site-ul Ziua de Constanţa, la acelaşi link, cu aceeaşi dată, ceea ce arată că omul s-a decis să şteargă urmele plagiatului printr-o cosmetizare pe care am anticipat-o atunci când a retras articolul de pe site. Rămân, însă, probele materiale ale cercetării pe care am făcut-o, rămân mărturiile oamenilor care au văzut textul pe site în forma lui iniţială şi rămâne faptul că cei de la Ziua de Constanţa au scos şi au reintrodus materialul, în cele două forme diferite ale sale, şi nu pot să cred că ar fi dispuşi să mintă pentru Enache Tuşa.

Cât despre încercarea de „refacere a virginităţii”… ar fi de-a dreptul amuzantă dacă nu ar predomina scârba faţă de asemenea manevre, care agravează fapta iniţială. Lectura noului text mi-a adus satisfacţia previzibilă de a descoperi că Enache Tuşa nu a făcut decât să parafrazeze textul foarte erudit al lui Ovidiu Pecican, producând nonsensuri de genul:

„La cunoașterea operei aristoteliene a contribuit filosofia arabă care a dominat întregul Ev Mediu, dat fiind faptul că este sau nu este adevărat că fără aportul filozofilor arabi medievali ar fi rămas complet necunoscute două secole de evoluție a științei.”

sau anacoluturi de genul:

„Arabii care au creat o dezbatere interesantă despre conceptele filosofice ale Antichității pe care s-a fundamentat întreaga cultură a modernității ne spune Gouguenheim în eseu.”

sau dezacorduri de genul:

„Demersul intelectual al gânditorilor arabi a preluat gândirea și întregul patrimoniu al Antichității, l-au reevaluat și l-au difuzat în lumea occidentală […]”.

Ceea ce mă face să-mi pun întrebări serioase asupra competenţei profesionale a lectorului universitar doctor Enache Tuşa. Dacă nici în condiţiile în care miza este reputaţia sa nu este capabil să redacteze un text decent din toate punctele de vedere, cum evoluează dânsul în general, ca lector universitar?

În tot acest timp nicio reacţie a Universităţii Ovidius nu s-a făcut auzită, în ciuda gravităţii faptelor, care afectează negativ onorabilitatea şi imaginea publică a instituţiei pe care Enache Tuşa o reprezintă tocmai din funcţia de director de imagine. Asta cu atât mai mult cu cât textele la care m-am referit nu sunt publicate în reviste ştiinţifice, ci sunt accesibile publicului larg.

Nu vreau să mă gândesc ce ar putea găsi cineva care ar lua la mână textele ştiinţifice din portofoliul lectorului universitar Enache Tuşa sau lucrările de licenţă coordonate de el. Mai ales că îmi amintesc cum, într-o emisiune la LTV, cu ceva vreme în urmă, dar tot ca director de imagine al UOC, îi apăra revoltat pe universitarii care, din cauza salariilor mici, se apucă să vândă lucrări de licenţă…

În orice ţară civilizată, acest om nu ar mai putea să ocupe funcţia de director de imagine al unei universităţi, iar lucrările sale ar fi verificate la sânge, deoarece asupra lor planează dubiul.

Cei care acum tac, sperând să fie uitat scandalul, nu şi-au făcut bine socotelile. Există un curent de opinie în societatea românească împotriva plagiatului. Curând cei care acum se uită, exasperaţi, cum oamenii pe care i-au demascat ca plagiatori îşi păstrează titlurile şi funcţiile publice vor primi satisfacţia meritată. Mediul universitar se va curăţa, este inevitabil. Internetul va fi instrumentul acestei curăţenii, pentru că digitalizarea va permite identificarea oricărui plagiat, cât de mic, care va deveni o pată mare şi de neşters asupra făptuitorului.

Spălarea reputaţiei academice va deveni la fel de grea ca spălarea banilor, iar instituţiile care vor dori să-şi păstreze sau să-şi recâştige onorabilitatea nu îşi vor mai putea permite să tolereze impostori.

Enache Tuşa este lector universitar la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” din Constanţa (UOC) şi deţine funcţia de director de imagine şi comunicare al universităţii.

Este moderator la Litoral TV din Năvodari, realizând emisiunile Cultură pe coordonate – marţi de la 16.20, Cutia de viteze (o emisiune despre maşini) – sâmbătă, de la 16.20 şi Cartea zilei – duminica între 7 şi 8. Este invitat aproape permanent la emisiunea Vocile Constanţei de la Televiziunea locală Digi 24, jucând atât rolul de invitat principal, precum şi rolul de specialist, analist în diverse domenii, de la politică până la sociologie, istorie, etnologie, dialectologie.

Are un curricullum vitae care arată o asiduă preocupare pentru participarea la conferinţe naţionale şi chiar internaţionale, cunoscând, conform aceluiaşi CV, limbile străine rusă, engleză şi macedoneană (nu e clar care limbă macedoneană, slavă sau antică).

Emisiunea sa, Cartea zilei, prin care promovează lectura, prezentând cărţi din diverse domenii, este valorificată şi prin publicarea în ziarul Ziua de Constanţa.

Ar fi un efort lăudabil, dacă nu ar fi sabotat chiar în esenţa sa prin apariţia aici a unor texte scrise de alţi autori despre cărţile respective şi prezentate ca fiind ale lui Enache Tuşa.

Recenzie de Ovidiu Pecican publicată sub semnătura Enache Tuşa

Primul text care ne-a atras atenţia a fost Sylvain Gouguenheim, „Aristotel la Muntele Saint-Michel. Rădăcinile greceşti ale Europei creştine” [link-ul conduce acum la un alt text, care l-a înlocuit pe primul pe site-ul ziarului Ziua de Constanţa, pentru a şterge urmele, după ce timp de câteva zile articolul a fost eliminat; textul iniţial poate fi însă lecturat în printscreen-urile de mai sus], publicat în 19 decembrie 2015. Şi am citit următoarele:

„În cartea prezentată astăzi, „Aristotel la Muntele Saint-Michel. Rădăcinile greceşti ale Europei creştine” (traducere de Eduard Florin Tudor, Bucureşti, Editura Nemira), Sylvain Gouguenheim redeschide o dezbatere care, în linii mari, părea tranşată: este sau nu este adevărat că fără aportul filozofilor arabi medievali Apusul european nu l-ar fi redescoperit pe Aristotel?”

Textul continuă în aceeaşi notă:

„Revenind însă la importanţa pe care traducerea unei asemenea cărţi o poate avea în spaţiul cultural şi istoriografic românesc, mă voi rezuma să observ că, pe meleagurile noastre, nimeni nu şi-a pus încă întrebarea referitoare la receptarea operei aristotelice înainte de timpurile moderne sau, dacă a făcut-o, chestiunea nu a primit decât răspunsuri circumstanţiale. Chiar dacă Socrate, Platon şi Aristotel au ajuns să fie figuraţi parietal în ambianţe monastice şi ecleziastice din Oltenia sau Bucovina, ştim încă prea puţin despre cunoaşterea filosofiei greceşti printre români în vremurile dinainte de veacul al XVII-lea. Chiar şi numai atât arată în ce mod poate stimula lectura unei cărţi de felul acesteia căutările istorice din peisajul autohton şi în ce măsură abordările curajoase – fie ele şi „imprudente“ din punctul de vedere al istoriografiei oficiale – conduc la clarificări şi reluări ale scrutării ştiinţifice, chiar dacă nu întotdeauna şi la aranjamente confortabile în carieră.”

La o simplă căutare pe internet, după anumite sintagme, sursa ni s-a revelat: este vorba despre articolul Erezii medievistice, de Ovidiu Pecican, publicat în Observator cultural, în 14.10.2011. Cum textul integral este accesibil numai abonaţilor revistei de cultură, l-am găsit, pentru confruntare, prin Google Books, deoarece a fost publicat în volumul „Istoria de sub covor”. Reiese, după cum puteţi verifica atât prin link-uri, cât şi în imaginile din galeria foto, că recenzia lui Ovidiu Pecican este reprodusă în întregime, dar sub semnătura ENACHE TUŞA. Lipsesc citarea autorului real sau ghilimele.

Inversarea paragrafelor şi a cuvintelor – metoda de mascare a preluării textelor

Articolul imediat anterior, din 12 decembrie 2015, este dedicat volumului „Istoria secretă a lumii” de Jonathan Black.

După obişnuitul „Bun regăsit, dragi prieteni!” de început, Enache Tuşa continuă:

„Cartea pe care o prezentăm astăzi, „Istoria secretă a lumii“, este o incredibilă călătorie de-a lungul istoriei spirituale şi mitologice, o abordare a marilor momente ale lumii în spiritul conspiraţiei şi al societăţilor secrete. Acestea prezervă istoria şi dezvoltarea legilor misterioase care susţin viaţa, de-a lungul secolelor, în toate colţurile lumii, atât în Orient, cât şi în Occident.

20 de ani i-au trebuit lui Jonathan Black pentru a pătrunde misterul acestei istorii. În carte, cele mai importante evenimente ale istoriei lumii – de la Geneză până azi – experienţele umane, inexplicabile din punct de vedere convenţional, primesc o interpretare nouă, convingătoare. Trebuie doar să ne amintim „Pendulul lui Foucault“ sau „Dimineaţa Magicienilor“, pentru că vom întâlni în cartea lui Black personaje istorice celebre, care conspiră cu fiinţe neîntrupate şi alte animale fantastice, săvârşind miracole, rostind profeţii, totul spre a controla cursul istoriei.”

Căutare Google pe câteva fragmente şi iată ce ni se dezvăluie în Cotidianul.ro, articol publicat la 10 iulie 2010, sub semnătura Dianei Nedelcu:

„I-au trebuit 20 de ani lui Jonathan Black pentru a pătrunde misterul acestei istorii. Cartea “Istoria Secretă a Lumii” este o incredibilă călătorie de-a lungul istoriei spirituale şi mitologice, o abordare a marilor momente ale lumii şi din punctul de vedere al societăţilor secrete. Acestea prezervă istoria şi dezvoltarea legilor misterioase ce susţin viaţa, de-a lungul secolelor, împrăştiate peste tot în lume, atât în Orient, cât şi în Occident. Discrete.

În această carte, cele mai importante evenimente ale istoriei lumii – de la Geneză până azi -, experienţele umane, inexplicabile din punct de vedere convenţional, primesc o interpretare nouă, convingătoare. Amintiţi-vă “Pendulul lui Foucault” sau “Dimineaţa Magicienilor”, pentru că vom întâlni în cartea lui Black personaje istorice, celebre, care conspiră cu fiinţe neîntrupate şi alte animale fantastice, săvârşind miracole, rostind profeţii şi totul spre a controla cursul istoriei.”

Cu excepţia inversării celor două paragrafe şi a unor cuvinte („20 de ani i-au trebuit” în loc de „i-au trebuit 20 de ani”), textele sunt identice, doar că cel al Dianei Nedelcu a aparut cu mult inaintea articolului semnat de Tuşa.

Mai departe, însă, textul nu se mai potriveşte şi am avut speranţa că este original. Din nou căutare Google şi iată rezultatul:

După cum se vede, Enache Tuşa a adăugat diacriticele, care lipsesc din textul original, publicat în urmă cu peste cinci ani, iar fragmentul „Concurand chiar si cu un DEX la dimensiuni si pret si poate si la valoarea continutului” este substituit prin „Concurând chiar şi cu o enciclopedie în domeniu”.

Am mai găsit Cartea zilei – Simone de Beauvoir, „Memoriile unei fete cuminți”, articol publicat la 5 decembrie 2015, deci cu încă o săptămână înainte, având asemănări izbitoare cu articolul CARTE: “Memoriile unei fete cuminti” de Simone de Beauvoir scris de Horia Picu, la 3 iunie 2012, în ziarul Sighet Online, metoda aplicată fiind aceeaşi, a inversărilor şi minimelor modificări.

Articolul Cartea zilei – Gheorghe Crutzescu – „Podul Mogoșoaiei – povestea unei străzi“, publicat la 23 februarie 2015, are fragmente identice cu Povestea unui bulevard: Calea Victoriei, publicat în Jurnalul.ro, în 25 noiembrie 2009, sub semnătura Monicăi Andronescu.

„Nu sunt copiate, sunt făcute de mine, efectiv”

21 decembrie, ora 12.48. I-am telefonat lui Enache Tuşa pentru a-l confrunta cu cele constatate de noi:

„Nu sunt copiate, sunt făcute de mine, efectiv”, a răspuns Enache Tuşa la o primă convorbire. I-am spus că, în urma verificării, am constatat, spre exemplu, că ultimul text este copiat cuvânt cu cuvânt după o recenzie a lui Pecican. „Unde asta? Uite, o să verific şi eu, dar, oricum, aia am publicat-o acum două – trei zile şi am verificat-o, am făcut pe ea lucrarea recenzie şi am discutat pe chestia asta”.

– „Deci este textul dvs.?”,

– „Da, ăla de acolo, acela publicat e textul pe care l-am… l-am… publicat în Ziua de Constanţa”.

– „Am verificat şi alte texte, par copiate din diverşi autori, din ziare…”, „Bine, o să sun puţin mai târziu şi vorbim, da?”

La ora 14, textul copiat după recenzia lui Ovidiu Pecican dispăruse de pe site-ul ziarului Ziua.

La 14.15, Enache Tuşa a telefonat, răspunsul său fiind următorul: „Plagiatul este atunci când eu iau ideile unor oameni şi le pun într-o lucrare, studiu, comunicare, capitol de carte sub care semnez, ştiinţific, că este contribuţia mea şi descoperirea mea. Or eu, aici, iau o carte care este a altui autor, o citesc, editurile astea mari, Humanitas, Corint, Polirom îmi spun aşa: «domnule, dacă se poate, ia cumva ideile sau cel puţin tenta recenziilor pe care le-am postat noi pe site pentru că vrem totuşi să fie o popularizare pozitivă» şi întotdeauna am făcut numai popularizări pozitive, nicidecum negative, da?, nu desfiinţez o carte.

Citeşte legea plagiatului! În momentul în care ai plagiat se constată că tu ai obţinut foloase, ai scris sub numele tău capitole de carte, propunând o nouă teorie ştiinţifică. Eu nu am nici un folos, nu primesc salariu de la Ziua. Şi nu am ce teorie să propun pentru că alea sunt nişte cărţi publice, eu ce fac acolo nu e cronică de carte, e o popularizare, se numeşte cartea zilei şi spun „băi, fraţilor, citiţi cartea asta şi uite ce zic oamenii ăştia despre ea”! Dacă vei fi mai atentă, o să vezi şi ghilimele din care citez, da? Eu nu am luat ideile nimănui. Acolo sunt impresiile mele, pur şi simplu, despre o carte. Nici măcar nu sunt chestii ştiinţifice de formare a unei opinii.”

Un alt argument prezentat de Enache Tuşa a fost acela că scrie din 2013 aceste texte şi este suspect că tocmai acum le-am sesizat. Mai precis, el crede că, din cauza implicării sale în susţinerea pretenţiilor unei organizaţii a aromânilor de a deveni minoritate etnică în cadrul statului român, a devenit o ţintă, iar această investigaţie ar fi rezultatul unui plan concertat împotriva sa. „Dacă vrei să începem un război, eu pot să fac şi lucrul acesta”, a mai spus el.

Rubrica lui Enache Tuşa, Cartea zilei, după ce articolul care copiază recenzia lui Ovidiu Pecican a fost şters

La întrebarea referitoare la dispariţia de pe site a textului despre cartea  „Aristotel la Muntele Saint-Michel. Rădăcinile greceşti ale Europei creştine”de Sylvain Gouguenheim, Enache Tuşa a răspuns că probabil nu se deschide link-ul pe moment, declaraţie contrazisă de realitate – căci materialul a dispărut. Consemnăm şi îndemnul lui Enache Tuşa la adresa sussemnatei: „De ce nu o faci tu, spre exemplu, dacă spui că sunt proaste şi plagiate, de ce nu faci tu, că eşti absolventă de litere, fă-o tu mai bine ca mine!”

Probele materiale rămân

Potrivit juristului Marian Florescu (editor şi redactor a peste 200 de cărţi), care se raportează la textul legii, ar exista „trei elemente care trebuie identificate pentru existenţa plagiatului: 1) elementul material, preluarea unui text şi lipsa menţiunii citării textului preluat; 2) elementul intenţional, intenţia vădită de a prezenta textele preluate şi necitate ca fiind creaţie sau contribuţie personală; 3) lucrarea pretinsă a fi plagiată să fie originală”.

Examinând demersul lectorului universitar Enache Tuşa din această perspectivă, constatăm că: 1) elementul material există – majoritatea textelor sunt preluate cuvânt cu cuvânt, unele suferă modificări minore, iar autorii lor nu sunt citaţi; 2) elementul intenţional este dovedit prin asumarea de către Enache Tuşa, sub semnătură proprie, a paternităţii tuturor textelor care evident nu sunt scrise de el, precum şi prin încercarea de a masca preluarea, prin inversarea şi înlocuirea unor cuvinte; 3) nu avem indicii că lucrările pe care le-am detectat ca fiind sursa de „inspiraţie” a lui Enache Tuşa nu ar fi originale, mai ales când ne referim la autori de talia reputatului Ovidiu Pecican.

Absenţa elementelor citării nu ar putea fi justificată printr-o eroare de redactare, dat fiind că de la publicarea de către Enache Tuşa a respectivelor texte a trecut suficient timp pentru ca autorul să fi efectuat cuvenitele corecturi.

În 2010 am cumpărat domeniul constantanoastra.ro. Eram pe drum, la intrarea în Constanţa dinspre Valu lui Traian, când am văzut plăcuţa de la intrarea în oraş. Şi am realizat că aveam o senzaţie de scârbă când intram în oraşul meu. Mă întorceam într-o cloacă despre care scrisesem deja sute de articole şi care era într-un proces de infecţie de neoprit. Un oraş care a a fost la un moment dat confiscat de o grupare dubioasă şi pe care nu-l mai simţeam al meu, ci sub un fel de ocupaţie paşnică, dar devastatoare. Pentru că nu sunt o pesimistă depresivă, mi-am imaginat că la un moment dat vom reuşi să-l luăm înapoi. În perspectiva acelui moment, am cumpărat domeniul şi m-am întors peste câteva zile să fotografiez plăcuţa, ca să-i dau lui Cătălin modelul fontului pentru titlul ziarului online pe care, la un moment dat, urma să-l facem. 

Proiectul a rămas în adormire, eu am ales, temporar probabil (încă nu ştiu), învăţământul universitar de profil jurnalistic şi mi-am păstrat în câmpul jurnalismului doar o colaborare sporadică la Hotnews, după mine, cel mai respectabil portal mass media. Mi-a plăcut interacţiunea cu studenţii, aşa cum îmi plăcea şi să-i sfătuiesc, să-i cert, să-i încurajez pe tinerii jurnalişti, din poziţia de redactor şef. Atunci mai dură, mai vulcanică, mai înjurată, mai de temut, acum mai calmă, mai înţeleaptă, mai vârstnică, mai simpatică :)…

Mulţi dintre colegii mei de presă mi-au păstrat o amintire frumoasă, câţiva mi-au rămas prieteni (dintre ei, unii încă îmi spun “şefa”, cu o nuanţă afectuoasă, ca şi cum mi-ar spune pe nume). Cu aceşti prieteni mi-am dorit să realizez un proiect mass media curat şi ferit de influenţe din partea patronilor sau din partea mediului politic şi de afaceri. Astăzi (23 august), vorbeam la telefon cu unul dintre ei, surescitată în perspectiva publicării online a ziarului la care bibilim de câteva săptămâni. “Şef, am mai făcut un ziar…”, mi-a spus cu un zâmbet în voce. Şi am realizat importanţa momentului pentru NOI. Momentul în care domeniul CONSTANTANOASTRA.RO se deşteaptă în sfârşit la viaţă. Nu o să avem o echipă redacţională tipică, ci un colegiu de redacţie în care fiecare va avea un vot, deci voi rămâne “şef” doar aşa cum am fost şi până acum. Şi mă opresc acum, căci nu vreau ca acest text să devină în mod penibil lacrimogen. Doar un ultim (pentru moment) MULŢUMESC! lui Cătălin Siclitaru pentru realizarea site-ului, la care îmi va răspunde “Nu ţipa!”, pentru că nu-i plac majusculele.

Ca jurnalist foarte bine informat în privinţa mediului în care ne vom desfăşura activitatea, nu pot să spun că debordez de optimism, dar ca om obişnuit şi hotărât să gândească pozitiv, cred în acest proiect şi sper să aibă viaţă lungă. Avantajul nostru este că nu ne propunem să facem averi din ziar, ci doar să supravieţuim şi să ne facem meseria. Nu ne propunem să facem audienţe imense, ci doar să ajungem la publicul inteligent, să oferim conţinut de calitate şi să avem satisfacţia unui feed-back care să ne arate că am fost înţeleşi. Să arătăm şi restului ţării că nu tot constănţeanul e un fel de vietate ciudată care la patru ani se duce şi votează măscărici.

Orice ocazie de a o vedea pe scenă este un  privilegiu, mă încântă versatilitatea ei, vocea un pic nazală, chicotele de râs jucăuş, gravitatea, tristeţea sfâşietoare, felul în care trece de la o stare la alta fără nici un efort, naturaleţea pe scenă. Pare la ea acasă, mi-e greu să mi-o închipui în afara teatrului, mergând la piaţă sau la plimbare. Pe scenă trăieşte de fapt, acolo are strălucire. Pentru mine a fost supărător că a avut nişte ani în care nu a prea jucat, iar revenirea din acest moment este salutară.

Cu atât mai mult mă încântă un spectacol cu Nina Udrescu atunci când pe scenă se află cei aflaţi pe locul al doilea şi al treilea din topul meu personal, adică Lana Moscaliuc şi Marian Adochiţei.

Iar dacă piesa este de Tennessee Williams – pe care îl citeam cu nesaţ în adolescenţă, în volumele de Teatru american contemporan – aşteptările sunt foarte mari.

Aşteptări împlinite de spectacolul „Menajeria de sticlă”, de la Teatrul de Stat din Constanţa, prin jocul actorilor, scenografia inventivă şi concepţia regizorală interesantă a tinerei regizoare Diana Mititelu.

Fiecare personaj este conturat cu măiestrie. Amanda, mama conservatoare, sudistă, îşi dezvăluie, prin Nina Udrescu, suferinţa, îngropată adânc, de a fi fost părăsită de soţul iubit în pofida defectelor sale, dragostea faţă de cei doi copii, dorinţa de a-i controla şi de a-i şti în siguranţă, frustrările materiale. Toate acestea sunt date la o parte, estompate,ocazional, de scurte momente de strălucire, momente în care se transportă în trecut, redevine femeie, înconjurată de şaptesprezece adoratori, şi încearcă să transmită Laurei acele mici cochetării sudiste care să o ajute să-şi croiască un viitor, prin cucerirea unui soţ bine situat. Nu este un calcul meschin, ci este o strategie de mamă ce îşi vede copila neajutorată şi ştie că nu o va mai putea proteja multă vreme.

La rândul ei, Laura – Lana Moscaliuc, îşi pierde defectul de la picior în montarea aceasta, ceea ce constituie un amănunt regizoral interesant, pentru că atrage atenţia asupra adevăratului handicap al personajului. Laura este timidă, neadaptată, este în afara acestei lumi şi este fragilă, precum unicornul de sticlă ţinut strâns în mână, piesa preferată din colecţia ei de figurine. Trăieşte în interiorul ei, într-o repetiţie pe care o bănuim continuă, o poveste de dragoste petrecută doar în imaginaţia ei, pe vremea liceului, cu un băiat care nici n-o mai cunoaşte. Rostogoleşte în amintire acelaşi joc de cuvinte – în limba română nu mai este atât de relevant – ce exprimă tautologic incongruenţa dintre cele două percepţii asupra aceluiaşi eveniment. El o întreabă de ce a lipsit de la şcoală, ea îi răspunde că a avut „pleurosis” (pleurezie), iar el înţelege „Blue Roses” (trandafiri albaştri) şi o numeşte aşa de atunci încolo. În adaptarea românească, el o întreabă ce flori îi plac, ea îi răspunde că i-ar plăcea, dacă ar exista, trandafirii albaştri (aşa cum îi plac şi unicornii), iar el o numeşte „Trandafir albastru”.

Băiatul (Andrei Cantaragiu) apare din nou în viaţa ei, printr-o coincidenţă stranie. La rugămintea mamei, care doreşte să-i asigure un viitor stabil, fratele ei, Tom, îl aduce la cină pe colegul de la depozitul unde lucrează, Jim dovedindu-se a fi cel din amintirile Laurei. Întâlnirea dintre cei doi dă naştere unui dialog imposibil, între visare şi pragmatism, decodificat de regizoare într-un mod original. Laura este între hotarele lumii ei, populate cu figurine de sticlă, hotare ce au consistenţa unor ziduri, dar pe care ea încearcă să le treacă, iar Jim vrea să o aducă în lumea lui printr-un discurs nepriceput, de mic slujbaş cu aspiraţii de lider politic. Regizoarea nu arată deloc empatie cu acest personaj, îl portretizează nemilos, înzestrându-l cu aroganţă şi fără acea omenie ce îl face simpatic pe James Naughton în filmul regizat de Paul Newman. Demersul său este privit ca o încălcare brutală a hotarelor menajeriei de sticlă, un viol metaforic – şi mimat pe scenă – al diafanei Laura de către Jim, cel cu picioarele pe pământ.

Tom – interpretat de Marian Adochiţei – este personajul principal, piesa fiind, de fapt, amintirea lui recurentă. Pendularea lui Tom între statutul de povestitor şi acela de personaj este sugerată scenic şi regizoral printr-un portal semnalizat sonor pe care doar el îl foloseşte, prin păstrarea unui spaţiu al său în marginea scenei, prin lumini şi prin trecerea celorlalte personaje de la mobilitate la imobilitate. De asemenea, decorurile originale şi ingenioase (ale lui Titus Ivan), alcătuite din sârmă răsucită în formă de scaune, mese, candelabru, telefon şi altele, sunt un fel de schelete ale lucrurilor, care exprimă lipsa lor de consistenţă, esenţa păstrată de Tom în memorie.

O altă tehnică regizorală cu impact este repetiţia unor scene, folosind tonalităţi şi mişcări diferite. Este sugerat astfel efortul mnemonic al lui Tom asupra anumitor evenimente, încercarea de a le da alte semnificaţii, de a le modifica pentru a-şi găsi liniştea. Căci fratele/fiul a părăsit în cele din urmă cuibul, pentru a-şi realiza propriile visuri şi a se salva din mediocritatea slujbei de la depozit şi din rolul de protector al familiei, pe care i-l programase mama sa. Din păcate, aşa cum nu-şi poate alunga amintirile, el nu le poate nici cosmetiza. Tabloul general – al frustrărilor, al inadecvărilor la realitate, al fragilităţii unor fiinţe umane – rămâne dureros pentru cel care s-a smuls şi îl priveşte din afară.

Pentru receptarea corectă, aş menţiona şi încărcătura autobiografică a textului, mai mare decât în orice altă piesă a lui Tennessee Williams. Numele real al autorului este Thomas, al mamei sale, Amanda, iar pe sora sa, instabilă psihic, o chema Rose.

Este un spectacol foarte bun, potrivit pentru aproape toate vârstele (prea complicat pentru copii, fireşte), iar performanţa celor patru actori merită un public mai numeros decât cel prezent la reprezentaţia pe care am văzut-o eu. Nina Udrescu trezeşte empatia spectatorului, în pofida clişeelor ilustrate, Lana Moscaliuc este fantomatică şi îşi interpretează cu sensibilitate şi talent personajul dificil, Marian Adochiţei este un actor care pare să-şi fi atins maturitatea artistică, pendulând cu uşurinţă între cele două ipostaze ale rolului său, iar Andrei Cantaragiu, a cărui declamaţie falsă mă enervează de obicei, este în limitele anti-eroului intenţionat de regizoare.

Nu glumesc, nu sunt răutăcioasă, nici măcar ironică, ci doar realistă. Am trecut de faza dezamăgirii în faţa lipsei de cultură a tinerilor, am ajuns la aceea în care caut vinovaţii – care nu sunt ei – şi cred că ar trebui să renunţăm la autismul intelectualist şi să facem cu toţii eforturi pentru a-i aduce pe cei receptivi la un nivel acceptabil al cunoştinţelor. Mai ales că reprezentaţia pe care am văzut-o sâmbătă are toate calităţile audio-vizuale pentru a plăcea unui public tânăr.

Deci, ce să fie?…

Un caiet de sală care să spună poveştile prin text şi imagini? Pe lângă faptul că e scump pentru buzunarul teatrului constănţean, cum să-i sileşti pe oameni să-l citească înainte de spectacol, pentru a percepe corect ceea ce văd şi aud?

Supra-titrare, ca la operă, care să pună publicul în temă, pe măsură ce se desfăşoară acţiunea pe scenă? Ar distrage întrucâtva atenţia de la cele spuse pe scenă, dar e o variantă de lucru.

Un mini-documentar de 5 – 10 minute, care să fie proiectat înainte de spectacol şi după îndemnul la stingerea telefoanelor mobile, cuprinzând câteva informaţii despre autorii antici şi despre personaje? Cred că ar fi o soluţie şi, dacă e bine făcut, ar putea chiar să reprezinte un accroche pentru cei care vor fi venit la ACEST spectacol doar în lipsă de altceva sau târâţi de părinţi şi profesori.

O altă variantă, pentru tinerii nativi digitali, ar fi realizarea unui material multimedia la care să aibă acces online înaintea reprezentaţiei, printr-o aplicaţie de pe smartphone.

Sau să se mute în sală cei doi muzicieni – Adrian Mihai şi Cosmin Mihale – care întâmpină publicul în foaier cu tobe şi duduk şi, pe ritmurile lor, să fie proiectat un material cu imagini şi foarte scurte texte, explicând subiectul colajului dramatic.

Şi, chiar dacă piesa aşteaptă nerăbdătoare să o comentez, merg şi mai departe cu iniţiativa şi zic că materialele ar putea fi realizate prin concursuri organizate în licee, cu ajutorul profesorilor, printre elevi talentaţi care deja au dovedit că sunt în stare să facă filmuleţe sau alte materiale multimedia.

Spectacolul poate fi perceput corect, cum spuneam, doar de cunoscători şi este o excelentă montare pentru un festival de teatru. Aducerea în scenă a celor cinci femei din tragediile greceşti, cu suferinţele lor sfâşietoare, într-un mod gradual, dovedeşte stăruinţa îndelungată în acest proiect a autorilor scenariului – actorul Liviu Manolache şi secretarul literar al teatrului, Anaid Tavitian, ambii din garda veche a artiştilor constănţeni.

Este un portret coerent al femeilor din toate timpurile, prin reprezentantele lor arhetipale, care ne arată constantele eternului feminin, surprinse magistral de anticii Eschil, Sofocle, Aristofan şi Euripide, şi ne revelează adevărul că nimic nu este nou pe lume în ce priveşte natura umană şi urmările tragice ale iubirii.

Electra, mai mult a lui Euripide decât a lui Eschil şi Sofocle, este animată de dorinţa de a-şi RĂZBUNA tatăl, pe regele Agamemnon din Argos, ucis de Egist, iubitul mamei sale Clitemnestra. Îşi pune toată energia în complotul pe care fratele ei, Oreste, îl duce la îndeplinire, omorându-l pe Egist. Mai mult, îşi convinge fratele că şi mama lor trebuie să plătească pentru complicitatea sa, şi amândoi o ucid pe Clitemnestra. Laura Iordan îşi interpretează bine partitura, am apreciat că declamaţia sa este nuanţată, dar mi se pare că atunci când strigi „cu glas înalt: să moară Egist!”, trebuie ca glasul tău chiar să se înalţe şi abia apoi să se coboare, pentru a sublinia ce a dorit autorul să sublinieze cu secole în urmă.

Este foarte interesant că, pe parcursul întregii reprezentaţii, bărbaţii apar numai ca măşti, ca reprezentări inanimate, scena aparţinând în totalitate femeilor.

Antigona mută tragedia în Teba, unde, pentru un scop nobil, se împotriveşte hotărârii luate de conducătorul cetăţii, Creon. În urma războiului civil în care se înfruntaseră şi se omorâseră unul pe celălalt cei doi fraţi ai Antigonei, noul conducător a decis ca unul dintre ei să fie înmormântat cu onoruri, iar celălalt să fie lăsat să putrezească neîngropat, fără rituri funerare, pedeapsa cea mai grea în acele vremuri. Antigona lui Sofocle hotărăşte să sfideze ameninţările lui Creon pentru cei care îi vor nesocoti porunca şi îşi îngroapă simbolic fratele, pe Polinice, îndeplinindu-şi astfel OBLIGAŢIA DE SÂNGE. Georgiana Mazilescu o interpretează pe Antigona, punând cam prea mult patos, ca de obicei. Are un timbru al vocii foarte potrivit pentru o tragediană, dar mi se pare că abuzează de el şi nu-şi dozează prea bine nuanţele. Introduce şi un fel de oftaturi-sughiţuri ce dau mai degrabă un efect comic care nu are ce căuta.

Credeaţi că feminismul este de dată mai recentă? Praxagora lui Aristofan ne arată că încă din antichitate femeile Atenei au vrut să preia conducerea cetăţii. Aici regizorul marşează la misoginismul autorului antic şi ne arată un tablou hâd al femeilor care devin dizgraţioase în dorinţa lor de a se comporta ca bărbaţii. De această dată nu m-a impresionat jocul Luizei Martinescu-Toma, felul ei de a-şi declama VELEITĂŢILE de lider dezvăluindu-mi un soi de manierism. A fost o interpretare corectă a rolului, dar cumva prea corectă, ca atunci când un copil învaţă pe de rost intonaţiile şi gesturile pe care trebuie să le facă pe scenă, dar nu le simte necesare şi fireşti.

Medeea, „figura pasiunii demente”, cum o numeşte Pascal Quignard, este interpretată de Dana Dumitrescu, prezentă pe afiş şi ca director (de când o fi consemnat directorul teatrului pe afişul de spectacol, până acum n-am observat?). Pentru o femeie înnebunită de GELOZIE, înnebunită până la crimă, până la a-şi ucide, ca să se RĂZBUNE, cei doi copilaşi rod al iubirii cu Iason, cel care acum o alungă, acceptând să se căsătorească cu fiica regelui Creon din Corint, Medeea este cam imobilă şi cam plată. De fapt, cred că este extrem de greu pentru o actriţă să găsească tonul corect, care să transmită spectatorului fiorul de groază intenţionat de Euripide, dar să nu cadă în cabotinism şi urlete penibile.

Regizorul a păstrat pentru final fragmentul cel mai bun, Nina Udrescu interpretând-o pe Hecuba lui Euripide. Văduva lui Priam, regele Troiei, care şi-a văzut copiii murind rând pe rând în asediu, îi pierde acum şi pe Polyxena şi Polydorus. Cea mai bună actriţă a Constanţei şi-a strigat şi declamat, cu un dozaj perfect al intensităţii, DUREREA DE MAMĂ care îşi vede copiii morţi.

Spectacolul fiind un colaj, necesită o mai mare investiţie de mijloace vizuale, auditive şi regizorale pentru a explica schimbările de context, iar Liviu Manolache, compozitorul Adrian Mihai şi scenografa Sanda Mitache o fac cu real talent. Costumele sunt sugestive şi ingenioase, la fel şi elementele de decor, iar pânzele roşii şi negre care îmbracă scena reuşesc să o înece într-o mare de sânge, în cazul Medeei criminale, sau de lacrimi, ale Hecubei îndurerate.

Ansamblul corului-balet este liantul spectacolului. Cântă, dansează, strigă, întreabă, răspunde, mimează contextual, creând acel spaţiu mitologic populat de zei mai mari şi mai mici, mai vizibili sau mai ascunşi, de idei şi simboluri care însufleţesc fiecare pietricică sau fiecare munte. Evoluţia corului de actori, alături de muzica ritmată pe care cei trei instrumentişti – Liviu Manolache, Adrian Mihai, Cosmin Mihale – o interpretează live, în spatele scenei, ascunşi de decorul pe alocuri translucid, dau ritm şi tensiune piesei. De remarcat ingeniozitatea coregrafei Mălina Andrei, care reuşeşte, practic, să imprime dinamică unor monologuri, prin mişcarea scenică.

Tabloul de final, excelent conceput, împietreşte cele cinci femei tragice într-un ansamblu statuar care ne transportă în Grecia ruinelor antice.

Îmi imaginez că spectacolul va arăta chiar mai bine într-un spaţiu deschis, oferind actriţelor ocazia să îşi pună mai bine în valoare talentul, glasul, declamaţia. Dar mi-ar plăcea să fie luată în considerare varianta de a oferi cumva informaţii publicului înaintea reprezentaţiei, pentru ca receptarea să nu fie doar la nivel primitiv, senzorial, ci să aibă şi o componentă educativă, iar catharsisul să fie veritabil şi evoluat.

P.S. În timpul premierei, mărturisesc că mi-a trecut prin cap că ar fi un bun spectacol tematic de 8 Martie şi apoi m-am mai gândit că, dacă îl vede caraghioasa de Corina Martin, o să vrea să joace în el sau măcar să-l folosească în campania sa electorală, accentuând pe replica Praxagorei: „Daţi trebile cetăţii femeii în grijă!”

Decebal Făgădău nu-i ca ei. Chiar dacă e viceprimarul lor, chiar dacă e pesedist de frunte, nu-i ca ei. Aşa îmi spun foarte mulţi prieteni, încântaţi că Decebal Făgădău nu înjură procurori, nu consumă alcool (sau altceva) prin cluburi până nu mai poate să vorbească, nu doarme cu capul pe masă, nu umblă cu papuci între-degete şi budigăi la conferinţele de presă, nu se deghizează în sultan, nu schimbă femeile ca pe ciorapi, nu e arogant, nu e lăudăros, BA DIMPOTRIVĂ, e popular, politicos, pupă mâinile doamnelor, salută până şi femeile de serviciu de la Flora, e deferent cu oamenii urbei, le ascultă problemele şi încearcă să le rezolve (când nu poate, dispare ca măgaru-n ceaţă, dar măcar nu încearcă să dea impresia că a rezolvat, că e Mesia pe pământul Constanţei), e modest, civilizat, familist, întrucâtva cult, pare a avea gusturi mai rafinate decât salvamaru’ în materie de muzică, pare competent în problemele administrative, dă răspunsuri la obiect, ţine discursuri în care se îmbină formalismul cu originalitatea sobră, se irită mai greu… şi or mai fi calităţi pe care i le-am omis pentru simplul motiv că mă enervează.

Mă enervează când vin prietenii la mine şi-mi spun că el e altfel. Mă enervează când toţi uită de rolul şi responsabilitatea lui ca viceprimar într-un oraş cu toate bubele posibile. Mă enervează când par să nu-şi dea seama că poziţia pe care o deţine de ŞASE ANI îl face MĂCAR martor al actelor administrative ce au desăvârşit imaginea proastă a Constanţei şi că doar dacă ar fi complet idiot ar putea fi exonerat de complicitate morală la orice infracţiune sau incorectitudine a echipei administrative care poartă eticheta MAZĂRE. Şi nu e cazul. De fapt, toate calităţile de mai sus se întorc împotriva lui atunci când le priveşti în acest context: ŞASE ANI ÎN ECHIPA MAZĂRE.

Şase ani împreună cu aceşti şmecheri de Constanţa pe care nici un om corect şi de bun simţ nu i-ar suporta o zi în preajma sa. Şase ani în care, implicit sau explicit, i-a sprijinit, i-a lăudat, i-a scuzat, i-a justificat şi le-a împrumutat din onorabilitatea sa aparentă. E Decebal, nume nobil, de rege dac, dar e în făgădău (FĂGĂDẮU, făgădaie, s. n. (Reg.) Han; ospătărie, cârciumă. – Din magh. Fogadó), cum se potrivesc toate dacă le priveşti cu luare-aminte…

La numirea în funcţie, în ianuarie 2009, declara că va fi „o rotiţă care să facă să funcţioneze un angrenaj,  […] un om tehnic”… Trebuie să fim de acord că e greu să fii rotiţă şi să nu ştii cum funcţionează angrenajul sau să nu te atingă nicio picătură din uleiul folosit la ungerea mecanismului.

M-am gândit mult la poziţia lui şi am decis că singura variantă în care i-aş înghiţi şi eu imaginea de personaj pozitiv (că idiot nu e) ar fi aceea ca în toţi anii aceştia să fi fost o cârtiţă infiltrată acolo, în inima grupării, de procurorii DNA sau de vreun SRI. Dar am aflat apoi că tatăl lui Decebal Făgădău este implicat ca cenzor în unele dintre afacerile clanului Mazăre, avându-şi biroul în hotelul Flora. Îl văd acum ca pe un fel de pupil, copil de suflet al celor trei oameni de afaceri care stăpânesc Constanţa, exclusă fiind, în aceste condiţii, posibilitatea infiltrării, că doar nu l-au infiltrat din leagăn….

Poate vă întrebaţi de ce mi s-a pus mie pata să scriu acum despre „interimarul pozitiv”. Păi, pentru că a început jocul de glezne pentru alegerile locale din 2016 şi toată lumea cât de cât informată crede că el va fi noul primar, în condiţiile în care Mazăre îşi va petrece următoarele sezoane estivale după gratii. De fapt, Făgădău deja trebuie să îndosarieze şi să ierarhizeze linguşirile deghizate în articole de opinie prin presa constănţeană, iar televiziunile de ştiri îl atacă, însă îl iau în considerare ca pe urmaşul lui Mazăre, ceea ce îi ridică notorietatea.

Fac şi eu asta prin textul de faţă, desigur, dar, să ne înţelegem, nu mai cred că la Constanţa presa poate schimba ceva din ceea ce grupul Mazăre – Constantinescu – Strutinsky a plănuit. Strategia lor a fost mereu atât de elaborată, paşii – atât de bine gândiţi, distribuţia actorilor politici şi contextul mediatic – atât de bine puse la punct, încât suntem deja în punctul din care nicio răsturnare de situaţie nu mai este previzibilă. Salvarea mai poate veni doar de la Dumnezeu sau de la DNA.

Să-i trecem în revistă pe ceilalţi potenţiali candidaţi:

• Chiru (Christian – Gigi) e condamnat (nu definitiv, dar condamnat) pentru mită electorală, cercetat în alt dosar, şi nici rezultatul de la scrutinul trecut, în condiţiile campaniei gras sponsorizate de Comănescu, nu-l recomandă;
• Palaz (Claudiu – Iorga) e iremediabil legat de Udrea şi Băsescu, ambii cu probleme în momentul de faţă, procentele sale au fost de asemenea mici la ultimele alegeri, iar excesele naţionalist-legionare din ultima vreme îl cam marginalizează şi îl fac un pic amuzant;
• Mihai Petre şi-a ales un partid mic (M 10) care pare să se dezintegreze pe motiv de orgolii supradimensionate, iar imaginea sa din ultima vreme a pălit din cauza lipsei de expunere nu mediatică, ci politică. Şi figura aceea de bebeluş cu început de chelie îmi aduce aminte de adjectivul pe care l-am folosit cu multă vreme în urmă ca să-l descriu – imberb; acum are mereu o barbă sauvage de două zile, ce nu reuşeşte să-i ascundă obrajii pufoşi. Dar poate că aici sunt cam răutăcioasă şi mă influenţează faptul că îl ştiu de când avea 20 de ani. N-o mai fi aşa de pufos…;
• Dumitru Bădrăgan pare un tip cu prea mult bun-simţ ca să fie popular printre constănţeni, iar aerul său de om citit şi fin îi lasă pe alegători cu impresia că nu e unul dispus să-şi frece coatele prin mulţime de dragul voturilor. Plus că, dacă nu ar fi avocat, meserie ce presupune existenţa unui set de gheare şi colţi, mie mi-ar părea total neajutorat în jungla politicii;
• Vin apoi cei trei de la vechiul PNL – Robert Boroianu, Ovidiu Cupşa şi Iustin Fabian Roman. Dintre ei, doar lui Cupşa i-am auzit vreodată glasul, rar şi nu pe chestiuni privind politica (a fost un tăcut consilier municipal), ci din postura profesională. Iustin Fabian Roman – ştiu câte ceva despre el, dar nu cunosc personajul, iar dacă eu, care sunt destul de informată, nu-l cunosc, e cam grav pentru notorietatea lui. Pe Robert Boroianu, zis Gepetto, după firma de cârnaţi pe care o deţine, întâmplător îl ştiu din studenţie (dar nu-mi aduc aminte glasul lui, în caz că puneţi la îndoială aserţiunea de mai sus), deci nu se contabilizează asta la notorietate, la fel de subţire ca a colegului său Iustin. Se situează, pare-se, în poll position în interiorul partidului, dar este încă dus cu vorba, după modelul Daraban în 2008, cu toate că nu are nici pe departe statura, renumele şi poziţionarea celui din urmă la vremea aceea. Am impresia că greii partidului văd în el un finanţator, nu un politician, şi vor să-l jumulească bine înainte de a-i da cu piciorul;
• Tratez separat cazul Ramona Mănescu – tot PNL – pentru că au fost vehiculate nişte zvonuri, cum că ea ar fi aceea programată să aducă un alt grup de interese la conducerea Constanţei, grup condus de naşul ei, acţionar majoritar la o mare firmă de salubrizare şi bun prieten cu Mazăre. Adică Mazăre s-ar gândi să scoată la vânzare vaca bună de muls care e Constanţa, dacă tot nu va mai fi în poziţia de a-şi pune el însuşi găleata sub ugerul ei. Recunosc că e o variantă interesantă şi că explică vizitele ei în oraş şi ideea, de altfel, excentrică, a candidaturii unei femei la Primăria Constanţa. Şanse – să zicem că ar avea, dacă luăm în considerare averea mare a familiei, care ar putea să consolideze un început de notorietate câştigat odată cu poziţionarea ei anti – Mazăre în problema portului Constanţa, pe vremea când era ministru al Transporturilor.

Totuşi, totuşi… ceva-ceva nu sună bine în ipoteza asta a „cesionării” oraşului de la un grup de interese la altul, pare ticluită astfel încât să transfere indignarea justiţiarilor anti-Mazăre dinspre actualii profitori ai banilor publici spre viitorii potenţiali profitori.

Ar fi o mişcare inteligentă a celor trei, dacă vor să păstreze puterea prin intermediar, un intermediar antrenat ani de zile în acest scop. Şi eu sunt sigură că vor să o păstreze, pentru că este prea riscant să vină în urma lor cineva care ar putea să le dezgroape – ori cu intenţie, ori din neglijenţă – toate neregulile nedepistate încă de DNA. Adică toate presupusele ilegalităţi pe care putem să presupunem că Decebal Făgădău le-ar putea cunoaşte şi ar şti să le oculteze în continuare.

Bătălia din PSD-ul post-MazăreşiNicuşor se dă soft, în jurul unei măsuţe de cafea, iar Felix Stroe, un alt pol de putere, care a avut grijă să-şi cumpere cu publicitate lunară de la RAJA (regia de apă a judeţului) aproape toate mass-media din Constanţa, pe lângă ziarul pe care-l deţine alături de Ion Dumitrache, pare scos din joc atât de hotărârea ANI care l-a declarat incompatibil, cât şi de strategia grupării Mazăre şi de diplomaţia de tavernă a lui Nicu Moga, care ştie cum să încline balanţa insesizabil, fără să pară că o face. Se spune că acesta din urmă s-ar fi desprins de gruparea Mazăre, alături de care a pornit la drum acum câteva decenii, şi că ar fi trecut de partea lui Stroe; eu mă şi amuz imaginându-mi dialogul, cu substrat psihologic atât de bogat, între „nea Nicu” şi Felix, Pat şi Pataşon, între craiul tomnatic bonom, uns cu toate alifiile, şi fostul CI-st linguşitor care a făcut atâta vreme sluj în faţa lui Mazăre, cu speranţa că-i va veni şi lui rândul la putere: Stroe – neîndrăznind să NU-şi exprime tristeţea adâncă faţă de necazul lui Răducu şi disponibilitatea de a face tot ce-i stă în putere pentru a-l ajuta, iar Moga – hrănind subtil, implicit, aspiraţiile interlocutorului, fără să aibă vreo intenţie de a se abate de la linia trasată de cei trei arestaţi.

Decebal Făgădău este rezerva care devine deja titular, având oportunitatea de a-şi arăta competenţa ca înlocuitor al primarului suspendat pe caz de arest, într-o campanie electorală ce va dura de acum până în iunie, anul viitor, adică circa 14 luni. Asta în condiţiile în care pe VICEPRIMARUL Făgădău deja îl cunosc constănţenii, iar potenţialii contracandidaţi se încălzesc încă pe tuşă, aşteptând ca şefii opoziţiei constănţene să le facă semn – în scârbă faţă de ei, dar cu totală admiraţie pentru vârful de atac al echipei adverse, Făgădău, daaa, ce băiat, ce şut, ce dribling, ce bine preia pasele! – că pot intra pe teren.

Rocada era deja pregătită şi ar fi avut loc chiar dacă Mazăre nu ar fi intrat după gratii; îşi anunţase deja retragerea din funcţia de primar.

Cei care se bucurau că a venit sfârşitul epocii Mazăre probabil că s-au bucurat degeaba. Cum este previzibil că noul PNL, singurul partid de luat în considerare în opoziţie cu PSD-ul, ca dimensiune, va face acelaşi joc duplicitar, va continua să-şi submineze candidaţii valabili şi să-i promoveze pe cei neînsemnaţi, minunat de competentul Decebal Făgădău, prietenul tuturor, chiar şi al anti-măzăriştilor, cel care „nu e ca ei”, dar e cu ei, va deveni primar şi va continua să facă să funcţioneze angrenajul ca uns. Că doar el e „mai mult un om tehnic”, şi a venit timpul să nu ne mai încurcăm cu amatori, e vremea profesioniştilor. Iar formula „fură, mânca-l-ar mama, dar face şi pentru noi ceva” ar putea deveni „fură (pentru alţii şi mai puţin decât alţii), dar măcar e profesionist, nu e circar, ca ălălalt!”

P.S. Am scris textul acum ceva vreme, dar am lăsat să treacă Paştele, n-am vrut să supăr pe nimeni de sărbători. Între timp, am observat că proaspătul primar interimar nu mai e aşa de ne-arogant, atitudinea şefilor lui se oglindeşte în el prin tonul atoateştiutor, sentenţios, vocea subţiată de nerostitul „cum naiba nu înţelegeţi?” şi privirea aceea un pic contrariată, care transmite jurnaliştilor că sunt nişte dobitoci, dar că el e răbdător şi face efortul de a le explica pe înţelesul lor ceea ce ar trebui să fie evident pentru orice om cu cel puţin doi neuroni funcţionali.