[Portret al unei călugărițe europene (Mantis religiosa), cea mai răspândită și mai cunoscută călugăriță de la noi și din Europa]

În România sunt prezente 3 specii de călugăriță native, insecte prădătoare cuprinse în ordinul Mantodea plus alte trei cu semnalări mai recente, toate trei în expansiune de areal.

1. Călugărița europeană – Mantis religiosa
2. Călugărița pitică – Ameles heldreichi
3. Călugărița cu coif – Empusa fasciata

Celelalte 3 specii semnalate la noi sunt:

4. Călugărița răsăriteană – Iris polystictica – semnalată începând din 2019 la noi, cu o posibilă mică populație la Agigea, neconfirmată încă
5. Călugărița asiatică – Hierodula tenuidentata – semnalată începând din 2019, dar cu o explozie populațională evidentă, prezentă în mai mult de jumătate din județele țării
6. Călugărița pitică mediteraneeană – Ameles spallanzania – cu foarte puține semnalări la noi, destul de disparate teritorial și cu o mică populație în Cluj

Câteva cuvinte și despre biologia lor: călugărițele sunt specii hemimetabolice, ceea ce inseamnă că au trei stadii de dezvoltare (ou, nimfă si adult, iar stadiul de pupă, prezent la fluturi si alte insecte, lipsește). Ouăle sunt depuse laolaltă, sub formă de ootecă.

[Ooteca călugăriței europene (Mantis religiosa) poate avea de la 100 până la 200 de ouă]

La fiecare specie, stadiul de ou coincide cu depunerea otecii, un înveliș dur în care se depozitează ouàle, pentru protecție. Toate călugărițele, indiferent de specie, depun ooteci pe care le ascund fie sub pietre, fie în vegetație (în cazul speciilor semiarboricole), iar când ouăle emerg, zeci de nimfe ies din ootecă, simultan sau aproape simultan, începându-și viața de prădător pur sânge.
Călugărițele sunt specii extrem de vorace, dimensiunea prăzii lor crescând odată cu ele. Astfel, călugărițele de talie mare de la noi pot ataca și consuma prăzi mai mari decât ele: insecte și alte nevertebrate, dar și broscuțe, șopârle mici sau chiar pui de șarpe, dar acest lucru se întâmplă foarte rar, în general atacă prăzi mai mici decât ele.

[O călugăriță europeană devorând una din prăzile sale preferate, o lăcustă cu picioare roșii, probabil Calliptamus barbarus]

Culoarea călugărițelor este preponderent verzuie, dar culorile pot varia, iar la unele specii, culoarea verde este chiar rară (cum este cazul la călugărița pitică, dar si la alte specii sudice).

[În acest montaj sunt specii diferite de călugărițe de la noi, din care se vede că pot avea diverse culori, nu doar culoarea verde]

1. Călugărița europeană – Mantis religiosa

Este cea mai cunoscută călugăriță la nivel european, inclusiv la noi, în România, unde este prezentă în toate județele țării.

[Mantis religiosa, cu una din prăzile sale preferate, o lăcustă pe care o consumă de vie]

Unul din caracterele de identificare sigure este prezența pe coxe (perechea de picioare cu care apuca prada) a unei pete negre.

Uneori, această pată neagră are si o pată mică albă pe interior, pe contur negru: cam 50% din exemplare au această pată albă, restul au doar pata mare neagră, dar mai jos apar alte mici puncte albe, care nu apar la alte specii de călugărițe.

Deși majoritatea sunt verzi, călugărița europeană poate avea și alte culori. Aici, un exemplar de culoare verde, cu un ochi necrozat, probabil în urma unui incident cu o altă călugăriță sau una din prăzi.

2. Călugărița pitică – Ameles heldreichi

Este o călugăriță de talie mică, dar cu ochi țuguiați în sus, ce o fac unică între călugărițele europene ce pot fi văzute la noi.

Culoarea ei este de regulă maroniu deschis, cafeniu sau auriu (insecta este bine adaptată în acest fel pajiștilor stepice unde poate fi găsită), foarte rar verde, infirmând astfel o legendă destul de răspândită potrivit căreia călugărițele ar fi doar verzi – în acest caz exemplarele verzi fiind excepția.

La această specie ochii sunt principalul crieteriu de identificare rapidă, în teren, dar țineți cont că specia este prezentă la noi doar in estul extrem al țării (județele Tulcea și Constanța). Specia este prezentă și în Republica Moldova.

3. Călugărița cu coif – Empusa fasciata

Este o călugăriță ușor de recunoscut după aspectul straniu, de Alien(!), cu antene lungi și abdomenul arcuit, de asemenea o călugăriță de talie mică.

Nimfele pot avea o combinație de culori, verde cu rozaliu (niciodată prezentă la exemplarele adulte). Și această specie este prezentă la noi doar în Dobrogea.

4. Iris polystictica – călugărița răsăriteană – călugăriță nativă, de mici dimensiuni, cu arealul nativ la contactul Europei cu Asia (Ucraina, Armenia etc). La noi ar putea avea o mică populație șa Agigea (dar nu au fost găsite încă ooteci în sălbăticie), iar exemplare răzlețe au fost semnalate la est de arcul carpatic, fiind atribuite unei alte specii vicariante, Iris oratoria (vezi pct. 14 din acest text).
(no decent photo yet)

5. Hierodula tenuidentata – călugărița asiatică

Hierodula tenuidentata este sinonimizată cu Hierodula transcaucasica, desi există încă păreri disjuncte cu privire la această sinonimizare – unii specialiști consideră că H. transcaucasica ar avea spinii de pe picioarele din față complet negri, dar alți autori infirmă acest criteriu de determinare).

Este o călugăriță ce preferă habitatele antropice, cel puțin la noi în țară și în alte țări europene unde se răspândește cu repeziciune. În imagine, o călugăriță asiatică găsită într-o zonă de blocuri din cartierul Floreasca, departe de orice parc.

În prezent, este semnalată în multe țări din Europa – Spania, Slovenia, Grecia, Romania, Bulgaria, Italia, Turcia etc.
În România, are semnalări în multe județe din sudul, estul și vestul țării: în Moldova (în județele Vrancea, Neamț, Iași, Galați, Vaslui, Botoșani, în Muntenia (Ilfov plus toate aproape toate zonele verzi din București, precum și județele, Argeș, Brăila, Buzău, Prahova, Tulcea, Constanța, Giurgiu, Călărași, Dâmbovița, Vâlcea, Olt), în Câmpia de Vest (cu semnalări în Timiș, Arad, Bihor). În afara acestor județe, are semnalări în jud. Cluj, unde are doar câteva observații accidentale în Cluj Napoca (probabil fără populații care să reziste peste iarnă). De asemenea, este prezentă și în Republica Moldova (Chișinău).

[Postură defensivă la Hierodula tenuidentata – aici se observă ușor punctele albe de pe muchiile coxelor, precum și lipsa petelor pe interior tipice la Mantis]

Nimfele au mereu abdomenul îndreptat în sus, ceea ce le face ușor de diferențiat de nimfele de Mantis.

6. Ameles spallanzania – călugărița pitică mediteraneeană

Această călugăriță de talie mică este nativă în bazinul mediteraneean, dar se extinde spre nord, cu ajutorul involuntar al omului (transport de mărfuri, de plante ornamentale, de legume și fructe, turism etc). Este introdusă și în peninsula Crimeea, precum și în alte zone din Europa centrală și vestică, la nord de arealul cunoscut din bazinul mediteraneean). Această specie este prezentă și la noi în țară, cu semnalări în orașe precum Cluj Napoca, Timisoara, Iași etc.

[O femelă adultă de Ameles spallanzania surprinsă pe o tufă de tuia – credit foto: Adrian Ruicănescu]

[[credit foto: Adrian Ruicănescu]

Bonus, prezint informații despre alte specii de călugărițe, fie specii native europene, fie cu semnalări în Europa:

7. Iris oratoria – călugărița mediteraneeană

Deși are câteva semnalări accidentate și diparate la noi în țară, această specie nu are populații cunoscute la noi. Mai mult, conform unui studiu recent publicat, exemplarele de Iris oratoria de la noi se pare ca sunt de fapt Iris polystictica. Eu am fotografiat Iris oratoria în Sardinia, unde este destul de comună.

[Femelă de Iris oratoria depunând ooteca pe o piatră, în Sardinia]

8. Rivetina balcanica – specie nativă în Europa, prezentă la sud de Dunăre, în Balcani (Grecia, Albania, Turcia, Cipru etc)

[Exemplar adult de Rivetina balcanica, fotografiat în insula Milos din Marea Egee, Grecia]

Această călugăriță de mici dimensiuni este prezentă doar în estul bazinului mediteraneean, fără a depăși la vest coasta dalmată.

9. Empusa pennata – specie nativă în Europa, prezentă în Peninsula Iberică și Peninsula Italică

[Un adult de Empusa pennata, fotografiat în Sicilia]

10. Sphrodomantis viridis, o călugăriță din nordul Africii, în expansiune de areal în sudul Europei. Atenție la punctul albicios de pe tegmine (cele care acoperă aripile), ușor diferit (mai mare comparativ cu dimensiunea tegminei) de punctul albicios de la Hierodula tenuidentata.

[credit foto: Gabriel Martinez]

11. Hierodula patellifera – călugărița uriașă asiatică, introdusă în bazinul mediteraneean. Aceasta are observații în sudul Europei (majoritatea pe coasta dalmată în Balcani, nordul Italiei și sudul Franței). Se diferențiază de Hierodula tenuidentata prin țepii mari de pe procoxe.
(no decent photo yet)

12. Rivetina baetica – specie nativă în Europa, prezentă în Peninsula Iberică, dar și Sicilia
(no decent photo yet)

13. Miomantis caffra – o călugăriță sudafricană, introdusă, semnalată doar în vestul extrem al Europei. Venită tot pe cale maritimă, cu ajutorul omului, această călugăriță sudafricană are extrem de puține observații recente, doar în Portugalia, toate în preajma Lisabonei.
(no decent photo yet)

14. Ameles decolor – călugărița palidă – călugăriță nativă, de mici dimensiuni, cu arealul nativ pe coasta dalmată (Croația, Muntenegru, Albania etc)
(no decent photo yet)

15. Miomantis paykullii – călugărița egipteană, o călugăriță nordafricană, cu semnalări destul de dispersate în afara arealului nativ, în Cipru, sudul Turciei, dar și Spania.

De notat, legat de acest subiect, că la noi există și falsa călugăriță, Mantispa styriaca, de fapt un neuropter.

Și tot bonus, tot pe final, vă las să vă delectați cu portretul unui alt prădător pur sânge, un ortopter de talie mare care este specializat în vânătoarea de călugărițe: Saga pedo, un cosaș cu aspect impunător.

[Caldele mele mulțumiri merg către Adrian Ruicănescu, Alexandru Pintiloaie, Alex Rădac, Maximilian Teodorescu, Ștefan Iorgu, Gabriel Martinez, Adrian Axinciuc, care m-au ajutat cu info și fotografii pentru compilarea acestui material]

The post Călugărițele din România (și restul Europei) appeared first on Doru Panaitescu.

[Ceaunul ăsta mic de 4 litri, cu fund rotund e aliatul meu în turele scurte, pe coclauri, cu puțini meseni. Aici făceam o mămăligă la foc de lemne, într-un canion, undeva în nordul Bulgariei]

(atenție, post lung – timp de citire 12 minute)

Deși, cel puțin teoretic, inoxul are cel mai bun transfer, eu recomand pentru gătit ceaunul de fontă. Motivele sunt evidente: inerție termică bună (adică nu consumi mult lemn/gaz/curent să-l ții la temperatura de lucru), nu lipește (dacă e întreținut corect, cam de la 15-20 de găteli încolo), este cel mai rezistent la arderi accidentale (foc prea mare sau pălincă prea multă în imediata vecinătate); practic nu are moarte (cu cât gătești mai mult în el, cu atât vei face suprafața mai neagră și mai potrivită pentru gătit – cu condiția unei întrețineri corecte: obligatoriu se spală doar cu apă fierbinte și se ține uns între utilizări).

Cât de mare să fie ceaunul?

Dacă mergeți solo sau în cuplu, un ceaun de 3-4 litri ajunge. Dacă mergeți cu o gașcă mică, 6-8 litri. Dacă mergeți în ture/ieșiri de peste 10-12 oameni, mai cu seamă că transportul va fi cu masina, unul de 11-16 litri.
Calculați o porție de 400ml, dar luați în calcul că ceaunul nu se poate umple până sus, deci capacitatea utilă e ceva mai mică. La un ceaun de 7 litri, utili sunt cam 6, asta însemnând aproximativ 12-15 porții „normale”. Dacă gașca este compusă din gurmanzi, un ceaun de 7 litri ajunge la 7-8 oameni, realist vorbind.

Lingura pentru ceaun

Ustensilele de bucătărie folosite la ceaun pot fi de multe feluri. Personal, eu evit să folosesc linguri de inox sau de plastic/silicon. Folosesc linguri de lemn, pe care le țin mereu curate și nu le las cu mâncare pe ele, să se năclăiască.
Puteți folosi, pentru servire, totuși, și ustensile de metal: polonic de inox, lingură mare de inox, spumieră etc. Condiția este să le mânuiți cu grijă pentru a nu freca metal pe metal. Pentru a lua mâncarea sau lipitura de pe fund, recomand o lingură mai mică de lemn, una de sacrificiu, la care să nu țineți, alta decât cea mare pe care ați folosit-o la gătit sau pentru a servi.
Eu folosesc două linguri pentru gătit. O paletă spumieră care mă ajută să învârt toată mâncarea, plus o lingură sculptată manual de meșterul Kreibik.
La mămăligă, nu folosesc niciodată tel de inox, cum mai vezi pe la teveu, doar mestecău din lemn (voi face un material special pentru mămăliga făcută cum trebuie, în ceaun, la foc de lemne sau sobă cu lemne/peleți) sau, eventual, lingură tot de lemn. Puneți să vă confecționați un mestecău dintr-un drug de lemn decojit și uscat bine, dat cu ulei de in (sau de tung, dar nu de floarea soarelui sau ulei de masline pentru ca pot da in timp misor de rânced) pentru a închide porii lemnului.

Secretul capacului

Gătitul la ceaun nu se poate face fara capac, din cel puțin 3 motive:
– capacul asigura o pierdere de căldură mai mica in timpul folosirii, deci ciorba/mămăliga vor fierbe mai repede;
– capacul are rolul de a ține departe funinginea, ploaia sau orice alte obiecte străine departe de suprafața mâncării; știu, o să vreți să aibă gust de ceaun făcut la foc. Și vă avea, inclusiv cu capac, vă asigur.
– capacul are un rol deosebit de important DUPĂ ce mâncarea este gata. Fie că va ține ceaunul cald mai mult timp, fie că va proteja mâncarea de ploaie, praf sau insecte și alte animale doritoare de a gusta din ceaun, mai ales daca rămâne în natură peste noapte, lângă mașină, cort sau pe cerdacul cabanei.

De aceea, când gătiți ceva la ceaun, neapărat să aveți un capac potrivit (dacă e de inox e cel mai bine, dacă nu, de fontă (cel de fontă poate fi folosit și ca minidisc). Eu folosesc un astfel de capac de fontă de 40cm diametru (se potrivește perfect la ceaunul de 15 litri). Pentru versiunea soft/de casă, ceaunul de 4.5 litri cu capac de fontă este la fel de bun, diametrul capacului fiind de 24cm, el potrivindu-se la tigaia de fontă standard oferită de foarte mulți producători (Slatina, Oti, MAE etc).

Folosesc și două capace de inox, ului de 46 cm pentru ceaunul de 30, plus unul de 26 cm, pentru ceaunul de 7 litri. Le-am găsit în Selgros, cred că sunt cele mai ieftine capace de inox de calitate de pe piață (dacă găsiți un furnizor mai bun, aștept sugestii în comentarii).

Capacele mele de fontă sunt cumpărate de la turnătoria de fontă de la Slatina. Pentru ceauneală la foc recomand ceaun cu fund rotund, nu plat. E mai ușor de amestecat, de spălat și de pus pe pirostrie (nu folosiți lanț sau alt sistem de atârnat, e greu de învârtit
și manevrat pentru că pendulează în momentul amestecării ingredientelor) – recomand trepiedul doar pentru borșuri sau alte găteli care nu necesită amestecat. Ceaunele de 4-5 litri se pot folosi și acasă (le puteți băga în aproape orice cuptor). Cele de 6-8 litri încap doar dacă sunt cele cu fund plat și pereții ușor evazați în partea de sus. Ceaunele de 10-11 litri sau mai mari încap doar în cuptoarele profesionale sau cele cu gură largă, pe lemne (cuptoarele de pizza/pâine).

Dacă optați pentru varianta cu capac de fontă, mai aveți o opțiune de utilizare – puteți îngropa ceaunul direct în jar si poti găti astfel pâine, musaca, sarmale, pulpă de ied/miel/purcel sau varză care iese fix ca la cuptor – dar atenție la manevrare, folosește mănuși de sudură și atenție să nu dați spuză / cenușă / jar în ceaun în timpul verificării mâncărurilor (dacă sunt gata etc).

Ce tip de ceaun mi se potrivește?

Ideal ar fi să aveți ceaune de mărimi diferite, macar unul mic și unul mare. Atenție nu cumpărați 10 ceaune (cum am eu), dacă nu gătiți relativ frecvent în ele – calculați că, dacă nu gătiți măcar de două ori pe luna în ceaun, nu are rost sa aveți mai mult de unul. Dacă bugetul este un bai real, alegeți unul mediu – de 6-7-8 litri, iar capac putețti folosi fie din tablă smălțuită, inox si mai bine, ideal tot de fontă.

Ceaunele cu fund plat si evazat sunt cele mai versatile. Pot fi folosite la orice tip de mașină de gătit: (plită cu inducție – foc deschis – aragaz – cuptor – mașină de gătit cu lemne/peleți, prevăzută cu cărigi – inele ce se pot scoate de la plita de fontă). Găsiți ceaune de fontă sub 200 de lei la turnătoria de la Slatina (link).

Eu însă prefer, pentru foc deschis sau masină de gătit cu inele, ceaunul rotund (uzual folosesc ceaune rotunde de 2, 4 și 16 litri; dar, din experiență spun, la peste 20 de litri manevrarea ceaunelor rotunde nu mai este confortabilă).

Emailat sau nu?

Este o întrebare des auzită, cu un singur răspuns: dacă vă e lene, gătiți rar și nu gătiți la foc deschis, ceaunul de fontă emailată este un compromis bun. Este ușor de spălat (puteți folosi detergent etc). Doar că, în timp, emailul se poate ciobi sau, în cazul unei folosiri incorecte (foc puternic), emailul se deteriorează ireversibil. Personal, prefer ceaunele si tigăile din fontă crudă / fontă natur, dar am acasă o cratiță cu capac, din fontă emailată, în care pot coace pâine sau pot face ardei umpluți, musaca etc, plus două ceaune mici, emailate, de 2, respectiv 4 litri, folosite aproape exclusiv pentru mămăligă sau floricele.

Pentru ceaunele, tigăile, cratițele, tiscurile sau wokurile din fontă natur sau oțel carbon, este important să fie asezonate imediat, după cumpărare sau după restaurare, daca au fost lăsate pradă ruginii. Citiți pe finalul articolului cum se face corect această asezonare, care are două obiective majore:

– să creați un strat antiaderent, asftel încât că nu mai lipiți sau să nu mai ardeți mâncarea
– să aveți acest strat antiaderent între metal și mâncare, astfel încât suprafața de gptire să devină inertă din punct de veder echimic, eliminand riscul de formare a compușilor cancerigeni (prezenți în anumite situații la tigăile de aluminiu, teflon etc).

Ce tip de foc folosim?

O greșeală frecventa a celor ce gătesc la ceaun, afară la foc, este că fac un foc care se vede de pe Jupiter. Pentru gătit nu aveți nevoie de un foc mare, ci de un foc constant, controlabil. De aceea este important să știți să controlați intensitatea focului, jonglând cu cantitatea de lemne folosită, tipul lemnelor (esențe moi – esențe tari), distanța de la ceaun la flacără, pierderea de căldura pe timp de iarnă etc. Doar experiența va va ajuta sa controlati din ce în ce mai usor caldura necesară pe perioada gătirii diverselor preparate.

Întreținerea ceaunelor

Încep acest capitol cu ce să NU faceți:

– nu spalați cu niciun fel de detergent sau săpun. Chiar daca e un săpun moale, săpun de casa etc, riscați, pe termen mediu, sa deteriorați fix acel strat de ulei polimerizat pe care v-ați chinuit sa îl faceți în atâtea gătiri succesive. Citiți mai jos cum se spală fără detergent și renunțați la acesta.
– nu lăsați ceaunul sa se usuce de la sine. Este cel mai des întâlnit caz în care am găsit ceaune ruginite, de la apa lăsată de cei care l-au spălat ca pe o cratiță obișnuită și l-au lăsat să se usuce. Citiți mai jos de aveti de făcut.

Revenind la întreținere: după folosire, folosiți o perie cu peri de plastic (preferabil cu coadă, cum sunt cele de spălat borcane) pentru a îndepărta resturile de mâncare; clătiți cu apă caldă, eventual lăsând ceaunul pe foc, cu apă până sus și așteptând să fiarbă; după spălarea simplă, fără detergent, ștergeți cu o cârpă de bucătărie moale, ideal cu șervet de hartie; apoi încingeți iar ceaunul gol și șters, până este perfect uscat, lăsați câteva minute să se răcească și apoi ungeți cu un șervet și puțin ulei de floarea soarelui (sau untură) ceaunul, îndepărtând excesul de grăsime.

Evitați mănușile de zale recomandate sau chiar oferite gratuit de unii producători – nu exista tâmpenie mai mare decât sa freci polimerul format în sute de gătiri cu metal.

Nu depozitați ceaunul în frig între gătiri. Țineți-l in casă, într-un loc aerisit și întunecat, cu capacul pus, bine uns. Am mai mulți prieteni care au întreținut perfect ceaunul după fiecare utilizare, dar l-au ținut peste iarnă în spații de depozitare neîncălzite, cu umiditate, și s-au trezit cu ceaunul ruginit pe interior (coșmarul meu și în general al oricărui iubitor de vase de gătit din fontă).

Dacă trece mai mult de o lună și nu l-ați folosit, grăsimea poate râncezi și implicit riscați să aibă iz de rânced la următoarea găteală. Recomandarea mea este ca, înainte de o nouă utilizare, să îl ștergeti de grăsimea cu care a fost uns, să îl puneți pe foc, să adăugați puțin ulei si să îl incingeți bine, apoi să îl curățați cu un șervet de hârtie care nu lasă scame și ceaunul va fi gata de folosire. Eu fac altfel: mi-am format un obicei (rutină, cum zic fashionistele) prin care păstrez cojile legumelor când mă apuc de gătit pentru a le folosi la întreținerea ceaunului. Înainte de a găti efectiv, încing focul, pun ulei în ceaun și prăjesc bine bine acele coji (vreo 10-15 minute), învârtind cu lingura pe pereții vasului. În felul ăsta, reasezonez suprafața cât de cât, aduc ceaunul la temperatura de lucru și elimin și resturile lipite sau de arsură (dacă mai există), plus uleiul care a stat pe ceaun între folosiri, care poate fi deja rânced, cum ziceam mai sus. Dacă gătiți pe foc deschis, cu lemne sau în sobă cu inele, puteți arunca acele resturi de coji prăjite direct în foc, pentru că au ulei pe ele și vor înteți focul, ceea ce oricum aveți nevoie la început, când vreți să sigilați suprafața cărnii la foc iute. Important: nu folosiți coji de legume cu aciditate: roșii, lâmâi, resturi de sos cu vin etc. Puteți folosi coji de ceapa, cartofi, rădăcinoase, dovlecei, vinete etc, în funcție de ce gătești. Ideal e să faceți această operațiune în ziua in care știți că veți folosi ceaunul, preferabil chiar înainte de a găti, dar calculați că veți adăuga acest timp extra la timpul total de pregătire a mesei la ceaun, mai ales dacă știți că aveți meseni nerăbdători (eu numai peste de-ăștia dau, nu știu cum pisici fac). Iar dacă vrei să fii complet OCD-ist, faceți asta și înainte, și după ce ați gătit.

De unde cumpăr un ceaun, wok, cratiță sau o tigaie de fontă?

Las aici o listă mai mare de magazine de unde am cumpărat diverse ceaune, să vă puteți pierde și voi câteva zile și nopți comparând diverse tingiri:
– retailerii mari au diverse produse de fontă, cu avantajul ca le vedeți pe viu: Selgros, Dedeman, Leroy Merlin,
– turnătoria MAE (nu stiu dacă mai vând produse făcute de ei, la un moment dat erau în lichidare, acum văd că vând preponderent vase de import, neasezonate)
– turnătoria Font Cast Kalor (Slatina) – aceasta este și recomandarea mea, deși nu au cum sa aiba varitatea tuturor magazinelor specializate, ei fiind un mic producător – sunt singurii de la noi care asezonează direct în fabrică produsele lor, dar vedeti că au în ofertă și vase de import (care pot să nu fie asezonate de fabrică, cum sunt cele produse chiar de ei)
– Oti (producător chinez cu extrem de multe variante de vase de fontă, și emailate, și de fontă crudă). Sau diversele magazine online de unde puteți cumpăra sunt destule: MrFoc, Ceaunefontă, Efontă, CeaundeCeaun, GrillMarket, Fontaonline, Produsefontă, Artool, Pefontă, Emag (desigur) etc.

În primul rând, asigurați-vă că achiziționați un recipient de fontă gri, veritabilă. Există mai multe tipuri de fontă – cea folosită pentru recipiente de gătit este fonta cenușie, ușor de recunoscut după culoarea sa, cenușiu închis și greutatea specifică – ca reper, un ceaun de 7 litri are cam 6 kilograme, unul de 11 litri are cam 9 kilograme (regula e cam litrul si kilogramul – prin urmare, dacă vedeți un ceaun de 15 litri care are 5 kilograme, e din aluminiu sau alt aliaj, dar în niciun caz fontă). Pe piață au apărut în ultimii ani și tigăi și ceaune de fontă ușoară. Fonta ușoară este, așa cum îi spune numele, o variantă mai subțire a materialului clasic: același aliaj de fier și carbon, dar turnat cu pereți mai subțiri, ceea ce reduce semnificativ greutatea finală.
Diferențele între fonta ușoară și fonta cenușie se simt nu doar la greutate, ci și în comportamentul termic al recipientului. Pentru că sunt mai ușoare, recipientele de fontă ușoară păstrează căldura pentru un timp mai scurt decât fonta tradițională, fiind mai puțin potrivite pentru preparate care necesită menținerea temperaturii constante timp îndelungat. Da, e mai ușoară, nu solicită încheietura, se încălzește mai repede, dar inerția termică e mult mai redusă, distribuția căldurii nu se face la fel de uniform. În plus, fonta ușoară e și mai casantă decât fonta cenușie, fiind mai sensibilă la șocuri mecanice. Vă recomand, așadar, doar tigăi, ceaune și alte vase din fontă cenușie. Fără fontă ușoară, aluminiu, cositor, spoieli de pe la spoitori, tablă smălțuită și alte surogate. De asemenea, gândiți-vă bine dacă vă hotărâți să restaurați o tigaie veche sau un ceaun vechi. O să vă oa mult timp și riscați să nu nimeriți asezonarea aia perfectă din prima. Vă zice asta unul care a reasezonat zeci de tigări, ceaune și wokuri. Dacă sunteți la început, vă recomand să începeți cu o tigaie sau un ceaun asezonate de fabrică, iar apoi, la următoarele piese, să începeți să vă jucați și de-a fochistul, cum fac eu

Cum se asezonează corect un ceaun, o tigaie sau un wok de fontă

Acest capitol este pentru utilizatorii serioși, deci puteți cumpăra un vas de fontă gata asezonat dacă vă e lene sau nu aveți timp (cum ziceam mai sus, de la magazinul turnătoriei din Slatina).

Cel mai simplu este să pregătiți tigaia sau ceaunul sau wokul, șlefuindu-l cu o perie de metal pusă pe un flex (folosiți mănuși și ochelari, nu fiți eroi). Apoi îl spălați o sigură dată cu detergent și săpun pentru a îndepărta șpanul. Asezonarea de face cu ulei bio de in (atentie, ulei de la Plafar sau alte locuri unde e ulei alimentar sau medicinal, nu ulei de in tehnic!) sau un alt ulei cu punct ridicat de fierbere: untură bio (de la mamai din curte), ulei de măsline (rafinat, nu extravirgin, atenție!), ulei de rapiță etc). Găsiți tutoriale destule pe net, dar ca idee dați un un șervet cu ulei pe tigaie/ceaun și înăuntru și pe eterior, lustruiți până nu mai vedeți prelingeri de ulei, puneți pe o folie de aluminiu cu capul în jos și puneți în cuptor (care nu trebuie preîncălzit) pentru o oră, la 250 de grade. Lăsați alte două ore pentru a se răci – ar trebui sa aibă o culoare arămie. Dacă vreți să fiți siguri de o asezonare bună, faceți această operație de 2-3-4 ori, nu o singură dată, iar culoarea se va tot închide, dar nu va ajunge niciodată la negru lucios. Punteți face operația asta și la foc deschis, cum fac eu, că mie îmi place să mă afum. Sau… puteți fi complet maniaci să vă asezonați vasele de fontă de șase ori consecutiv, cu ulei de in bio, cum zice această doamnă din Australia.

[Iată evoluția unei tigăi de fontă (găsite la mătușa în curte), de la ruină la regină – am asezonat-o pe foc, nu în cuptor, că îmi place să miros a spoitor]

Las, pe final, și un link la lista mea cu 37 de rețete de mâncare tradițională făcute la ceaun, pentru inspirație. Enjoy!

The post #Cuceaunul – mic ghid de cumpărare, folosire și întreținere a vaselor de fontă appeared first on Doru Panaitescu.

[dacă vederea acestei fotografii vă provoacă panică, atunci acest eveniment vă este direct adresat – șarpe de stepă – Dolichophis caspius, fotografiat în jud. Constanța]

Așa cum am făcut și în editiile anterioare, si în acest an îi invit pe cei care simt o frică necontrolată când vine vorba de șerpi la o miniședință de terapie pentru a încerca să își depășească această angoasă (practic este a patra ediție a acestui eveniment cu temă educativă în domeniul naturalisticii pentru amatori).

Îmi doresc tare mult ca, prin astfel de acțiuni, să schimb percepția greșită pe care publicul larg o are despre reptile în general și despre șerpi în particular. Încă din vremea comunismului s-a perpetuat ideea că animalele sălbatice aduc pagube, iar șerpii sunt de departe cele mai nedorite animale în câmpul vizual al omului de rând. Dacă până acum am ținut seminarii și prelegeri pentru pasionați, acum este rândul celor cu fobie de reptile vină și să asculte povestea acestor fascinante animale. Iar cel mai bun argument că voi vorbi pe limba și pe înțelesul celor cu teamă de șerpi este faptul că mie însumi mi-e frică de șerpi.

Concret: miercuri, 17 iunie 2026, ora 17.30, cei ce au fobie de serpi sunt invitati să participe la o prezentare interactivă (în sensul că mă veți putea întrerupe și veți putea pune întrebări; nu, nu va fi niciun șarpe viu în sală!). Prezentarea va avea loc intr-o sală din incinta Academiei Române, în colaborare cu Centrul de Biodiversitate/Academia Română (vă invit pe această cale să le dați un like, au multe lucruri interesante pe pagină legate de biodiversitatea din România).

Înscrierile se fac folosind acest Facebook event. Va rog sa va inscrieti din vreme si sa reconfirmați in ziua evenimentului, pentru ca sunt doar 30 de locuri. Mulțumesc!

The post Cum tratăm fobia de șerpi, ediția 2026 @ Centrul de Biodiversitate appeared first on Doru Panaitescu.

[Ritual de curtare la corcodelul mare (Podiceps cristatus), ceva ce puteți vedea destul de ușor dacă mergeți cu mine unde și când trebuie]

Pe scurt, las aici o listă pentru sezonul 2026 cu evenimente, workshopuri, tabere și scoli de vară cu tematică naturalistică unde sunt fie organizator, fie asigur ghidaj in teren cu ajutorul partenerilor mei. Ghidajul meu este gratuit la toate aceste evenimente (organizatorii îmi asigura doar cazare, transport și masă), deci nu aveți alte costuri ascunse (bineinteles, nu punem aici taxe de acces in Delta sau rezervatii care se achita individual, mese unde nu e asigurat din pachet, apa sau băuturile alcoolice, biletele de avion etc). Ce pot eu să vă asigur este că voi scotoci pentru voi să vedeți cele mai frumoase animale sălbatice în mediul lor natural, sălbatice și neîmblânzite, așa cum le găsesc și eu în turele mele foto.

1. tabără de biodiversitate cu bărci lente (nu „corsare” care rup malurile si intră în pelicani), pentru viperă de stepă, reptile si amfibieni, ortoptere și păsări acvatice
Sfântu Gheorghe (5-8 iunie) – cost per adult 1000 lei care include cazare – loc in cameră dublă, tur ghidat cu barca, demipensiune (există pachete convenabile pentru familii cu copii – 2+1, 2+2)

2. tură foto pentru alce, pufini, corbi de mare si pescăruși nordici
Northumberland (23-30 iunie) cost per adult 600 lire sterline care include cazare, tururi ghidate cu barca (trei zile diferite) – link către eveniment (Later edit – SOLT OUT)

3. tabără de biodiversitate cu caiacul pentru pelicani și alte păsări acvatice
Sulina (9-12 iulie) cost per adult 500 de lei care include cazare la cort/hamac, inchiriere caiac, o cină festivă la ceaun – link către eveniment

4-5. tură foto pentru alce, pufini, corbi de mare si pescăruși nordici
Yorkshire Coastline (17-20 iulie, 24-27 iulie) cost per adult 500 lire sterline care include transfer de la aeroport, cazare, tururi ghidate cu barca (două zile diferite) si o cină festivă la ceaun

6. tabără de vară pentru copii și părinți cu tema #biodiversitateurbană
București (luna august TBD)

7. tură foto pentru păsări de țărm, popândăi, reptile și amfibieni
Vadu (4-7 septembrie TBD)

8. tură foto pentru păsări, reptile și amfibieni
Sicilia (25-31 octombrie TBD)

9. workshop gratuit pentru cei cu fobie de șerpi, București, 17 iunie 2026, la Centrul de Biodiversitate din cadrul Academiei Române. link către eveniment

Taberele 1, 2, 4, 5, 6 (mai ales), 7 sunt children friendly.

Detalii la mine (facebook, messenger, whatsapp) sau la partenerii mei vizibili în evenimentele de pe Facebook (acolo unde sunt linkuri).

[articol în curs de actualizare]

The post Ture foto, tabere de biodiversitate și tabere de vară cu tematică naturalistică appeared first on Doru Panaitescu.

[Un șarpe de alun (Coronella austriaca) al cărui desen de pe cap poate lesne confundat cu litera V. Fotografiat în Giurgiu, un județ unde nu există populații de vipere din niciuna din cele trei specii prezente la noi]

Am avut ocazia, prin călătoriile mele, să culeg de la cetățeni mai mult sau mai puțin înfricoșați tot felul de mituri și legende legate de vipere. Printre cele mai amuzante ar fi:

– viperele se fac roată, mușcându-și propria coadă, apoi fug rostogolindu-se asemenenea unei anvelope (auzită în Delta Dunării)

– viperele nu traiesc decât în zone cu pietre/stânci (din Social Media).

– viperele nu sunt active decât după Sfântul Gheorghe (25 aprilie), si după alții după Sfântul Alexie (17 martie), până la Ziua Crucii (14 septembrie) (din păcate această mizerie este rostogolită și de platformele sau modulele căutare generate cu AI – gemini, chatgpt etc)

– din cauza încălzirii globale (în ultimii ani și din cauza bombardamentelor din Ucraina (!?)), viperele au venit la noi în țară și au apărut în locuri unde nu erau înainte

Si, evident, mitul de bază – viperele au un V pe cap. Dacă nu îl au, nu sunt vipere. Lista acestor legende poate continua la nesfârșit, dar să rămânem la acesta, cel cu litera V.

În materialul de mai jos mi-am propus sa demontez acest ultim mit, folosind fotografii din arhiva proprie. Regula generală este: unele vipere pot avea V pe cap, altele nu, după cum unii șerpi neveninoși pot avea V pe cap și alții nu. Pe scurt: prezența sau absența unui V pe capul unui șarpe NU este un criteriu determinant pentru vreuna din speciile de la noi.

Începem cu câteva exemple de vipere fotografiate la noi care NU au vreun marcaj de forma literei V vizibilă in zona capului. O viperă cu corn (Vipera ammodytes ammodytes), mascul, semnalat în valea inferioară a Topolniței, jud. Mehedinți.

Iarăși, o viperă cu corn (Vipera ammodytes ammodytes), femelă, fotografiată pe Cheile Nerei, jud. Caraș Severin.

Un exemplar de Vipera berus berus, fotografiat lângă Cascada Cailor, jud. Maramureș, de această dată o femelă. Nici desenul dorsal, nici litera V nu sunt ușor de distins, datorită nuanțelor șterse (este o femelă).

În mod evident, la toate viperele melanistice, V-ul nu e vizibil. Aici, un exemplar de Vipera berus nikolskii, fotografiată în jud. Prahova, în apropiere de Seciu.

Și la exemplarele cu melanism parțial se poate întâmpla să nu se vadă semnul „V” pe cap. Această viperă comună din Călimani (Vipera berus berus) este un exemplu foarte bun.

Un alt exemplu interesant: V-ul poate avea forma de semicerc (litera C, mai degrabă, ceea ce poate duce iar la confuzie). Aici, la o viperă cu corn (Vipera ammodytes montandoni) din județul Constanța.

[credit foto – Adrian Axinia]

Și un ultim exemplu de viperă: o femelă de viperă cu corn (Vipera ammodytes montandoni), tot din județul Constanța, fără V evident pe cap.

[credit foto – Adrian Axinia]

Și acum să trecem la cazul invers, șerpi neveninoși cu modelul în formă de V pe cap.

[Un banal șarpe de casă, Natrix natrix, cu o „literă” de forma unui V negru pe cap. Fotografiat în Cheile Carașului, jud. Caraș-Severin, un sector de chei renumit pentru prezența viperelor cu corn]

Continuăm cu un șarpe de apă (Natrix tessellata) cu V vizibil pe cap, surprins mâncând un pește, fotografiat în apropiere de Mangalia. Din păcate este o fotografie veche de-a mea, nu mai am acces la fotografia originală (investiți în back-up, atât pot să vă spun, eu sunt fript), așa că aici mai am doar un crop.

Un alt exemplu foarte bun, tot șarpe de casă, tot cu V vizibil, dar suplimentar cu un alt element confuzant – și serpii de casă pot lăți capul în posturile defensive, asemănarea cu o viperă fiind și mai mare pentru cineva care nu se pricepe la șerpi.

[credit foto – Adrian Axinia]

Și la șerpii lui Esculap (Zamenis longissimus), mai ales la exemplarele tinere, putem vedea un V in zona capului.

Același V poate duce la confuzie și în cazul subadulților de balaur (Elaphe sauromates). Aici, un exemplar din județul Constanța.

După cum puteți vedea, această NEregulă nu e valabilă doar la șerpii de la noi. Ne mutăm în Spania, unde vedem forma V prezentă pe capul unui șarpe neveninos, Natrix maura.

In această imagine luată de sus, ambele exemplare au V pe cap, ba chiar cel din stânga are un desen asemănător romburilor de la unele specii europene de viperă. Nu toate acestea, niciunul din cei doi șerpi nu este viperă, ci Natrix maura, o specie inofensivă pentru om.

În Grecia, unul din cei mai frumoși șerpi europeni, șarpele-leopard (Zamenis situla) poate avea un V pe cap.

Și iată și o viperă din Spania, Vipera aspis, cu desen pe cap unde „litera” V e slab vizibilă.

Pentru comparație, un mascul, tot Vipera aspis, unde V-ul este mult mai vizibil, chiar si de la distanță.

Viperele pot avea înfățișări diferite. În imagine, o specie nord-africană, Cerastes vipera, pe jumătate îngropată în nisip, dar cu capul suficient de expus pentru a se putea observa lipsa vreunui desen de forma literei V pe cap.

În încheiere, tot un exemplu din bazinul mediterannean: un cap de viperă din Cipru, o specie de talie mare, Macrovipera lebetina, care nu are V vizibil pe cap, tot o femelă.

Am pus și câteva exemple din afara țării pentru că, ce să vezi, cititorii mei merg în vacanțe și e posibil să fie tentați să aplice regula cu V și la șerpii din alte țări.

Concluzia este clară: litera V nu reprezintă sub nicio formă un criteriu SIGUR de identificare pentru vipere versus șerpi neveninoși. Toate fotografiile îmi aparțin, unele nu sunt atât de evidente, dar rețineți – majoritatea oamenilor văd șerpii fugitiv, de la distanță, așa că se pot păcăli foarte ușor că au văzut sau nu au văzut un V pe capul șarpelui cu care s-au întâlnit.

Vă recomand, pentru a învăța șerpii de la noi, un alt material de pe blog: un ghid ilustrat cu toți șerpii din România.

[calde mulțumiri lui Adrian Axinia pentru contribuția sa cu cele trei fotografii din acest articol!]

The post Dacă are V pe cap, este viperă. Oare e chiar așa? appeared first on Doru Panaitescu.