Când domnul antrenor își păcălește elevele

Diferență, diferențe. Diferența dintre portari este că Nenezici, portarul adversarelor, are 7 parade reușite în prima repriză, în timp ce împreună Iulia Dumanska și Denisa Dedu nu au apărat decât una bucată aruncare. Adi Vasile le spune fetelor că apărarea merge bine la time-out-ul din minutul 28.

Radicevici și compania tocmai trecuseră în față întâia oară de la începutul meciului și cred că domnul cu plete ușor încărunțite voia pur și simplu să își încurajeze elevele. Deși rolul principal al antrenorului este să găsească soluții. Nu, apărarea nu mergea bine deloc, iar scorul de 15-15 la pauză ne ținea cumva în viață speranțele.

Ceață, încrâncenare

În schimb, funcționase decent atacul în prima jumătate a partidei. Cu o Laură Moisă pe extremă mai inspirată decât de obicei, plus o bună colaborare a Cristinei Neagu cu Crina Pintea. Pristăvița și Buceschi înscriseseră și ele, scenariu ofensiv care s-a prelungit și după pauză.

Se vedea și se simțea că fetele sunt motivate. Aici e aici! Supramotivarea ca frână. Ceață în loc de perspectivă clară. Prea multă încrâncenare și cam puțină luciditate. Asta se vede și din felul în care Neagu ratează 3 aruncări de la 7 metri. Plus una a Elizei Buceschi. Dorință brută în loc de calm.

Mingea mică este și mai mică

Crina Pintea este eliminată definitiv în minutul 40 și plânge. Plânge pentru că îi pasă și fiindcă știe că este începutul sfârșitului. Noroc cu comentariul tonic, din care aflăm că jucăm bine spre foarte bine și că doar niște mici neatenții/ghinioane, bașca forma scandalos de bună a lui Grbici și a portăriței Nenenzici ne îndepărtează de victoria aceea mult râvnită.

Mingea este tot mai mică, pasele sunt lente și previzibile și se poate spune că norvegiencele și-au făcut griji degeaba. România este evident o echipă mai slabă decât Muntenegru și decât Norvegia. Greșit, România nu este o echipă. Asta este problema.

Întregirea dezastrului

Naționala de handbal a României înseamnă astăzi doar 6 jucătoare de câmp cu același echipament, plus portarii aproape invizibili. După rușinea suferită de băieți cu Kosovo, dezastrul handbalului românesc este întregit acum de fete.

Lacrimile lor sunt sincere, dar nu ajută. Cu melodramă poți candida la vreun premiu cinematografic, nu la Jocurile Olimpice. Împotriva părerii multora, sportul este o activitate nu doar pentru cei cu brațul sau piciorul tare. Sportul este mai ales o probă contracronometru de inteligență lucidă.

O perspectivă personală. Dar nu numai

Aproape că nu este personaj prizat public care să nu rupă tăcerea la un moment dat. În afară de faptul că săraca figură de stil a ostenit de atâta exploatare, cam de fiecare dată rămâi doar cu titlul bombastic. Nu este și cazul explicației fostului număr 148 ATP (o poziție mai mult decât decentă) Adrian Cruciat. A cărui reacție este atât de bine circumscrisă lumii tenisului încât merită un comentariu. Prezent la emisiunea „Așii tenisului” de la DigiSport, Cruciat a oferit perspectiva personală pentru povestea de la Grampians Trophy. Un turneu mic, micuț, preambul la Australian Open.

Actrița, regizorul și sufleorul

„Taci din gură! Taci! Taci din gură!” Totul se aude foarte clar. Sorana este o excelentă actriță, își gradează savant rolul. Apoi, stupoare, îi cere arbitrei să îl sancționeze. Cu buzele țuguiate de la silicon, arbitra Marijana Veljovici îi explică stânjenită că nu poate dicta avertisment atunci când un sportiv este nemulțumit de propriul antrenor. Nu încălcase nicio regulă, nu există punct în regulament. Mergea poate doar vreun „silence please!” și cam atât. Acum însă, țineți-vă bine, replica celui admonestat public:

„N-a fost reacția pe care mi-am dorit-o, dar nu a fost vreo mare ceartă sau vreun conflict între noi. Episodul a fost unul neinspirat, dar atâta tot. Nu afectează relația noastră, care e foarte solidă, atât profesional, cât și personal.” Frumos! Și nuanțat. Mai că îți vine ție, telespectator și cititor, să te duci și să le ceri iertare. Sorana, Adrian, mă scuzați, în nemernicia mea am înțeles greșit! Deci așa arată respectul reciproc, buna-cuviință, stima, camaraderia. Iertare!

Dicționarul tenisului

Ce univers mirific este și tenisul ăsta, iar noi, impostori și neofiți, intrăm cu bocancii în sensibilitățile lor! Acolo unde noi vedem compromisuri inacceptabile, ei văd prietenie și încredere. Este clar că domnii și domnișoarele din tenis folosesc alt dicționar al comunicării. Întrevăd totuși o soluție a problemei. Pentru specializare calificată ar trebui să ne înscriem pentru un curs intensiv la școala Iulia Putințeva. Nu este inimoasa kazahă/rusoaică vreo mare teniswomenă, dar a atins absolutul în materie de comunicare civilizată cu propriul antrenor. Acolo schimb de idei, acolo dialog fructuos între elevă și profesor. Pentru videografie consultați youtube, este o experiență de neratat.

Domni Goe și tanti Mițe

Bun, să lăsăm scurtele și loburile liftate și să jucăm serios! Cruciat nu a fost nici primul și nu va fi nici ultimul antrenor jignit de un elev sau o elevă. Nervilor Simonei, de exemplu, i-au căzut victimă nu doar personaje de mai mică anvergură, ca Daniel Dobre sau Alina Tecșor (remember fabuloasa replică „Simona vrei o banană?”), ci chiar și drăguțul de Darren. De ce așa? Nu trebuie să fii sociolog ca să observi că în general relațiile interumane s-au degradat. Nu trebuie să fii specialist în meciuri de cinci seturi ca să vezi că tenisul, altfel un sport minunat, a migrat pe nesimțite într-o enclavă în care domni Goe plini de ticuri și tanti Mițe râzgâiate își permit tot soiul de mitocănii.

Tenisul este un spațiu în care până mai ieri copiii de mingi fuseseră convertiți în servitorii jucătorilor (noroc cu pandemia acum, că săracii au scăpat de prosoapele transpirate, de ținutul umbrelelor și de adăparea concurenților), un loc în care te scarpini în fund, apoi te miroși și la sfârșit ești considerat legendă. Iar pentru un ban, muncit de regulă, antrenorii înghit orice mizerie. Ba îți mai servesc și lecții de viață.

Mândru să fiu umilit

Foarte trist mi s-a părut epilogul la epilog al scenetei dintre Sorana și Cruciat. Invocă antrenorul mesajul trimis de fiica lui, care tocmai câștigase un turneu de copii. Era fericit pentru performanța fiicei, ce părinte nu ar fi?, și confirmat de conținutul mesajului. Să îi spui Soranei să fie mândră de ea, i-a transmis fetița tatălui ei. Iar el s-a simțit vindecat. Poftim?! Prefer să nu comentez, căci risc să apelez la metoda Putințeva. Și nu e bine. Deși unii ar trebui să se simtă mândri. Păi, nu?

.

FOTO: Adrian Cruciat (stânga) alături de preparatorul fizic Theo Cercel

A 13-a oară cu noroc?

Calculul hârtiei nu ne-a folosit prea tare la Priștina, contra mândrilor, dar mediocrilor kosovari. Sau ne-a folosit doar prima repriză, pe care elevii lui Rareș Fortuneanu au încheiat-o cu un avantaj de 5 goluri. După o repriză secundă rușinoasă, ai noștri au alergat după o egalare pe care au și obținut-o cu emoții. 23-23, rezultat care ne complică viața în tentativa de calificare la Euro 2022. Nu ne-am mai calificat la un turneu final european din 1996, timp în care am avut 12 tentative ratate de a ajunge acolo. Asta tot ca să știm cum stăm și pe unde ne aflăm. În mahalaua handbalului.

Ieșirea din retorica eșecurilor

După ratarea prezenței la Mondialul tocmai câștigat de Danemarca, porniserăm promițător în preliminariile pentru Campionatul European de la anul. Mai mult, ne procuraserăm șanse reale într-o grupă cu Suedia, recentă vicecampioană mondială, Muntenegru și Kosovo. Victoria neașteptată în fața muntenegrenilor și chiar înfrângerea mai mult decât onorabilă cu Suedia, 30-33, (o Suedie care teoretic cel puțin alinia o echipă mai bună cu noi decât cea care juca recent finala Mondialului din Egipt), alimentau senzația că această Românie pregătită de Rareș Fortuneanu a început să iasă din retorica eșecurilor.

Venit din Franța ca să se comporte ca-n România?

Numit la națională în octombrie 2019, Fortuneanu venea după încercările nereușite cu spaniolii Xavi Pascual și Manuel Montoya, altfel tehnicieni de primă linie. Fost jucător de națională, dar mai ales om familiarizat cu handbalul francez – pregătește prim-divizionara Saint Raphael, unde a evoluat și ca jucător timp de 9 sezoane! – Rareș Fortuneanu încearcă revitalizarea din mers a unei naționale care de două decenii se hrănește din eșecuri. La fel ca predecesorii iberici, Fortuneanu se confruntă cu calitatea modestă a jucătorilor furnizați de întrecerea internă, așa-numita Ligă a Zimbrilor. Pe lângă asta, Fortuneanu a avut mai nou și alegeri bizare în materie de selecție. Cazul cu Călin Dedu, fiul cel mic al președintelui FRH, Alexandru Dedu, a devenit brusc de notorietate. Nici nu era greu.

Tati să fie mulțumit!

Rezervă la Timișoara, echipa de club, pivotul de 18 ani Călin Dedu are parte însă de o convocare și chiar este folosit într-o partidă oficială al cărei rezultat (egal cu Kosovo) poate să ne fi compromis șansele de calificare la Euro! A crezut cu adevărat Fortuneanu în valoarea lui Dedu junior sau convocarea acestuia este o plecăciune față de omul care l-a numit selecționer? Zamfir Dumitrana de la Buzău, pare-se cel mai în formă jucător al momentului pe postul său, sau Bogdan Baican, titularul postului de pivot la Timișoara, deci rivalul lui Dedu jr., ar fi fost alternative de bun-simț susțin oameni de meserie din handbal. Este dreptul lui Fortuneanu de a selecționa pe cine vrea, ar putea veni replica deja clișeu. Greșit. Este obligația și responsabilitatea antrenorului de a selecționa pe cine merită.

S-a schimbat „vibe”-ul! Pe bune?

Deocamdată, duminică ne așteaptă returul de acasă al meciului cu Kosovo, iar mai apoi, în cazul unei victorii logice, întâlnirea decisivă, din deplasare, cu Muntenegru. Ca om care de vreo 15 ani trăiește și muncește în alt sistem și altă cultură, ca unul care a schimbat mult în bine metodele de pregătire (inclusiv „vibe”-ul din vestiar, cum atât de cosmopolit se exprima o domnișoară reporter), Rareș Fortuneanu este dator totuși cu niște explicații. Nu cred că ni le va oferi, să nu ne facem iluzii. Să mergem deci pe ce știm. De exemplu, pe o declarație foarte proaspătă a antrenorului. „Noi suntem cei mai mari adversari ai noștri”, a spus Fortuneanu înainte de plecarea spre Priștina. Chiar că suntem, nimic mai adevărat.

Foto: Dan Potor

Avertismentul

Pentru cine nu știe totuși despre ce este vorba, reacția fostului atacant al echipei naționale de fotbal a fost provocată de o declarație recentă a managerului Spitalului „Marius Nasta”, Beatrice Mahler. Asemenea altor colegi, doctorița Mahler avertiza că la spitalul pe care îl conduce nu mai sunt locuri disponibile la terapie intensivă, asta ca efect imediat al noului val de îmbolnăviri din cauza COVID-19.

„Va fi mai rău, evoluția este extrem de brutală, numărul de cazuri este mare, lumea a obosit, într-adevăr, parcă oamenii nu înțeleg că e din nou ceva extrem de grav și serios ce vedem în spital” – a declarat Beatrice Mahler la Digi24.

Rabinul, dreptatea și televizorul

Cine are dreptate, Marica sau Mahler? Rabinul din poveste ar fi spus împăciuitor că amândoi și ar fi închis cazul trimițându-i pe petenți să ude portocalii din chibuț. Mai puțin înțelepți decât rabinii, noi vom căuta să înțelegem. Să vedem, așadar, ce a mai avut de spus Ciprian Marica pe contul lui de Facebook. Paranteză. N-ai Facebook, nu exiști, mi-a zis un amic de curând, deplângându-mi inadecvarea. Așa-i, odinioară dacă nu aveai „book” nu existai. Alte timpuri.

„Se face un an de când în spațiul public apar aceleași figuri, aceiași vestitori ai groazei. Nu e intervenție televizată în care să nu anunțe nenorociri prezente sau viitoare, că nu mai sunt locuri la ATI, că vor muri oameni care nu pot fi îngrijiți! Băi, dar voi, directori de spitale, șefi sau doar medici, când mai munciți dacă toată ziua sunteți la televizor?”

Băi Beatrice, fă-te că muncești!

Bun text, zici că este scris de un ziarist adevărat. Și asta cu „băi” nu este băgată întâmplător. Adresarea colocvială, ușor golănească, dă forță scriiturii. Deci, băi Beatrice, ia mai pune, dragă, mâna pe stetoscop și fă-te că muncești, că nu mai avem loc de tine la televizor! Râdem, glumim, ne luăm la per tu, dar are sau nu dreptate Ciprian? S-au transformat medicii în vestitorii Apocalipsei? În pieze rele? În niște indivizi care în loc să își dedice fiecare secundă salvării pacienților au încheiat un pact ocult (și profitabil, ni se șoptește insistent) cu sistemul. În ai cărui propagandiști s-au transformat?

Să nu stricăm o minciună bună!

Teoria nu este nouă. Și nici nu trebuie să fie adevărată ca să prindă la popor. Ăsta e farmecul zvonurilor. Cunosc și cunoașteți, bănuiesc, destui oameni care gândesc așa. Ce nu știm, dar nici nu ne interesează să aflăm, este cât muncesc în realitate acești doctori pe care îi trage de urechi Marica. Chiar le afectează aparițiile televizate randamentul și timpul dedicat profesiei minutele în care apar pe post? S-a gândit cineva cât la sută din bugetul de timp al unui medic reprezintă niște intervenții televizate, acceptând că acestea ar fi zilnice? Deși nu sunt.

O antiteză

Un medic se trezește la cel târziu ora 6 dimineața și muncește cel puțin 10 ore pe zi. În munca asta nu luăm în calcul că unii mai și studiază suplimentar când ajung acasă. Iar noi le ținem cont că gargarisesc la televizor câteva minute, de multe ori seara târziu, când dacă nu sunt în gardă ar trebui să fie și ei liberi, eventual în familie. În antiteză, să ne întrebăm la ce oră se culcă și se scoală foștii internaționali? Sau cum își umplu ei timpul dintre micul dejun mâncat la ora prânzului, lungimile de piscină de după-amiază și cina la lumina lumânărilor pe care totuși nu o iau în compania Hypatiei? Prin aceste activități întrețin dânșii tonusul populației, încrederea că vom fi mai sănătoși nu doar fizic, ci și spiritual? Chiar vrei să ne punem întrebările acestea, băi Ciprian?

Proiect finanțat de Primăria Constanța. Bumm!

De aceea în speța în discuție parcă aș merge mai degrabă pe mâna lui Zlatan, nu a activistului BLM, LeBron James, ori a discipolului acestuia, Cip Marica. E normal să avem păreri și chiar să ne implicăm în viața socială după puterile noastre, dar e la fel de sănătos să ne concentrăm pe meseria proprie, acolo unde se presupune că avem competență. Nu de alta, dar cum ar fi să vină Beatrice Mahler, așa blândă și delicată cum o știm, și să recomande demiterea lui Zicu, pentru a crea un șoc la echipă, la Farul. Sau să îl întrebe pe Marica despre cum poți fi finanțator al unui club pe al cărui site stă scris mare, pe prima pagină, „Un secol de fotbal constănțean, Farul Constanța. Proiect finanțat de Primăria Municipiului Constanța”? Chiar, cum poți fi?

Oglinda unei lumi pierdute

Cui i se adresează în fond un astfel de documentar? Aparent vorbim doar despre o mână de microbiști nostalgici care l-au apucat/văzut și l-au admirat pe Pele. Să nu ne grăbim totuși cu concluziile, faza e în derulare. Ca orice lucru bine făcut, filmul își depășește dimensiunea aparentă – aceea de recuperare a personajului Pele, unul dintre cei mai mari fotbaliști din istoria fotbalului, poate cel mai mare de fapt – transformându-se într-o oglindă a unei lumi. Pierdută, dar încă foarte vie.

Personajul predestinat

Brazilia era cadrul ideal al poveștii fotbalului. A acelui fotbal încă neindustrializat. Brazilia, ca mai toate țările Americii de Sud, este un teritoriu al contrastelor. Al sărăciei lucii, al naturii excesiv de frumoase, al dictaturilor militare cu cohorta lor de violențe extreme. Brazilia mirosind a cafea fierbinte și emanând energie neconsumată, spațiu al pasiunii sălbatice, dar și al căldurii umane în întreaga ei puritate. El Rey, Pele, era personajul predestinat. Povestea vieții lui pare scrisă de un autor de telenovele, maestru în producții lacrimogene. Lustragiu la pubertate ca să își ajute familia în nevoie, apoi brusc copil minune care fascina lumea doar cu o minge la picior.

Venerat, vânat

Ascensiunea este cu viteză stelară. Un adolescent care urcă Brazilia către primul ei titlu mondial în 1958, după drama finalei pierdute pe Maracana cu 8 ani înaninte. Lumea îl venerează, adversarii îl vânează. Pele este scos din joc după doar două meciuri la Mondialul din ’62, din Chile (adjudecat tot de naționala cariocas). I se întâmplă la fel 4 ani mai târziu la Cupa Mondială din Anglia, când Brazilia nu depășește faza grupelor. Lumea s-a grăbit să anunțe că steaua lui a apus. Că fotbalul lui Pele și al Braziliei era doar istorie.

Triumful și întrebările

Salt în timp, Mexico ’70. Pele recuperat pentru națională, deși se jurase că nu va mai juca niciodată pentru Selecao. După traumele din Chile și din Anglia susținea că este victima unui blestem. Cineva îl dezlegase însă de blestem. Triumful din finala de pe Azteca împotriva Italiei care se înclina în fața celei mai bune naționale braziliene din toate timpurile. 4-1, primul gol al finalei înscris de Pele. Detentă, plutire scurtă, o lovitură de cap care schimba cursul poveștii. Triumful, iar în siajul acestuia întrebările pe care filmul nu le ocolește. Revenise Pele la națională la presiunile juntei militare, ale președintelui Emilio Garrastazu Medici? Fusese Pele în anii dictaturii militare instaurate în 1964 un instrument de propagandă al acesteia? I s-au reproșat tăcerea, neimplicarea. Faptul că se mulțumea să fie doar băiatul de aur, nu și un cetățean sensibil la suferința celor mulți. Pele a fost primul mare sportiv al planetei a cărui imagine a fost valorificată în scopuri comerciale. Apărea în reclame la cafea, articole de lenjerie și electrocasnice. La aproape orice.

Navigând printre legende

Veți afla cum și-a justificat Pele tăcerea dacă veți vedea filmul. Vă îndemn să o faceți. E timp câștigat și dacă nu vă pasionează fotbalul. Ca orice documentar care se respectă, producția regizată de Nicholas și Tryhorn nu oferă certitudini și se ferește de verdicte. Cu ajutorul imaginilor de arhivă și al mărturiilor, inclusiv ale jurnaliștilor brazilieni care l-au cunoscut, este recompusă o epocă. Ne întîlnim acolo, în film, cu figuri legendare, de la Mario Lobo Zagallo, selecționerul din ’70 și ’94, la Amarildo, Jairzinho sau Rivelino. Peste toate și peste toți, Pele.
Pele în tricoul alb imaculat al lui Santos, Pele căruia îi tremură piciorul când transformă penalty-ul care însemna golul 1.000 al carierei,
Pele în fuleu, Pele driblând, Pele jucându-se cu nervii fundașilor,
Pele bătrân, în cărucior, dar vesel și cu poftă de mâncare, pus pe glume împreună cu ruginiții camarazi de arme de la Santos,
Pele care își poartă crucea. Și la propriu, crucifixul de la gât a rămas acolo de când era jucător,
Pele care se roagă la Dumnezeu să nu își trădeze coechipierii înainte de finala cu Italia,
Pele împietrit, privind imaginile de la meciurile când bulgarii și portughezii i-au rupt picioarele la Mondialul din ’66,
Pele care spune că nu a fost un geniu, ci doar un om obișnuit, înzestrat cu un talent ieșit din comun pentru fotbal.
Pele bătrân, bătând darabana pe cutia de lustragiu. Ce secvență!

Moștenitorul. Cadoul

Tresărisem când l-am văzut întâia oară pe Mbappe. Sprintul acela care lasă vid în urmă. Ușurința, mângâierea mingii, paralizia adversarilor. Bucuria, neastâmpărul. Îmi amintea de ceva, mai ales de cineva. Asemănarea era aproape dureroasă. Avea aceeași vârstă când a câștigat Cupa Mondială. Cred că el este moștenitorul. Singurul. Ceilalți sunt altceva.

Arla nu a fost totuși prea viral la Watford. În două sezoane a prins un meci în Cupa Ligii, contra fabuloasei Preston North End, și o apariție de 10 minute în Premier League, un 3-2 contra lui Aston Villa, minute caracterizate de eroul nostru drept cele mai grele din întreaga carieră.

De 5 ori campion!
Iar Arlauskis a avut o carieră. Încă o are, fiindcă la 33 de ani un portar este tânăr. Acest clișeu trebuie comasat și cu acela că portarii sunt nițel nebuni. Dar Arla nu a fost nebun că s-a întors la CFR, după cum nebuni sau nepricepuți nu au fost nici cei care l-au reangajat.

Arlauskis a contribuit decisiv la victoriile din campionat și din cupele europene ale CFR-ului. Dacă nu știați, Arlauskis este cel mai de succes portar din România fotbalistică a ultimilor 11-12 ani. Un titlu de campion cu Unirea Urziceni în 2009, încă unul cu Steaua care tocmai se transforma în FCSB în 2015 și 3 cu CFR. Fără egal!

Comic vestit al străinătății
Un palmares strălucitor în România și unul comic la celelalte echipe unde a fost angajat. De neuitat rămân cele 3 partide în care Arla a evoluat pentru Espanyol (Costel Gâlcă era antrenor acolo în perioada evocată), în anul în care Watford îl împrumutase la clubul din Barcelona. 0-6 cu Real, 0-5 cu Sociedad (doar două goluri în cârca lituanianului, care s-a accidentat) și 0-4 cu Las Palmas!

Înainte de asta, aventura de 4 ani în Rusia, la Rubin Kazan, a fost alt dezastru sportiv. 7 apariții în 4 sezoane în condițiile în care nu aperi nici măcar poarta vreunui Zenit sau ŢSKA înseamnă eșec absolut, recunoscut sincer de însuși Giedrius.

Pygmalion s-a făcut și el de râs pe afară
„O alegere greșită motivată de bani”. Pe câți dintre conaționali, practicanți ai aceleiași meserii, i-ați auzit cu ceva asemănător? A, uitasem, ai noștri pun familia pe primul loc, alegerile lor trec numai și numai prin acest filtru. Ce nobil!
Să revenim însă la nou-vechiul portar al campioanei. Aproape paranormal, carierele lui Arlauskis și Dan Petrescu coincid în punctele extreme. Mentorul, ca să nu exagerăm literar/muzical numindu-l pe Bursuc Pygmalion-ul lui Arla, a excelat profesional în România și s-a făcut de rușine în străinătate.

Vezi și ultima experiență de la Kayseri, care pare să le fi pus capac tuturor celorlalte. De ce așa? De ce acești oameni funcționează atât de bine în România (și de regulă împreună) și atât de rău altundeva?

Se întoarce să apere, nu să șomeze
Îi invit pe cei mai pricepuți să răspundă la această întrebare. Oricum, mi se pare mai interesantă decât „Știți cum cheltuie Georgina renta lunară de 85.000 de euro pe care i-o asigură Cristiano?”.

În așteptarea răspunsurilor, să sintetizăm faptele. După o excursie cu caracter pecuniar în țările arabe, Arlauskis se întoarce în Gruia. Ca să apere, nu să fie rezerva lui Bălgrădean.

Pufi Bălgrădean care, prin autoeliminarea lui Tătărușanu și a lui Silviu Lung Junior, bașca statutul decorativ la Inter al lui Ionuț Radu, devenise soluție măcar teoretică pentru poarta naționalei. Ideea este că Arla plecase de la Cluj nu de rău, ci mai mult ca să schimbe peisajul și să aibă unde se întoarce. Victimă colaterală, Pufi.

Tradiția bate tot
Problema este că „acasă” pe lituanian nu îl mai așteaptă Dan Petrescu, despărțit și el de CFR în condiții neclare, ci Edi Iordănescu. Un Edi Iordănescu cu alt statut decât acel Edi Iordănescu care pleca din Gruia după câteva etape. Cum va lucra Edi cu Arla, va găsi acea chimie a comunicării pe care o avea Dan Petrescu?

Va fi chimică sau va fi fizică relația lor? Indiferent cum, CFR trimite încă un avertisment către FCSB după repatrierea lui Bordeianu și Arlauskis și acest 5-0 contra Argeșului. Campioana se întărește cu propriii refuzați la export și nu se jenează deloc să o recunoască.

Sună a ironie, dar este un adevăr lucrativ. De fapt, vorbim despre o tradiție națională. De pe vremea comuniștilor, marfa refuzată la export era lux la noi acasă. Deci să mai zică cineva că CFR nu este echipă românească!

Atât pe Anfield, cât și pe „23 August”. Aceasta nu este o minciună, oricât de neverosimil poate să sune. În anii aceia, echipele românești disputau semifinale și finale de cupe europene. Unele chiar și câștigau. Vezi Steaua ’86.

Victima unei intoxicări. Oare?

Posibil că suporterii să nu fi intrat peste jucători și peste antrenor în vestiar înainte de eșecul umilitor cu Viitorul, 0-5. Deși, dacă ar fi fost așa, fotbaliștii măcar aveau un alibi, că au fost bulversați și de-aia au arătat de parcă se întâlniseră cu vreo fantomă.

Nu-i exclusă varianta ca Ion Marin să fi fost victima unei intoxicări și să nu fi existat un episod cu fanii-finanțatori la ora de dirigenție cu Gane și cu jucătorii. Am totuși unele rezerve că fundașul care odinioară se lupta cu Ian Rush sau cu Felix Magath (mă rog, niște fotbaliști și ei la vremea aceea) se informează de la Radio Șanț.

Cu sau fără suporteri în vestiar, problema este însă alta. Lumea ignoră ce a spus în continuare Ion Marin.

Lasă, că ne explică Rasputin!

Cine are însă timp acum de analize profesionale? Ce analize, nici măcar teste rapide! Cu Viitorul, Dinamo nu a arătat ca o echipă, jucătorii erau răsfirați pe 70-80 de metri, 5 în apărare, 5 în atac.

O evidentă carență fizică, niciun plan de joc, plus mâini ridicate a lehamite către banca tehnică, zice Marin. Minciuni? A adăugat apoi antrenorul căruia nu i s-a dat ocazia să fie nici măcar manta de vreme rea în „Groapă” că nu înțelege rostul ultimelor transferuri. Dar s-a abținut să dea nume.

Nu-i nimic. Ne va explica Mario Rasputin Niculae, care îl ceartă pe Ion Marin că inflamează atmosfera. Cum și de ce l-a adus pe Nepomuceno, dar mai ales pe această pasăre rară numită Morsay. Suntem ochi și urechi.

Vast program

Hai să vedem ce șopârle a mai aruncat Ion Marin! Cică dacă Dinamo vrea să își crească tinerii, trebuie să lucreze mai mult cu ei decât la un simplu antrenament de 90 de minute, urmat de un duș și ura și la gară. Urât din partea lui! A mai pomenit Marin despre individualizare, despre antrenament suplimentar. Concomitent cu datul în minge, copiii trebuie să învețe ce înseamnă Dinamo, susține „Săpăligă”. Astfel, demersul capătă un sens. Vast program!, ar fi zis generalul De Gaulle. Dar în cu totul alt context, căci cineva îi mâzgălise generalului mașina cu cuvintele „Moarte proștilor!”.

Când impostura ajută experiența

Un om a vorbit despre Dinamo și a mai observat că Dinamo nu doar că n-are nici echipă-echipă, dar nu are nici echipă de conducere. Mărinimos, cel care se joacă de-a managerul prin curtea lui Dinamo îi acordă un bilet de favoare destabilizatorului Ion Marin, lăsându-ne să înțelegem că vârsta îl face manipulabil. Ce frumos e atunci când impostura îi întinde o ramură de măslin experienței! Lăsați-l, că nu știe ce spune, e bătrân, frustrat, depășit!

Apare și Jerry Gane

Avantajul lui Ion Marin, care a trecut și peste o boală gravă, este tocmai vârsta. Fără să fie deloc un bătrân zaharisit, cel supranumit „Săpăligă” odinioară a ajuns într-o perioadă a vieții în care își poate permite să spună lucruri. Cum ar veni, să dea cu ascuțitul.

Jerry Gane, cel despre care în subtext a fost vorba până acum, a sărit de trei coți în sus la criticile lui Marin. Așa cum nu l-am văzut când Ciobanu și George Ganea dansau în fața apărării dinamoviste de jurai că sunt Lewandowski și Gnabry. I-ar prinde bine lui Jerry să ia aminte la ce i-a spus Marin și pentru început să le mai reteze din avânt celor care ridică mâinile spre banca tehnică. Asta ca prim semn al autorității pe care pretinde că nu ar fi pierdut-o niciodată.

În rest, tinerii și foarte tinerii suporteri-finanțatori ocupați până peste cap cu salvarea clubului – nicio ironie aici, dimpotrivă! – ar trebui, cred, să recupereze cumva personajul Ion Marin „Săpăligă”. Și să îl certe și să îl suspecteze mai puțin. Cum naiba să te iei la ceartă cu istoria care mai este și lucidă pe deasupra?

Uneori să identifici un hoț, care i-a săltat portofelul din geantă doamnei în vârstă, care nu mai poate să apere. Alteori înseamnă să suni la 112 ca să spui cum ai văzut că mai ies trei camioane cu lemn tăiat din pădurea seculară. Acestea sunt acte civice demne de laudă. Pe timpuri, apăreai chiar la Panoul de onoare al întreprinderii.

Destructurarea

Câteodată însă, a colabora cu Justiția înseamnă să îi dai în fapt pe cei alături de care ai încălcat legea. Sau de pe urma ilegalităților cărora ai avut de câștigat. Cam acesta este cazul lui Florinel Coman și al său permis de conducere din Ucraina. Care nici măcar un permis adevărat nu este, ci doar un document descărcat de pe net.

Conform fanatik.ro, lui Florinel Coman i s-a comunicat că va scăpa de o pedeapsă cu executare dacă va colabora cu anchetatorii. „Miza principală este destructurarea grupului infracţional care a distribuit mai multe acte false pe întreg teritoriul ţării, în special în Moldova”, mai susține sursa cu pricina.

În numele unei justiții mai mari

Așa lucrează organele de anchetă și Justiția. Sau și așa. Dai cu subsemnatul, îi dai în fapt pe cei cu care te-ai înhăitat și scapi cu o pedeapsă mai mică. Sau, dacă ești băiat cu prezență scenică, scapi fără nicio pedeapsă. Pentru bibliografie, consultați cazul Dinu Pescariu. Sau file din dosarul mitei pentru arbitri, când un fost „tricolor” a transpirat serios până a ieșit teafăr din întâlnirea cu organele de anchetă.

Altfel, inutile întrebările noastre naive. Este moral ca în numele unei justiții mai mari să fie făcuți scăpați infractori mai mici? Sau nici măcar mai mici, ci pur și simplu esențiali pentru rezolvarea unor cazuri importante. Cum ar fi, de exemplu, capturarea unei rețele de crimă organizată, specializată în distribuirea de acte false.

Uitați-vă în Inbox!

Este treaba lui Coman dacă va alege să se ajute ajutând Justiția. Dacă domnii din spatele afacerii sunt de proveniență ex-sovietică, rezervele atacantului fecesebist nu sunt productive, dar sunt justificate. Fotbalistul a precizat că nu îi cunoaște pe cei care i-au făcut rost de documentul respectiv, fiind contactat pe net de aceștia. Interesant. Ia uitați-vă repede în inbox, poate chiar în junk, să nu aveți și voi vreo ofertă asemănătoare.

Ce chestie, dom’le, niște necunoscuți îți trimit pe mail un permis fals de conducere, tu îl descarci, îl printezi și pleci la drum pe Autostrada Soarelui. E că-i mișto? Și mai haios este că în tribune sunt unii care te încurajează, unii care cred că permisul de conducere este un act inutil și că dacă știi care-i pedala de accelerație și ambreiajul, frâna dă-o-ncolo!, te poți urca la volan cu drepturi egale cu ale unui șofer responsabil și prudent.

Dacă și alți crăișori…

A mai fost întrebat vitezistul nostru dacă „nea Gigi” are vreun amestec în toată tărășenia. Și a negat. Normal. Păi, cum să aibă liderul spiritual asupra acestor tineri altă influență decât cea izvorâtă din Sfânta Scriptură? Sau cum să știe patronul dacă și alți crăișori din curtea lui au apelat la aceeași fabrică de permise ucrainene, din moment ce el nu trăiește decât în post și rugăciune?

De un lucru ne-am lămurit însă definitiv după primele audieri. Actul prezentat de Coman polițiștilor este un fals ordinar, iar posesorul nu a susținut în viața lui vreun examen pentru permis auto. Nici în Ucraina, nici în Transnistria, nici în Osetia. Asta îl califică în ochii multora drept un exemplu demn de urmat. De aici începe o poveste pe care nu ați vrea totuși să o spuneți nepoților. Dacă și când îi veți avea.

Cum lucrează „organu'”

Orice șofer cu o anumită vechime a avut în mână ceva similar, adică un proces-verbal întocmit de echipajul de poliție după o greșeală în trafic. Suntem familiarizați cu acest limbaj stas. Că era depășire a vitezei legale, neacordarea priorității pietonilor, călcarea liniei continue sau trecerea pe culoarea galben-roșie a semaforului, foarte puțini dintre cei care posedăm permis de conducere am scăpat nepedepsiți de „organ”. Sigur că uneori și organul de-abia așteaptă să te încalțe cu o amendă pentru că ai depășit viteza cu 3 kilometri la oră sau din cauză că ai parcat în apropierea unei treceri de pietoni. Dar asta e altă poveste.

Vruuum!

Povestea lui Coman Florinel Teodor nu este neapărat despre viteză. Pe autostrăzile din România, 165 de kilometri la oră, cu 35 peste cea maxim legal admisă, este cumva o viteză de croazieră. Avem autostrăzi puține și proaste, dar nu ne lipsesc bolizii care înghit asfaltul. Noi, șoferii de ne-bolizi, știm cum îți vâjâie pe lângă urechi mândreți de Lamborghini, Ferrari, Porsche, Aston Martin și alte bijuterii pe patru roți. În context, Audi-ul A7 al lui Coman Florinel Teodor, model 2021, preț aproximativ 70.000 de euro, nici măcar nu este un automobil de mari fițe. Totuși, vruuum!

Hocus, pocus, preparatus în Ucraina!

Povestea lui Coman Florinel Teodor este mai puțin despre viteză, căci toți mai călcăm din când în când pedala de accelerație. Și nu doar pe șosele. Povestea este despre lipsa unui permis de conducere emis de autoritățile române, a acestor autorități și societăți de c…t, cum s-a exprimat la un moment dat domnișoara prietenă a fotbalistului. Mai mult, povestea este despre prezența unui permis ucrainean. Hocus, pocus, Coman Florinel Teodor a înmânat polițiștilor un carnet de conducere de la Kiev. Ei, dragi șoferi și șoferițe, câți dintre dumneavoastră vă puteți lăuda că sunteți posesorii unei licențe din partea poliției rutiere ucrainene? Câți ați dat traseul pe bulevardele din Dnipropetrovsk? Dar „sala” la Harkov? Ei, omul nostru le-a dat. Sau nu?

A glumit Becali? Vezi să nu!

De fapt, nu aflăm nimic nou. Am fi ipocriți dacă ne-am mira. Vai, cum a fost posibil ca un tânăr fotbalist să intre în legătură cu mafia permiselor false? Parcă noi știam altceva, că lumea fotbalului este mai aproape de spiritul Bibliotecii Academiei decât de foșgăiala clanurilor interlope și de rakeți. Iar dacă mai aveam vreo îndoială, vine patronul FCSB și spune cum va rezolva problema. Cu o intervenție la judecător, dacă dosarul întocmit de poliție va fi penal. Florinel nu trebuie judecat și condamnat pentru că este fotbalist la FCSB. A glumit Becali? Mie nu mi se pare.

Victime sau complici?

Încă o întrebare legată de viitorul foarte talentatului fotbalist care a adunat totuși un singur gol și 5 pase decisive, în 16 meciuri. Coman nu a mai înscris de pe 5 decembrie, de la victoria cu UTA, scor 3-0, contabilizând deja 11 etape la rând fără gol. Iată întrebarea. Este Florinel o victimă a mediului în care trăiește sau mai degrabă un beneficiar? Sau și, și? Ajung fotbaliștii în astfel de situații pentru că se complac, pentru că sunt cocoloșiți de conducătorii care, la rândul lor, nu prea pun preț pe lege? Se pervertesc fotbaliștii doar fiindcă sunt corupți de anturaj, fără ca ei să aibă vreo vină? Mai țineți minte afacerea urâtă de acum niște ani, cu dinamoviștii Cristi Munteanu și Andrei Mărgăritescu atașați acțiunilor unei bande care trafica mașini furate? Câte icoane nu au pupat dânșii mai apoi ca să se spele de păcate după „nu”-urile luate în brațe la anchetă?

O viziune

Cum ar fi ca, într-o bună zi, Florinel Coman, temporar pieton, dar băiat inteligent și cu spirit civic, să își îndemne concitadinii brăileni să strângă gunoaiele de pe malul Dunării? Ce, vi s-ar părea imposibil, neverosimil? Poate că așa societatea asta de c…t pomenită de domnișoara prietenă a atacantului, care evident că ar pune și dumneaei umărul la treabă, ar începe să se mai îndrepte. E clar, nu cu o viteză de 165 km/oră, dar orișicât. Și da, probabil că după aceste ultime rânduri mi se va spune că am fumat ce nu trebuie. Vedeți, dragilor, îndemnul la normalitate a devenit ceva halucinogen.

Outsideri de profesie
Am avut două finale scurte la Melbourne. Și la fete, și la băieți favoriții s-au impus clar, în minimum de seturi, urmând un tipar al banalului perfect. Naomi Osaka a bătut-o pe Jennifer Brady fără să transpire, 6-4, 6-3. Autoritate de campioană autentică în fața unei adversare de rang secund, care și-a însușit rolul cu o supușenie vrednică de milă. În finala băieților, alde Vlăduț și noi, ceilalți, așteptam ca Medvedev, cel mai în formă și mai constant jucător al ultimului an, deci un outsider de altă dimensiune, să îl coboare de pe soclu pe Djokovici. N-a reușit decât să rupă o rachetă și să țină meciul în viață un set și un game. 7-5, 6-2, 6-2 pentru Nole.

Canibalul
Odată ajuns într-o mare finală, Djoko își scutură zgura și devine aproape imposibil de învins. Vulnerabil în prima săptămână, sârbul canibalizează competiția pe măsură ce înaintează în ea. Așa se întâmplase de 8 ori până acum pe Rod Laver Arena, așa a fost și acum. Încrederea rusului Daniil s-a spart în mii și mii de bucăți, fiindcă el lovea tare și plasat, iar de dincolo de fileu veneau înapoi mingi lovite și mai tare, și mai plasat. Încerca o scurtă, era pus la colț cu o contrascurtă. Prima minge de meci (un smash executat cu forehand pe spate, lovitură foarte pretențioasă) a fost și singura, căci Nole nu a avut nevoie de mai mult pentru a încheia socotelile unui turneu pe parcursul căruia nu strălucise și se luptase și cu o indispoziție fizică. Abur pentru adversari? Posibil.

Sceptrul și extincția
Turneu la capătul căruia numărul 1 mondial a devenit mai bogat cu 2.750.000 de dolari australieni (recompensă în sumă brută mai mică cu 33,25% față de ediția precedentă din cauza pandemiei), aproximativ 2.160.000 dolari USD. Victoria celui ajuns la al 18-lea triumf într-o întrecere de Grand Slam deschide din nou discuția despre succesiune în tenisul masculin. Sceptrul plimbat de aproape 20 de ani între Roger, Rafa și Nole va fi preluat de altcineva doar când cei trei vor decide să se pensioneze. Tinerii, așa numiții next-gen, nesiguri, oscilanți și cu munți de complexe în spate vor fi campioni doar prin propria extincție a monștrilor sacri. Sau a monștrilor, pur și simplu.

La fete, Made in Japan?
La fete lucrurile sunt mai amestecate, deși Naomi Osaka, la 23 de ani deja câștigătoare a 4 titluri de Grand Slam, pare să fi devenit marea vedetă a circuitului. Excelenți în organizarea turneului, australienii s-au acoperit însă de ridicol încercând să o aburce spre titlu pe a lor Ashleigh Barty, căreia îi creaseră o neverosimilă pârtie în drumul spre finală. Dincolo de victoria autoritară a Osakăi și de noul eșec al Serenei în cursa imaginară cu Margaret Court, acolo, în întrecerea fetelor, lucrurile nu sunt deloc tranșate. Din fericire aș zice, spre deosebire de ce se întâmplă la băieți. Care este locul Simonei Halep în acest tablou mereu în mișcare, iar este greu de spus.

Nevoia de schimbare pentru Simona
Rămân la părerea exprimată imediat după înfrângerea în fața Serenei că Simona are nevoie de o schimbare de registru în joc, capitol la care ea trebuie ajutată mai mult de antrenor. Agresivitatea mai tinerelor Osaka și Swiatek, soliditatea tehnică a lui Barty sunt încercări pe măsura ambiției, anduranței și talentului Simonei. Ca să rodească, e nevoie să fie udate la rădăcină toate aceste calități. Cine se ocupă cu asta? Prin fișa postului, antrenorul! Mai departe nu e treaba noastră. Simona decide dacă Darren Cahill (mai) este omul care să o învețe lucruri noi. Să nu uităm că Halep a câștigat Wimbledon urmând sfatul lui Ion Țiriac de a insista să joace slais contra Serenei pe iarba londoneză.

Banal, nu? Doar că trebuie să te pricepi, să miroși tenisul. Așa antipatic, cum îi place să înfrunte lumea, Țiriac mai știe cu ce se mănâncă sportul ăsta la care Vlăduț al nostru nu prea mai are motive să sufere de febră musculară.

Altfel, comentariul lui  Radu Abramescu de la finală, discret, dar cu miez, merita un meci cu mai mult conținut. Că tot suntem urmăriți de tot soiul de nostalgii, inclusiv după vechile bătălii redate epic de bătrânii crainici de altădată.

Aberant de proaspătă

Serena nu se prăbușește, se ridică. Serena își înghite lacrimile de aligator ușor emotiv și se alimentează din pasivitatea adversarei. Egalează la 3-3, apoi începe să urce. 4-3, 5-3, 6-3. Victorie în două seturi identice. În scor și în conținut. Williams determinată, curajoasă, puternică, precisă, proaspătă fizic, aberant de proaspătă și de elastică pentru o femeie de 40 de ani care are și probleme cu kilogramele. Halep ezitantă, cu mâna rigidă, marcată de importanța întâlnirii, prea respectuoasă cu istoria de dincolo de fileu. Este acea Simona veche, care se bazează pe tactica la așteptare. Dragoș Suciu, comentatorul meciului la Eurosport, sesizează bine, Simona depinde de jocul Serenei. Prea mult, prea evident.

Târziu reverul

Lovitura-turnesol a Simonei Halep este reverul în lung de linie. Insist că lovitura aceea definește starea de bine sau de criză a campioanei noastre. Cu Swiatek, primul rever câștigător apăruse în debutul setului al doilea. Acum, cu Serena, a venit la 5-3 pentru americancă în setul secund. Ca o scrisoare de iubire ajunsă prea târziu. Ca un mail în spam. Nu prea mai era nimic de făcut, căci deținătoarea celor 23 de titluri de Grand Slam alerga ca o puștoaică și lovea ca o campioană care a descoperit izvorul tinereții veșnice. Pentru cei care cred în basme și în Moș Crăciun, numai motive de admirație. Iupiii!

Blocajul funcțional

Simona a prins o zi dilematică exact atunci când trebuia să fie mai stăpână pe sine. Una dintre zilele acelea despre care am mai vorbit și din care nu poți evada oricât te-ai strădui. Se întâmplă în sport și i se poate întâmpla oricui, oricât de mare campion ar fi. De pe margine este clar mai ușor. Anticipezi lungimea mingii, traiectoriile ideale, dozarea efortului, exploatarea slăbiciunilor adversarului e simplă ca un joc de copii. Dezamăgitor a fost faptul că nu am simțit-o luptătoare, starea ei definitorie. Blocajul a funcționat și la nivelul voinței, acolo unde o știam imbatabilă.

Contribuția lui Darren. Pumnul strâns, zero tactică

Mi se pare totuși că abordarea prea cuminte, ca să nu zic defetistă, a meciului cu Serena este și pecetea antrenorilor. Nu e nevoie să fii mare specialist să vezi că liniaritatea repertoriului etalat în fața unei adversare în cea mai bună formă a redus șansele Simonei. În afară de datul aprobator din cap sau de privirea de gânditor hamangist la erori, care au fost planurile tactice ale lui Darren Cahill pentru ciocnirea cu Serena? Întreb, nu dau cu racheta. Care au fost planurile? Sau planul? Unul să fi fost, dar bun. Mai mobilă decât în ultima vreme, Serena nu este nici pe departe ceea se cheamă o maratonistă.

Teoretic era simplu

De aceea, trebuia plimbată stânga, dreapta, trebuia adusă la fileu și trimisă înapoi pe fundul terenului, trebuia deranjată cu mingi liftate sau cu mingi fără ritm, care să o scoată din zona de confort. Sigur, important este să și poți toate astea. Departe de teren, mereu cu atitudine pasiv-defensivă, Simona nu și-a creat premise pentru aproape numic din ce am amintit. Williams servește și cu 200 de kilometri la oră (hmm, aproape ca Raonici!!??), dar procentajul acum la primul serviciu pus/bubuit în teren, acela care ucide, nu a fost decât 55%. Deci nu aici s-a decis meciul.

Unde s-a decis, nu știu. Poate în mintea Simonei. Poate în vidul de soluții oferit de antrenor. Nu știu, nici nu e treaba noastră să știm. Așa că rămânem să ne rumegăm amărăciunea, parte a chitului de supraviețuire al oricărui suporter. Aș zice ceva și de inconfortul senzorial care mă încearcă privind satisfacția impostoare a soțului Serenei, dar ducem discuția în derizoriu.

Rău, adică bun!

Dincolo de faptul că Mats Wilander ar intra în faliment dacă și-ar juca banii la pariuri sportive, analiza făcută el și de Tim Henman în studioul Eurosport avea miez. Amândoi insistaseră asupra forței și preciziei loviturilor Igăi, dar avertizau că puterea de luptă a Simonei este o armă solidă, capabilă să deregleze orice adversar. Mai ales unul foarte tânăr. Mai observau ceva foarte interesant cei doi. Românca joacă mai bine atunci când este provocată, nu când este prea liniștită. Nu în condiții de confort mental, ci în situații de adversitate. A fi rău în sport înseamnă a fi bun!

Când Iga a ațâțat focul…

Obraznică, Iga Swiatek a invitat-o în meci pe Simona atunci când a câștigat primul set cu 6-3, după ce reușise să salveze un break la 3-3, realizând ea apoi break-ul la corul de 4-3. A fost primul game în care campioana de la Wimbledon servise mai slab, poloneza profitase și fugise la vestiare cu un set pe care adversara un pic neatentă îl scăpase printre degete. Alta în locul Simonei ar fi început să adulmece dezastrul de anul trecut, de la Roland Garros. Să își dea ochii peste cap, să invoce o Divinitate absentă. Alta, da. Ei însă atât i-a trebuit, ca Swiatek să ațâțe nițel focul. A strâns pumnul, s-a bătut peste șold. Ia hai, fată, să ne luptăm!

Descompunerea, secvență cu secvență

6-1 în setul secund cu doar 3 greșeli neforțate în contul Simonei înseamnă o demonstrație. Inteligentă, nu doar activată emoțional, Simona a descompus secvență cu secvență jocul domnișoarei care nu greșea nimic. Ba uite că dacă îi dai multe returi pe rever, eventual și liftate, dacă insiști să îi trimiți mingi pe corp, să nu îi oferi unghiuri, iar ritm nici atât, teribila Iga devine vulnerabilă. Scoasă din ghete de constanța Simonei, răsfățatul copil minune a început să împrăștie loviturile, să se precipite și să apeleze la soluții fanteziste. Iar asta nu pentru că ar fi fost brusc părăsită de inspirație. Întunericul coboară implacabil în mintea oponentelor fiindcă Simona este aceea care le trage cortina. Ea le împinge la greșeală, ele doar se supun, parcă hipnotizate.

Acest cinism atât de dulce

2-0, 2-2, 4-2, 5-3, 6-4. Victorie Halep, sfârșitul coșmarului. Care nu a fost totuși decât un vis cu balauri din hârtie creponată. Swiatek a încercat să rupă lanțurile în setul decisiv, dar era prea târziu. Halep și-a permis la un moment dat să abordeze meciul chiar economicos, să nu arunce în luptă toate resursele. Această formă de cinism distruge fizic, dar mai ales psihic adversarul. Lucru pe care l-a experimentat pe propria piele și domnișoara cu 10 ani mai tânără, atinsă din cauza tensiunii nervoase și de un alarmant tremur al capului.

Serena și dresoarea de balauri

O victorie necesară, care pune lucrurile în ordine. Încă un obstacol culcat la pământ în drumul foarte complicat spre finală. Serviciul puternic, constant și variat a însoțit-o pe Simona ca un prieten fidel pe parcursul întregului meci. Lucru esențial pentru ce urmează. Căci urmează Serena. Acea Serena care nu poate uita mirosul de iarbă arsă din finala de la Wimbledon. Reîncărcată, Dumnezeu știe cum în pragul frumoasei vârste de 40 de ani, campioana americană arată periculos de bine. Dincolo de fileu o așteaptă însă îmbânzitoarea (e voie să zicem dresoarea?) de dragoni, cu biciul în mână și privirea care deoache.

Privește pendulul, Serena, și visează că ești iar copil, că mama Oracene te leagănă și tu doormi, doormi! Iar tu, dragă Iga, mănâncă o ciocolată. Așa și-a tratat amarul Simona după înfrîngerea de la Roland Garros. Se vede că i-a prins bine.

Reverul acela

Marii campioni au resurse inaccesibile semenilor de pe planetă, că de-aia sunt campioni. Sunt zile în care picioarele sunt grele, mâna este rigidă, iar mintea devine anxioasă. Dar. Simona a ieșit nu doar nevătămată din acea încercare, ci și întărită. Primul rever câștigător, lovitura aceea curată, liniștitoare, în lungul liniei, a venit acum la scorul de 3-1 în primul set, nu spre sfârșitul meciului, ca în urmă cu două zile. Loviturile-marcă reușită definesc sunt pilonii pe care se construiește edificiul întregului joc.

Aer pentru mai târziu

Statistica spune 38-12 pentru Kudermetova la greșeli neforțate. Dar și 21-17 mingi câștigătoare de partea Simonei. Observația că nu toate cele 38 de greșeli neforțate ale Kudermetovei sunt chiar atât de neforțate, tensimenii știu de ce, dar că toate cele 21 de winnere ale româncei (contra 17 ale adversarei) au fost rodul muncii aplicate, ne spune că românca a avut parte de o adversară care i-a dat mai mult aer decât Tomljanovici. Ceea ce nu e rău deloc în condițiile în care Serena, Muguruza sau Barty au tot jucat cu nimeni până acum.

Urmează Iga Swiatek, coșmarul de la Paris. Adolescenta Swiatek este nu doar un talent pur, ci și o fată inteligentă. Simona e prevenită, a spus-o clar la interviul de după meci, „m-a zdrobit acolo” (she crushed me), dar și-a însoțit vorbele cu un zâmbet-avertisment. Luptătorii știu de ce.

Pleacă, impostoareo!

La 5-2 în setul decisiv pentru Tomljanovici, pe Margaret Court Arena este sărbătoare. Flutură în tribune steaguri albastre cu steluțe. Neatentă, lumea nu își dă seama când intră pe teren Simona Halep. Veritabila. Nici ea în cea mai bună dispoziție și cumva deranjată că trebuie să repare ce stricase impostoarea. Ceasul începe să ticăie în sens invers. 3-5, 4-5, 5-5, 6-5, 7-5. Victorie, pumnul strâns, semnul crucii și zâmbet. Românii din tribune își recuperează buna dispoziție aruncată în coșul de reciclare a bucuriei. Acasă, unii dintre noi cad lați de epuizare fizică. Nervii, săracii, de-abia își mai trag sufletul.

Primul rever câștigător la jumătatea meciului!

Acum, cu victoria în căruță, ne permitem și glume. Un prieten îmi dă mesaj că Simona nu a vrut să câștige în minimum de seturi fiindcă știe ea că 2-0 este cel mai periculos scor. Bună poanta. Nu și evoluția Simonei, care a fost crispată mai mult de trei sferturi din meci. A fost una din zilele acelea când mâna și picioarele nu te ascultă, iar mintea refuză să ruleze la viteză de Formula 1. Primul ei rever marcă înregistrată, în lungul liniei, a venit la 5-3 în setul al doilea! La altă scară, revedeam finala de la Roland Garros, când Halep a pierdut cu Ostapenko jucând la așteptare. Supraviețuind adeseori pe erorile adversarei și mai puțin din propriile reușite.

Ce explică statistica

Încă o dată și nu că și-ar fi dorit-o, Simona a ținut un curs deschis despre rolul voinței. Și s-a salvat grație unei puteri de luptă pe care nu am mai văzut-o la niciun alt sportiv român. Forța de a nu ceda nici măcar în meciul cu ea însăși atunci când aproape totul o trădează rămâne arma ei fără cusur. Statistica descrie ce s-a întâmplat pe Margaret Court Arena, dar nu explică totul. Halep a avut 28 de mingi câștigătoare, Tomljanovici 37. 57 la 37 pentru australianca de origine croată a fost în schimb scorul la erori neforțate. Simona a câștigat în total 115 puncte, Ajla, 109.

Încă nu șampania. Face rău pe stomacul gol

Un scor foarte strâns pentru o partidă de două ore și jumătate. Toate numerele astea ascund însă dramatismul și dimensiunea aproape metafizică a unui meci-avertisment, din care Simona nu are neapărat de învățat, cât de profitat. Te hrănesc aceste victorii chinuite și îți ascut simțurile pentru ce urmează. Nu este cazul să desfacem șampania, dar putem respira ușurați. Povestea continuă.

Ultimii bulgări de personalitate se dizolvă în practicarea neabătută a discursului oficial. Pentru mai puțin de jumătate din nebuniile pe care le scotea din joben Ilie Năstase când strălucea pe terenul de tenis, Nick Kirgyos este considerat astăzi băiatul rău al circuitului. Curios, Kirgyos este însoțit în această călătorie periculoasă tocmai de Novak Djokovici, partenerul de circuit cu care are mereu ceva de împărțit.

Adevăruri antisistem

Nativ în estul Europei, sârbul mai iese și în decor, mai și spune prostii. Dar reușește să și evadeze din matricea clișeelor care dau bine la populația furajată cu limbă de lemn. Cu vârsta, Nole a devenit mai irascibil, dar și mai coroziv în declarații.

Asta din urmă nu o treceți la bilanțul pozitiv al liderului mondial ATP! A rosti chiar pe un ton urban adevăruri antisistem și a pretinde drepturi mai multe pentru defavorizații circuitului sunt greșeli care te plasează într-o zonă a activismului de stânga de care capitalismul victorios nu are nevoie.

Stai acasă, Margaret!

În contextul asigurării unui cordon sanitar eficient, Australian Open a mai scăpat de o belea la această ediție neinvitând-o pe Margaret Court. Mătușa nebună, cum a fost alintată mai nou deținătoarea recordului de turnee de Grand Slam câștigate, 24 la număr, a fost sărită cu bună știință din schemă atunci când s-a întocmit lista cu invitați.

Motivele gestului sunt arhicunoscute, pentru aspectul estetic al demonstrației ar rămâne doar să ne lămurim dacă libertatea de opinie funcționează în ambele sensuri. Și către Margaret și dinspre Margaret. Hmm, parcă nu prea funcționează.

Discută cineva despre transgenderi în sport?

Pastor penticostal, așadar „militantă” a învățăturilor Bibliei, Court i-a scos din minți pe membrii comunității LGBT și i-a enervat pe apărătorii/simpatizanții acesteia. Disputa e veche, dar trebuie reamintită. Fosta mare jucătoare a anilor ‘60-‘70 s-a exprimat abrupt și în mod repetat împotriva căsătoriei între persoanele de același sex, adăugând că „tenisul feminin e plin de lesbiene”.

Mai atinge Court un punct sensibil, acela al schimbării sexului („Îngrijorător este când copiii iau decizia la vârsta de șapte sau opt ani de a-și schimba sexul”), de altfel temă de discuție interesantă (și) pentru sport în general. Cum și mai ales unde pot fi încadrați transgenderii în sport? Ați citit vreo analiză pe subiect? Vreodată, undeva?

Despre libertatea cu sens unic

Lumea este însă mai preocupată să o scoată nebună pe aproape octogenara Margaret Court decât să abordeze un subiect delicat ce privește etica sportului și egalitatea de șanse, care derivă printre altele tocmai prin delimitarea de sex. Greșește Court atunci când își afirmă homofobia, prin transportarea temei din plan sportiv în plan religios? Probabil că da, este excesivă și împinge doctrina creștină într-o nefirească zonă a intoleranței.

Aiurea este că într-o lume care își expune libertatea ca pe un trofeu, un punct de vedere radical ca al australiencei Margaret Court nu își mai are locul. LGBT-iștii au tot dreptul să fie revoltați de luările de poziție ale lui Margaret Court, Margaret Court în schimb nu are voie să le combată mișcarea și prozelitismul acesteia. În sport, meciul trebuie să plece totuși de la 0-0!

Înapoi în ‘73, descoperim lucruri!

Probabil că, la un moment dat, arena Margaret Court de la Melbourne va fi denumită altfel, să satisfacă diversitatea. Sau poate că nu, mătușa nebună tocmai a primit cea mai importantă distincție a Australiei din partea autorităților statului de la Antipozi. Până una, alta, să ne destindem privind imaginile meciului dintre Margaret Court și Bobby Riggs, din așa-numitul Război al Sexelor (Battle of Sexes), din 1973. Era posibil așa ceva pe atunci, un război amical al sexelor.

Plus că, mai puțin înclinată către mistere, lumea știa clar cine era fata și cine băiatul. Las’ că băiatul Bobby Riggs avea 55 de ani la data meciului care ar fi trebuit să arate că femeile sunt egalele bărbaților și în sport! Altă prostie care atentează și acum la adevărata egalitate.

Luați minute de la nenea D’Aversa!

Man și Mihăilă nu erau titulari, dar prinseseră lotul Parmei cu Bologna și se aflau pe banca de rezerve. Poate, poate se îndură D’Aversa și îi trimite în teren, speram. Poate „le dă minute”, că așa se spune mai nou pe la noi. Le dă minute dom’ antrenor, că le are el acolo, în manșetă.
Și uite că disperat să schimbe ceva într-un moment în care Bologna conducea cu 2-0, D’Aversa l-a trimis în teren pe Dennis Man imediat după pauză, iar pe Mihăilă în minutul 70. Timp suficient pentru amândoi să arate ceva. Mai ales pentru cel mai bun fotbalist român al anului 2020.

Figurație

Absența din joc a părut tema principală a non-evoluției lui Man. Absența fizică, neimplicarea mentală, mămăligoșenia ca stare metafizică. A trecut meciul pe lângă al nostru, iar el de-abia aștepta să se termine calvarul. Așa o figurație, greu de egalat! În jumătatea de meci în care putea să arate ceva, să apuce cu amândouă mâinile șansa oferită, Man a activat toate clișeele răutăcioase ale fotbalului. A sărit coarda este doar unul dintre ele.

Gazzetta dello Sport scrie „câteva fente și două pase, dar asta nu îl ridică”. Bun, o exagerare jurnalistică, nu au fost doar două pase. Au fost 24, toate scurte și de-a latul terenului. Și trei dueluri câștigate. Corolarul acestei statistici este catastrofal. 0 șuturi, 0 centrări, 0 assisturi, 0 ocazii create. Zero!

Patriotismul

Sigur, înțelegem că „băiatul” nu avea când să se integreze. Te mai aștepți ca tracul cvasidebutului să contribuie la un soi de precipitare. Dar ce a arătat Man duminică împotriva Bolognei vine dintr-o lungă și proastă tradiție a provincialismului cronic al fotbalistului român transferat în străinătate.

Nici Mihăilă nu a strălucit, deși s-a agitat mai mult. Ba chiar a și ratat o mare ocazie de gol. Singur la câțiva metri de portarul advers. Inconsistent, Mihăilă este totuși la alt nivel de energie prin comparație cu Man. E de mai mult timp acolo, posibil ca la el coabitarea cu coechipierii să înceapă totuși să funcționeze.

Țânțarii

Tânțari mici și enervanți, de care Bologna s-a scuturat repede, a fost una dintre caracterizările presei italiene pentru transferurile recente ale Parmei. Plastică descriere. Pentru mai puțin de jumătate dintr-o astfel de caracterizare, nu mai vorbeau veac băieții cu presa de acasă. Și ce își mai dădeau dânșii ochișorii peste cap. Ei, ia să îi vedeți ce mielușei sunt acolo, în Italia!

Răsfăț

Așadar, preț de o repriză se poate juca și la noi un fotbal curat, spectaculos, cu ritm, pe care să-l guști la ceas de seară târzie, în weekend. 45 de minute de răsfăț, cu Craiova și Dinamo care au arătat bine, lăsându-i pe analiști să observe fisurile și găurile din defensive, dar atrăgându-i pe microbiști cu faze limpezi, cu ocazii, cu angajament bărbătesc. E voie să mai spunem bărbătesc? Au fost și nervi, cam mulți de partea oltenilor, mai ales la Bancu și la Nistor, dar asta completează tabloul unui meci cu viață.

Mai scump înseamnă mai bun

Rezumând, în prima repriză Dinamo a avut ocaziile, iar Craiova a dat golul prin Andrei Ivan. Ivan a reprimit o pasă de la Baiaram și a speculat atât lipsa de viteză a tandemului Puljic-Ehmann, cât și ezitarea de a face pasul la întâmpinare a lui Eșanu. Deși Nemec, Magaye, Nepomuceno și mai ales Sorescu au forfecat apărarea Craiovei, creându-și o mulțime de ocazii, oltenii au avut inteligența să aspire presiunea și, treptat, treptat să treacă la conducerea jocului. Se vede totuși că Craiova este o echipă nu doar mai echilibrată, mai experimentată, ci pur și simplu mai scumpă. Iar mai scump în fotbal înseamnă aproape de fiecare dată mai bun.

Greu cu „Halifax”

Liga 1 nu este totuși Serie A. Echipele noastre nu pot duce un ritm european mai mult de o repriză. Meciul nu și-a pierdut tensiunea în partea a doua, dar estetic a avut de suferit. Plusul de calitate tehnică a craiovenilor nu a putut fi surmontat de risipa de energie a dinamoviștilor. E complicat totuși să poți bate Craiova cu Nepomuceno care vine de la Halifax, din liga a 5-a engleză. Golul lui Ivan a fost suficient pentru o victorie de serviciu în așteptarea ca grecul Ouzounidis să treacă din tribună pe bancă, în timp ce Dinamo bifează a doua înfrângere la limită în fața unei puteri a campionatului. Vremea când Dinamo era ea însăși o putere este deja o poveste pe care bunicii norocoși încă o mai spun nepoților ghinioniști.

De fapt, a cerut cineva control?
Aburcat în funcție chiar de facțiunea DDB, acesta a negat în fața microfoanelor că din partea clubului pe care îl reprezintă ar fi existat o solicitare de testare doping. Nicolae a invocat costurile acțiunii care ar fi trebuit suportate de solicitant. Adică de Dinamo. Noaptea minții, inițiativa unui control doping fusese fluturată tocmai de suporterii finanțatori, cei pe care se presupune că îi reprezintă M. Nicolae. Și de parcă toate astea nu erau de ajuns, a venit într-un final remarca macabră a lui Mihai Pintilii despre morții lui Dinamo de-a lungul anilor. De la Cătălin Hîldan la Patrick Ekeng, morți suspecte și povești tragice asupra cărora s-a așternut nu doar uitarea, ci și tăcerea. Nimeni nu s-a deranjat să afle ce s-a întâmplat cu adevărat. Ceva malpraxis, nițel ceas rău, și gata!

LPF face ordine. Ce glumă bună!
Vreți tabloul complet? ANAD (Agenția Națională Anti-Doping) așteaptă să îi cadă mură-n gură vreun caz cum a fost cu cei trei Feți-Frumoși vitaminizați de la Astra și își camuflează pasivitatea invocând lipsa fondurilor ori barierele birocratice. Iar Liga are ca obiect de activitate unic distribuirea banilor din drepturile TV. Vi se pare că ar trebui să existe un program de prevenție și educație în materie de combatere a dopingului? Sună frumos și profesionist, dar LPF nu are niciun interes să finanțeze așa ceva din tainul cluburilor.

Ignoranță, rea-voință, posibil în unele cazuri și interese ascunse. Alex Ioniță II, cel care și-a recunoscut vina în fața Comisiei de audiere a ANAD, tocmai a mărturisit că la Astra nu li s-a spus niciodată ce au voie să ia și ce nu, care este diferența dintre stimulente de efort și substanțe dopante, care sunt procedurile interzise (vezi perfuzia de la clinica soțului Andreei Berecleanu) și unde începe responsabilitatea sportivului. În schimb, medicul Astrei i-a sfătuit pe fotbaliști să se vitaminizeze singuri, că, deh, nu sunt bani pentru stimulente de efort.

Pe 18 februarie vom ști ceva
Comisia de Audieri a ANAD a amânat pentru 18 februarie decizia în cazul de dopaj al celor 3 fotbaliști de la Astra. Și din cauza (datorită?) presiunii mediatice, există semnale că totuși peste mai puțin de două săptămâni vom afla ce se întâmplă cu Ioniță, Takayuki, Fatai și cu clubul Astra. Dosarul este cât se poate de clar, dar asta nu înseamnă că avocații clubului și ai sportivilor nu vor ataca hotărârea la Apel. Că de-aia sunt avocați pe lumea asta, să găsească o chichiță în lege.