Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul.
Făcătorul cerului și al pământului,
văzutelor tuturor și nevăzutelor.
Și întru Unul Domn Isus Cristos,
Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut,
Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii,
Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
născut, nu făcut,
Cel de o ființă cu Tatăl,
prin care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire,
S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat
De la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara,
și S-a făcut om.
Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat
și a pătimit și S-a îngropat.
Și a înviat a treia zi după Scripturi.
Și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui.
Și iarăși va să vină cu slavă să judece viii și morții,
a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.
Și în Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul,
Care de la Tatăl purcede,
Cel ce împreună cu Tatăl și Fiul,
este închinat și slăvit,
Care a grăit prin prooroci.
În Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică.
Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor.
Aștept învierea morților
și viața veacului ce va să vie.
Amin.
Cum aş putea altfel să încep când a trecut parcă o veşnicie de când nu am mai citit un număr „tradiţional” al revistei de nici nu mai ţin minte de cât timp. Era o idee să-l parafrazez pe Alexandre Dumas tatăl cu „După 20 de ani”. Pe cât de mult se lasă aşteptate botezurile în Biserica Neemia, pe atât de rar se nasc şi numerele acestei reviste, cel puţin în ultimul an. Doar din acest punct de vedere aş fi început cu titlul „Dumnezeu s-a născut în exil” al lui Horia Vintilă sau, de ce nu, mult mai drag nouă, „Cum să uiţi o … revistă” – a nu se citi femeie – al lui Dan Lungu?
Am auzit tot felul de voci care ar fi spus că lumea nu mai este atât de interesată în a citi aceste pagini din cauza informaţiilor masive care ne bombardează prin tot felul de mijloace media – internet sau televiziune –, încât propria revistă nu ar mai aduce nimic nou sau articolele ar fi insuficient documentate. Oare aşa să fie? Probabil că au dreptate. Dar există şi cealaltă categorie de persoane, care arde de nerăbdare să fie la curent cu noutăţile din biserică, cu întâmplările, sentimentele, trăirile, bătăliile şi performanţele în lupta spirituală a fraţilor, cu experienţele şi învăţăturile reieşite din ele, ale celor de lângă noi autentificate prin câştigarea unor bătălii pe frontul spiritual. Și mai e nevoie de puţin curaj şi un dram de credinţă pentru a împărtăşi cu ceilalţi din toate acestea câte se întâmplă lor. Și acestora din urmă le dau parcă mai multă dreptate. De aceea mă voi bucura cu cei care se bucură că a reapărut „Grăuntele de muştar”, dar Dumnezeu să mă ierte că nu mă voi întrista cu cei care nici măcar nu-l mai aşteaptă.
Prins de aceste angoase, am uitat practic de ce m-am aşezat în faţa calculatorului şi ce trebuie să fac cu acest pseudo-editorial. Îmi pot permite eu să umbresc o sărbătoare aşa frumoasă prin frustrările mele? Cred că da, pentru că şi aceste frustrări fac parte din trăirile care ar putea fi scoase la negoţ în faţa lui Dumnezeu şi ar contribui la clădirea unui spirit mai puternic. Aşa cum la negoţ sunt scoase şi sentimentele acestor exploratori ai bisericii noastre, care astăzi au curajul şi credinţa de a spune: „Da, cred din toată inima mea că Isus Hristos este fiul lui Dumnezeu!”.
Am participat cu multă emoţie dar şi plin de nerăbdare şi speranţă la întâlnirea cu cei care fac posibilă această sărbătoare în biserica noastră. Și de fiecare dată când particip la astfel de întâlniri este la fel. Intru într-o atmosferă ce greu o pot descrie în cuvinte. Retrăiesc acea nebunie frumoasă a dragostei dintâi pe care fiecare dintre noi am pipăit-o la un moment dat. Mă uit la aceşti nou-născuţi în scutecele credinţei şi nu pot rămâne indiferent faţă de entuziasmul şi dorinţa lor de a se arunca fără preget în braţele Mântuitorului. Este un sentiment care vizează doar palierul iniţiatic, sondabil numai prin afinitate spirituală. Bobocii ce ies din mugurii trupului lor firav, pe cât sunt de puţin vizibili, pe atât de parfumată este emanaţia trăirii lor, iar totul în jurul lor se umple de parfumul cerului. Chiar sunt invidios pe mine că iau parte – chiar şi numai din motivul culegerii unor prime impresii cărora să le dau viaţă pe paginile revistei – la bucuria lor declarativă înaintea voastră, a majorităţii celor din biserică. Am reuşit să mă identific cu emoţiile unora dintre ei şi să rezonez cu neliniştea altora, să retrăiesc nesomnul de dinaintea unei mari decizii şi să fiu parte la mirosul plin de culoare al acestei sărbători. O clipă într-adevăr specială ce se scaldă în infinit.
Nu vă mai dau voie să vă lăsaţi gândurile să freamăte în această emoţie pulsatilă, astfel că voi încerca să explic – aşa cum eu am înţeles şi nu cum ei au destăinuit – tainicul imbold al acestor minunaţi cutezători. Fiecare dintre ei este atât de special şi de unic, încât i s-ar cuveni un număr de revistă cu dedicaţie. Dar vă las să-i descoperiţi în următoarele pagini. Îmi voi permite însă o sinteză, dar cu teama de a nu pierde niciun cuvânt din declaraţiile lor tremurânde (sper să nu se supere cineva dacă pe alocuri voi şi cita personajele). De aceea îmi voi cere iertare dacă nu am reuşit să surprind un gest sau o emoţie sau am uitat să notez vreun cuvânt doar pentru că m-a furat inocenţa, sinceritatea dar şi profunzimea lor.
Costel Cozorici
]]>Penița cu care-și scriu povestea saltă veselă și se unduiește rând cu rând, presărând istoria pe care copiii copiilor lor o vor sorbi cu nesaț de pe buzele bunicilor:
– E-he, dragii mei, de ați ști voi câte drumuri a făcut bunicul la București! Fata cu bucle blonde era motivul!
– Bunicule, dar… e adevărat că v-ați cunoscut undeva pe la munte?
– Ei, măi nepoate, ce ți-e și cu taberele astea! Da, da, așa e, la munte, cu Bucegii într-o parte și Piatra Craiului chiar în față. Dar… cine-avea ochi de ele? Câte file va umple penița… unele pline de suspans, altele cu mult soare și zâmbet și voie bună. Unele îi vor întruchipa îmbrățișați, sprijinindu-și frunțile unul de altul; altele îi vor găsi îngenuncheați biruind mari bătălii. Și când voi doi, Iosif și Lidia, vă veți așeza pe-un colț de vreme să mai răsfoiți filele iubirii voastre, fie ca în fiecare dintre ele să-L vedeți pe Dumnezeu zâmbind. Povestea voastră de dragoste are pe prima pagină autograful lui Dumnezeu.
Doresc ca Dumnezeu să-și pună amprenta în căsătoria voastră, El este autorul dragostei voastre, El este Cel care a unit destinele voastre și Cel care va fi cu voi la fiecare pas. Povestea voastra de dragoste a fost scrisă de Autorul suprem, care doresc să vă călăuzească pașii voștri pe acest pământ. Căsătoria este cel mai frumos lucru lăsat de Dumnezeu. Bucurați-vă împreună de anii tinereții voastre! Umpleți cu fericirea voastră pe cei de lângă voi!
Ne bucurăm pentru voi, Lidia şi Iosif, pentru hotărârea luată și vă dorim căsnicie binecuvântată și frumoasă!
Vă primim cu dragoste între cei căsătoriți!
Rebeca Boancă
Alina, pe care pot să spun că o cunosc mai bine, este o fată, chiar o doamnă, de astăzi începând, a cărei dragoste pentru ceilalți este molipsitoare, şi nu o dragoste săracă în ex-primare, ci una consistentă, responsabilă şi adânc ancorată în nădejdea că Dumenzeu este cel care poate să lucreze în oamenii din jurul ei. Analitică în ceea ce o priveşte, Alina, îşi doreşte să găsească acel echilibru între ceea ce este şi ceea ce, prin har, doreşte să ajungă, astfel încât mersul ei pe sârma contextelor să aducă acea experiență necesară înțelegerii voii lui Dumnezeu pentru ea. Din acest sector al vieții ei a primit răspunsul şi confirmarea că Ionel este cel cu care şi prin care viața ei se va schimba pentru eternitate.
Dar cine sunt Alina şi Ionel?
Când mă uit la ei, îmi dau seama că relația lor este ca un dans, în care armonia mişcării este atât de delicată încât ea, deşi exersată, pare atât de naturală, sincronizarea gân-durilor şi principiilor lor merge până în profunzimea credinței, iar noi ceilalți putem doar să admirăm ritmul acordat melo-diei dragostei lor. Dansul este unul spe-cial pentru că, de departe el pare că se ghidează ar-monios fără să fie condus de cineva, dar în profunzime se vede cum Io-nel, discret, întărit de ceea ce cunoaşte din Dumnezeu, acordă sens, direcție şi unitate de măsura vectorului fami-liei lor.
Ce este interesant şi frumos la cei doi este că prezența lor este sensibilă, dar profundă precum o şoaptă. Slujirea lor în trupul bisericii este una consistentă, distribuind uniform darurile lor către noi şi către copiii noştri, dar atunci când trebuie să le mulțumeşti sau să le acorzi aprecierea pentru ceea ce fac, îi găseşti greu sau chiar deloc, tocmai datorită bucuriei lor de a lucra în vie de dimineață până seara.
În final aş vrea să vă felicit şi să vă urez o casa aşezată pe stâncă, o casă aşezată pe temelia adevărului, care să reziste atât pentru voi cât şi pentru cei care, din când în când, vor veni să se odihnescă la lumina dragostei voastre.
Cu bucurie,
Andrei, Carmen, Mateo si Cezar Musca ]]>
Privirea ne este atrasă de decor şi ne minunăm de măiestria cu care a fost creat fiecare detaliu al întâlnirii celor doi pro-tagonişti. Trecutul celor doi şi prezentul se împletesc într-un mod unic, nebănuit de nici unul dintre noi.
Doar inima unui Mare Îndrăgostit poate uni două suflete aflate cândva la mile depărtare unul față de celălalt. Ea, Alina, un rug aprins după părtăşia şi cunoaşterea lui Cristos, după relații profunde cu semenii, investind timp şi dedicare, o inimă luptătoare, slujitoare şi iubitoare. El, Ionel, un suflet tainic, căutător şi slujitor de Dumnezeu, un prieten de încre-dere, o inimă perseverentă şi hotărâtă. Urmărindu-i, ne bucurăm nespus de mult de modul în care cei doi se com-pletează, iar Dumnezeu întăreşte, prin Prezența Sa, unirea lor. Ne plecăm cu reverență înaintea Domnului nostru, surprinşi şi încântați de minunatul sce-nariu cu mireasma de cer, fermecați de dragostea şi bine-cuvântările pe care le toarnă din belşug pe fiecare pagină scrisă din viața lor.
Dragii noştri pri-eteni, Alina şi Ionel, dorim să vă vedem împreună pe această scenă a vieții, iubind şi luptând alături de Cristos, întăriți în credință şi dragoste, în veghere ne-curmată împreună, neobosiți în a sluji Trupul Său, trăind o viață de un miros plăcut Dumnezeului nostru Preasfânt. Domnul să vă fie călăuză şi sprijin în orice moment al vieții, căci doar El poate scrie cel mai frumos şi desăvârşit final al piesei voastre.
Vă îmbrățişăm cu multă căldură şi dragoste,
Simona & Sergiu Antonese
]]>]]>