Spor la concentrare va spun in avans, de la primul care se simte “bolnav” de cele descrise mai jos.

De 6 luni am “pe teava” acest articol din New York Times, si n-am fost in stare sa-i aloc timp.
E interesant cum s-a modificat interesul meu pentru a scrie chestii aici.

Si acum o fac mai mult pentru ca mi-e rusine caci el a fost tradus de doua voluntare, Lacramioara si Daniela, carora le multumesc.

Insa inainte de a ajunge la articol, va dau un preambul scris de o prietena
(dintr-un mail privat, o fac fara sa-i cer acordul, rugand-o sa ma ierte in avans ca-l fac public).

From: ‘Speranta’ Sent: Monday, January 25, 2016 22:34
Subject: Digital natives, digital born

Astazi am avut ocazia de a-l audia pe domnul profesor Mircea Miclea la un curs in cadrul unui proiect. Pentru cine nu stie cine e, e un om de stiinta, psiholog, profesor, terapeut, a fost o scurta perioada ministrul educatiei acum cativa ani, are multe proiecte in desfasurare, autor al multor carti si formator si mentor al multor studenti.
Dar nu pentru a-l elogia pe domnul Miclea scriu acest mail ci pentru a va transmite cateva din informatiile primite la acest curs (bazate pe documentari stiintifice si cercetari) cu mai mult de un click, mai mult, de a-mi restructura informatia si de a-mi verifica acea abilitate de a ma exprima in scris coerent, in fraze complexe, cu semne ortografice si continut mai mult de cateva randuri. Cu alte cuvinte, ar fi trebuit sa va scriu cu stiloul pe o coala de scris, dar sigur informatia nu ar fi ajuns la toti dintre dvs.
Sa trec la subiect: si anume, digital natives – cei care s-au nascut in era digitala, copiii nascuti dupa 1995, diferiti de noi, cei nascuti inainte si care suntem digital immigrants – am insusit tehnologia. Cele 3 domenii mari care sunt afectate si care pe termen lung au urmari semnificative sunt: personalitatea, procesarea cognitiva si expectantele. Le vom lua pe rand:
La nivelul personalitatii:
1. varsta adulta emergenta- are loc prelungirea adolescentei, se amana varsta adulta cat mai mult cu putinta, amanarea responsabilitatilor, interactiunile virtuale se realizeaza cu cei de aceeasi varsta si nu grabesc maturizarea, asumarea autonomiei personale. Adolescentii, dar si copiii incepand cu varsta de 3 ani invata ca pentru un efort mic-un click primesc o mare recompensa – stimulare vizuala, auditiva, etc. Ori in lumea reala nu este asa, ci invers: pentru un efort mare primesc o recompensa mica. Si atunci adolescentii nostri de ce sa nu prelungeasca aceasta utopie?
2. cresterea narcisismului – daca in 1980 erau 19% adolescenti narcisici, in 2008 erau 30% narcisici. Apare asa-numitul “ego-talking”, pe platformele de socializare 80% din dicutii fiind de acest gen- conversatii despre noi, dar fara substart. De aici si denumirea de Me, me, me Generation sau sindromul “Iola Pictures”- Io la mare, Io la munte, etc…
3. creste izolarea si confuzia (la intrebarea daca aveti o problema importanta cu cine o discutati? 10% afirmau cu nimeni in 1985, 25% in 2004). Desi oamenii au conexiuni numeroase, singuratatea e mare, se pare ca adolescentii si tinerii nu au capacitatea de a impartasi subiecte importante sau dureroase cu cei cu care vin in contact. Se vorbeste despre zgomotul existential- in care primesti prea multe informatii si nu mai ai timp pentru vocea interioara. Prea multa informatie e la fel de daunatoare ca prea putina. Daca detii prea multa informatie, daca ai prea multe posibilitati de alegere, consumul e mare si asfel apare ca cea mai buna solutie amanarea, dar amanarea duce la o neliniste puternica.
La nivelul procesarii cognitive:
1. desi creste performanta in multitasking – executarea mai multor sarcini simultan, scade capacitatea de concentrare si inferentele cauzale. Totul se reduce la intelegerea cuvintelor, nu la adancimea mesajului
2. se reduce imaginatia creste stereotipia in crearea desenelor, desi mai rapid, mai putin creativ si original este desenul pe aplicatii vs. creion (arhitectii o stiu)
3. lectura este mai rapida si mai superficiala, nu este secventiala, adanca, inceata cum este in carti, ci lectura pe ecran este mai degraba o scanare in forma de J (primele doua randuri, apoi pe verticala cateva cuvinte si ultimul rand)
4. scrisul devine minimalist- formarea unei noi deprinderi – preferam scrierea simplista si citirea simplista, obosim sa mai surprindem nuante. Vorbea de un best-seller din Japonia 2 ani la rand care a fost scris prin SMS-uri puse cap la cap (poate stiti despre ce e vorba)
La nivelul expectantelor :
– nevoie de acces la informatie 24 h / 7 zile
– preferinte pentru multimedia, customizarea informatiei si a mediului digital
– preferinte pentru interactiuni mediate digital

E clar ca e o criza a generatiei digitale, dar orice criza contine si pericole si oportunitati.
Oare in ce parte atarna balanta educatiei copiilor pe care ii crestem?

Si daca ati ajuns pana aici, acum primiti si articolul. E de aici, din New York Times noiembrie 2015, o sa-l pun prima data in engleza, iar mai jos, va fi si traducerea lui in romana.

Addicted to Distraction By TONY SCHWARTZ NOV. 28, 2015

ONE evening early this summer, I opened a book and found myself reading the same paragraph over and over, a half dozen times before concluding that it was hopeless to continue. I simply couldn’t marshal the necessary focus.

I was horrified. All my life, reading books has been a deep and consistent source of pleasure, learning and solace. Now the books I regularly purchased were piling up ever higher on my bedside table, staring at me in silent rebuke.

Instead of reading them, I was spending too many hours online, checking the traffic numbers for my company’s website, shopping for more colorful socks on Gilt and Rue La La, even though I had more than I needed, and even guiltily clicking through pictures with irresistible headlines such as “Awkward Child Stars Who Grew Up to Be Attractive.”

During the workday, I checked my email more times than I cared to acknowledge, and spent far too much time hungrily searching for tidbits of new information about the presidential campaign, with the election then still more than a year away.

“The net is designed to be an interruption system, a machine geared to dividing attention,” Nicholas Carr explains in his book “The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains.” “We willingly accept the loss of concentration and focus, the division of our attention and the fragmentation of our thoughts, in return for the wealth of compelling or at least diverting information we receive.”

Addiction is the relentless pull to a substance or an activity that becomes so compulsive it ultimately interferes with everyday life. By that definition, nearly everyone I know is addicted in some measure to the Internet. It has arguably replaced work itself as our most socially sanctioned addiction.

According to one recent survey, the average white-collar worker spends about six hours a day on email. That doesn’t count time online spent shopping, searching or keeping up with social media.

The brain’s craving for novelty, constant stimulation and immediate gratification creates something called a “compulsion loop.” Like lab rats and drug addicts, we need more and more to get the same effect.

Endless access to new information also easily overloads our working memory. When we reach cognitive overload, our ability to transfer learning to long-term memory significantly deteriorates. It’s as if our brain has become a full cup of water and anything more poured into it starts to spill out.

I’ve known all of this for a long time. I started writing about it 20 years ago. I teach it to clients every day. I just never really believed it could become so true of me.

Denial is any addict’s first defense. No obstacle to recovery is greater than the infinite capacity to rationalize our compulsive behaviors. After years of feeling I was managing myself reasonably well, I fell last winter into an intense period of travel while also trying to manage a growing consulting business. In early summer, it suddenly dawned on me that I wasn’t managing myself well at all, and I didn’t feel good about it.

Beyond spending too much time on the Internet and a diminishing attention span, I wasn’t eating the right foods. I drank way too much diet soda. I was having a second cocktail at night too frequently. I was no longer exercising every day, as I had nearly all my life.

In response, I created an irrationally ambitious plan. For the next 30 days, I would attempt to right these behaviors, and several others, all at once. It was a fit of grandiosity. I recommend precisely the opposite approach every day to clients. But I rationalized that no one is more committed to self-improvement than I am. These behaviors are all related. I can do it.

The problem is that we humans have a very limited reservoir of will and discipline. We’re far more likely to succeed by trying to change one behavior at a time, ideally at the same time each day, so that it becomes a habit, requiring less and less energy to sustain.

I did have some success over those 30 days. Despite great temptation, I stopped drinking diet soda and alcohol altogether. (Three months later I’m still off diet soda.) I also gave up sugar and carbohydrates like chips and pasta. I went back to exercising regularly.

I failed completely in just one behavior: cutting back my time on the Internet.

My initial commitment was to limit my online life to checking email just three times a day: When I woke up, at lunchtime and before I went home at the end of the day. On the first day, I succeeded until midmorning, and then completely broke down. I was like a sugar addict trying to resist a cupcake while working in a bakery.

What broke my resolve that first morning was the feeling that I absolutely had to send someone an email about an urgent issue. If I just wrote it and pushed “Send,” I told myself, then I wasn’t really going online.

What I failed to take into account was that new emails would download into my inbox while I wrote my own. None of them required an immediate reply, and yet I found it impossible to resist peeking at the first new message that carried an enticing subject line. And the second. And the third.

In a matter of moments, I was back in a self-reinforcing cycle. By the next day, I had given up trying to cut back my digital life. I turned instead to the simpler task of resisting diet soda, alcohol and sugar.

Even so, I was determined to revisit my Internet challenge. Several weeks after my 30-day experiment ended, I left town for a monthlong vacation. Here was an opportunity to focus my limited willpower on a single goal: liberating myself from the Internet in an attempt to regain control of my attention.

I had already taken the first step in my recovery: admitting my powerlessness to disconnect. Now it was time to detox. I interpreted the traditional second step — belief that a higher power could help restore my sanity — in a more secular way. The higher power became my 30-year-old daughter, who disconnected my phone and laptop from both my email and the Web. Unburdened by much technological knowledge, I had no idea how to reconnect either one.

I did leave myself reachable by text. In retrospect, I was holding on to a digital life raft. Only a handful of people in my life communicate with me by text. Because I was on vacation, they were largely members of my family, and the texts were mostly about where to meet up at various points during the day.

During those first few days, I did suffer withdrawal pangs, most of all the hunger to call up Google and search for an answer to some question that arose. But with each passing day offline, I felt more relaxed, less anxious, more able to focus and less hungry for the next shot of instant but short-lived stimulation. What happened to my brain is exactly what I hoped would happen: It began to quiet down.

I had brought more than a dozen books of varying difficulty and length on my vacation. I started with short nonfiction, and then moved to longer nonfiction as I began to feel calmer and my focus got stronger. I eventually worked my way up to “The Emperor of All Maladies,” Siddhartha Mukherjee’s brilliant but sometimes complex biography of cancer, which had sat on my bookshelf for nearly five years.

AS the weeks passed, I was able to let go of my need for more facts as a source of gratification. I shifted instead to novels, ending my vacation by binge-reading Jonathan Franzen’s 500-some-page novel, “Purity,” sometimes for hours at a time.

I am back at work now, and of course I am back online. The Internet isn’t going away, and it will continue to consume a lot of my attention. My aim now is to find the best possible balance between time online and time off.

I do feel more in control. I’m less reactive and more intentional about where I put my attention. When I’m online, I try to resist surfing myself into a stupor. As often as possible, I try to ask myself, “Is this really what I want to be doing?” If the answer is no, the next question is, “What could I be doing that would feel more productive, or satisfying, or relaxing?”

I also make it my business now to take on more fully absorbing activities as part of my days. Above all, I’ve kept up reading books, not just because I love them, but also as a continuing attention-building practice.

I’ve retained my longtime ritual of deciding the night before on the most important thing I can accomplish the next morning. That’s my first work activity most days, for 60 to 90 minutes without interruption. Afterward, I take a 10- to 15-minute break to quiet my mind and renew my energy.

If I have other work during the day that requires sustained focus, I go completely offline for designated periods, repeating my morning ritual. In the evening, when I go up to my bedroom, I nearly always leave my digital devices downstairs.

Finally, I feel committed now to taking at least one digital-free vacation a year. I have the rare freedom to take several weeks off at a time, but I have learned that even one week offline can be deeply restorative.

Occasionally, I find myself returning to a haunting image from the last day of my vacation. I was sitting in a restaurant with my family when a man in his early 40s came in and sat down with his daughter, perhaps 4 or 5 years old and adorable.

Almost immediately, the man turned his attention to his phone. Meanwhile, his daughter was a whirlwind of energy and restlessness, standing up on her seat, walking around the table, waving and making faces to get her father’s attention.

Except for brief moments, she didn’t succeed and after a while, she glumly gave up. The silence felt deafening.

Tony Schwartz is the chief executive of The Energy Project, a consulting firm, and the author, most recently, of “The Way We’re Working Isn’t Working.”

Iar acum traducerea in romana:

Dependenta de distractie (distragere).

ÎNTR-O seară, la începutul verii, am deschis o carte și m-am trezit citind același paragraf, iar și iar, de vreo șase ori, înainte de a concluziona că mi- era imposibil să mai continui. Pur și simplu, nu puteam să dispun de concentrarea necesară.
Eram îngrozit.Toată viața mea, lectura de cărți a fost o sursă profundă și constantă de plăcere, de învățare și distracție. Acum, cărțile pe care le achiziționam în mod regulat, se acumulau tot mai sus pe noptiera mea, holbându-se la mine, cu un reproș mut.
În loc să le citesc, petreceam prea multe ore online, verificând cifrele de trafic pe website-ul companiei mele, cumpărând mai multe șosete colorate pe Gilt and Rue La La, chiar dacă aveam mai mult decât necesar și chiar dând click, în mod vinovat, prin imagini, cu titluri irezistibile, precum “Staruri de copii dificili, care au devenit simpatici.”
În timpul zilei de muncă, mi-am verificat email-ul de mai multe ori decât mă sinchiseam să recunosc și petreceam mult prea mult timp căutând flămând noutăți picante legate de campania prezidențială pentru alegeri din vremea aceea, aflate încă la o distanță de mai mult de un an.
“ Net -ul este proiectat pentru a fi un sistem de întrerupere, o mașină înzestrată cu un mecanism de divizare a atenției,” explică Nicholas Carr în cartea sa “Golurile: ce ucide internet-ul în creierele noastre.” “Noi acceptăm, de bună voie, pierderea concentrării și a atenției, divizarea atenției noastre și fragmentarea gândurilor noastre în schimbul bogăției de informații captivante și, câtuși de puțin amuzante, pe care le primim.”
Dependența este atracția necruțătoare față de o substanță sau față de o activitate care devine atât de obsesivă, încât se amestecă, în cele din urmă, cu viața cotidiană. După cum arată acea definiție, aproape fiecare persoană pe care o cunosc este dependentă de internet într-o oarecare măsură. Acesta a înlocuit, fără îndoială, munca însăși, fiind dependența noastră cea mai sancționată, din punct de vedere social.
Conform unui chestionar recent, media pe care lucrătorul intelectual o petrece pe email este de aproximativ șase ore pe zi. Asta fără a număra timpul petrecut online cu cumpărături, căutări sau ținutul pasului cu mediile de socializare.
Dorul de noutate al creierului, stimularea constantă și recompensa imediată creează ceva, numit un “ciclu vicios.” La fel ca și șoarecii de laborator și dependenții de droguri, avem nevoie, din ce în ce mai mult, să obținem același efect.
Accesul nelimitat la informații noi supraîncarcă ușor și memoria noastră de lucru. Când ajungem la suprasarcină cognitivă, abilitatea noastră de a transfera învățarea în memorie de lungă durată se deteriorează în mod semnificativ. Este ca și cum creierul nostru a devenit o ceașcă plină de apă și orice s-ar turna în plus ar începe să se verse.
Știam toate astea de multă vreme. Am început să scriu despre asta în urmă cu 20 ani. Îmi instruiesc zilnic clienții despre asta.Pur și simplu, n-am crezut niciodată cu adevărat că ar putea deveni atât de adevărat despre mine.
Negarea este prima apărare a oricărui dependent. Nici un obstacol în calea vindecării nu este mai mare decât capacitatea infinită de a raționaliza comportamentele noastre care creează dependență. După ce am simțit, timp de ani de zile, că mă stăpâneam rezonabil de bine, iarna trecută am căzut într-o perioadă intensă de călătorii, în timp ce încercam să și conduc o afacere de consultanță în plină dezvoltare. La începutul verii, brusc mi-a devenit clar faptul că nu mă stăpâneam deloc bine și nu mă simțeam bine în legătură cu acest lucru.
Dincolo de petrecerea a prea mult timp pe internet și de un interval diminuat al atenției, nu mâncam alimentele corecte. Beam prea mult sifon dietetic. Serveam noaptea, prea frecvent, un al doilea cocktail. Nu mai făceam sport zilnic, așa cum făcusem aproape toată viața mea.
Ca răspuns, am creat un plan irațional de ambițios. Pentru următoarele 30 de zile, aș dori să încerc să corectez aceste comportamente de dependență și alte câteva, toate dintr-o dată. A fost un avânt de grandoare. Eu recomand clienților mei exact abordarea opusă în fiecare zi. Dar am raționat că nimeni nu este mai devotat autoperfecționării decât sunt eu. Aceste comportamente sunt toate înrudite. Pot să fac asta.
Nu am avut succes în decursul acelor 30 zile. În ciuda tentației mari, am încetat să mai beau sifon dietetic împreună cu alcool. ( Trei luni mai târziu, încă sunt abstinent de sifon dietetic.) Am renunțat și la zahăr și la carbohidrați, precum chipsuri și paste. M-am reîntors la practicarea regulată a exercițiului fizic.
Am eșuat însă complet în schimbarea unui comportament: petrecerea unui timp mai scurt pe Internet.
Angajamentul meu inițial a fost să îmi verific emailul doar de trei ori pe zi: dimineața când mă trezesc, la prânz și înainte să plec de la serviciu către casă. În prima zi am respectat angajamentul până înainte de prânz dar apoi nu am mai putut respecta nicio regulă. Era ca și cum eram dependent de zahăr și încercam să mă abțin de la a mânca brioșe în timp ce lucram într-o cofetărie.
Când mi-am încălcat angajamentul pentru prima data simțeam că trebuia neapărat să trimit un email urgent. Mi-am spus că dacă scriu mailul și apoi îl trimit pur și simplu este ca și cum nu aș fi intrat pe Internet.
Însă nu am luat în considerare faptul că, în timp ce scriam emailul, în cutia mea poștală apăreau noi și noi emailuri. Deși niciun mesaj nu cerea un răspuns urgent, nu m-am putut abține să nu trag cu ochiul la primul mesaj cu subiect incitant. Și l-am citit și pe al doilea. Și pe al treilea.
În câteva momente eram înapoi în cercul vicios. În următoarea zi a trebuit să renunț la misiunea de a scurta timpul petrecut pe Internet. Am revenit la angajamentul mai facil de a rezista tentației de a consuma zahăr, alcool și suc acidulat dietectic.
Însă eram hotărât să revin la provocarea de a sta departe de Internet. La câteva săptămâni după experimentul de 30 de zile am plecat într-o vacanță pentru o lună. Era șansa de a-mi concentra voința limitată asupra unui singur scop: să scap de dominația Internetului pentru a-mi recâștiga controlul asupra atenției.
Primul pas a fost deja făcut: mi-am recunoscut neputința de a mă deconecta. Acum era vremea pentru dezintoxicare. Am interpretat al doilea pas – credința că o putere superioară mă va ajuta să redevin sănătos- într-un mod mai secular. Puterea superioară a fost fiica mea în vârstă de 30 de ani care mi-a deconectat telefonul și laptopul de la Internet. Neavând prea multe cunoștințe tehnice, nu am știut cum să mă reconectez.
Puteam totuși comunica prin SMS. Retrospectiv, realizez că țineam cu dinții totuși să fiu conectat digital. Puțini oameni comunicaseră cu mine prin intermediul SMS-urilor. Pentru că eram în vacanță cu familia, majoritatea mesajelor se reducea la comunicarea unor locuri de întâlnire.
În primele zile am resimțit grav retragerea din viața digitală, simțeam dorința de a căuta pe google răspunsul la diferite întrebări. Dar cu fiecare zi în care nu aveam acces la Internet am devenit mai relaxat, mai liniștit, îmi era mai ușor să mă concentrez și îmi doream din ce în ce mai puțin să îmi iau doza instantă de stimulare. S-a întâmplat exact ce îmi dorisem: creierul meu a început să se domolească.
Aveam cu mine cărți de diferite dimensiuni și dificultăți. Am început să citesc non-ficțiune de dimensiuni reduse iar apoi cărți de non-ficțiune din ce în ce mai lungi pe măsură ce deveneam mai liniștit și eram mai concentrat. În cele din urmă am reușit să ajung și să citesc cartea lui Siddhartha Mukherjee “Împăratul tuturor maladiilor” – o biografie genială și pe alocuri complexă a cancerului, carte ce aștepta de cinci ani pe un raft.
După câteva săptămâni am reușit să renunț la nevoia de a simți satisfacția acumulării instante de informații. Am început să citesc romane și la sfârșitul vacanței am reușit să citesc, în reprize de câteva ore, Purity – un roman de 500 de pagini.
Acum sunt din nou la serviciu și din nou online, bineînțeles. Internetul nu a dispărut și va continua să îmi consume o gramadă de timp și atenție. Scopul meu e acum să găsesc echilibrul între timpul petrecut online și offline.
Simt că ma controlez mai bine. Mă abțin să reacționez la stimuli și îmi folosesc timpul mai bine după propria dorință. Când sunt pe Internet încerc să nu mă las antrenat într-o navigare necontrolotă. Pe cât posibil încerc să îmi adresez întrebarea: Asta e ce îmi doresc să fac? Dacă răspunsul e negativ atunci îmi pun întrebarea: Ce aș putea face mai productiv sau mai relaxant sau mai satisfăcător?
De asemenea, mă implic în activități care îmi acaparează mai multă atenție. În primul rând, citesc în continuare cărți – nu numai pentru că îmi face plăcere ci și pentru că e un exercițiu minunat pentru menținerea atenției.
Am continuat cu obiceiul de a-mi planifica seara ce vreau să fac a doua zi dimineața. Este prima a zilei pe care o fac fără a mă întrerupe timp de 60-90 de minute. Când termin, iau o pauză de 10-15 minute pentru a-mi aduna forțele.
Dacă mai am și alte treburi de făcut care solicită atenție neîntreruptă, mă deconectez de Internet și repet ritualul de dimineață. Seara, când merg la culcare, nu iau cu mine aproape niciodată dispozitivele digitale.
M-am angajat ca ,o dată pe an, să plec într-o vacanță în care să fiu complet deconectat de la Internet. Am rarul privilegiu de a-mi putea lua concediu mai multe săptămâni la rând. Însă am realizat că și o săptămână fără Internet este reconfortantă.
Îmi revine recurent în minte o imagine din ultimele zile ale vacanței. Eram într-un restaurant cu familia mea și un bărbat de aproximativ 40 de ani a venit împreună cu fiica lui care avea vreo 4-5 ani.
Aproape imediat după ce au ajus, tatăl și-a concentrat atenția pe telefon. Între timp, fetița cea drăguță -un vârtej de energie- se ridica în picioare pe scaun, se plimba în jurul mesei, se strâmba încercând să atragă atenția tatălui ei.
Nu a reușit însă să-i câștige atenția decât pentru câteva momente așa că a renunțat necăjită. Tăcerea era apăsătoare.

Felicitari ca ai ajuns pana aici!
Multumesc pentru atentie, cred ca esti pe drumul cel bun

La mai mare!

PS
Citittorule te rog iarta-ma ca de atatea luni nu am mai postat nimic, marea majoritate a timpului mi-l dedic pentru a pune pe picioare FamiliaPetru.ro si vinurile de acolo.
PS 2
Sa nu te aud ca “la ce folos ca alerga, si era sanatos la 82 de ani, ca uite l-a calcat masina”
Poza.

Clip. Poza.

Mama, poveste scrisa de Dan Puric 20 Aprilie 2012
Intr-o zi, asteptand sa vina liftul la parterul unui hotel am vazut, intr-un tarziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a aparut faptura blanda a unui copilas de o mare frumusete . In spate, discreta ca o umbra, mama lui.
Dar, vai, la prima miscare pe care a facut-o, mi-am dat seama ca pustiul suferea de un handicap . Se misca greu, cu o incordare a intregului sau trupusor ce facea ca aerul sa se crispeze . Isi indrepta ochii rugatori spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni sa paseasca . Dar pasul acela era cat o Golgota, nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor, cat pentru

biata sa mama .
Si astfel, de acolo, din lift am vazut cum a coborat dragostea absoluta a mamei pentru copilul ei . Zeci de brate invizibile se intindeau in jurul lui ca aerul sa nu-l sfarame, sau ca privirea curioasa a celor din jur sa nu-i raneasca sufletul mai mult decat o facuse viata . Il apara parca, mangaindu-l incontinuu .
Si, nu stiu de ce, in clipa aceea am avut revelatia ca asa trebuia iubit si acest popor roman de o frumusete rara, dar handicapat de o istorie mizerabila .
M-am gandit instantaneu ca numai dragostea materna, cu dimensiunea ei absoluta ce putea iubi neclintit in fata istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezenta .
Dragostea de mama are ceva din dragostea lui Dumnezeu catre om, este acea “dragoste care nu cade niciodata” .
Oare, astfel de mame nu sunt in fond niste martiri anonimi, ce zilnic isi ascund jertfa in tresaririle tacute ale fiintei?
Si, de ce oare, m-a dus gandul ca la o prabusire dureroasa in gol, la poporul roman ?
Pesemne ca am fost rapit de amintirea acelui biet preot de tara care, in timp ce neamul romanesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca sa-i zdrobeasca atata trupul cat si fiinta, indraznea sa spuna :”Ideologiile nu sunt bune pentru ca nu au mama” .
Am citit candva o mica povestioara . Se spune ca, intr-o companie comerciala, un om tanar si cumsecade a murit . Mare a fost durerea colegilor sai, cand au vazut ce s-a intamplat, dar mai mare a fost surprinderea cand au aflat, nu se stie cum, ca sufletul bietului om, ajunsese in iad .
Iar povestea spune mai departe cum, revoltati, acestia s-au dus pana la portile Iadului ca sa-l scoata de acolo . Dar, cu toate rugamintile si eforturile, nu au reusit .
Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la randul sau sa-i roage pe cei care ii rapisera sufletul bietului om, sa-l elibereze . Dar totul a fost zadarnic .
Disperati, in cele din urma, oamenii au apelat la episcopul locului, sa-ncerce sa faca ceva . Dar si in fata acestuia, portile Infernului au ramas inchise . Si astfel, peste toata aceasta nedreptate, zilele treceau fara speranta, adancind durerea celor care il iubeau .
Pana cand, intr-o dimineata, in fata portii Iadului, cu pasi marunti, garbovita parca de o durere care-i tinea inima ca intr-un cleste, aparu o batranica .
-“Tu, cine mai esti?”rasuna vocea, o voce inspaimantatoare coborata ca un trasnet din neantul Infernului .
Necutremurata de nimic, decat de propria-i durere, batrana raspunse:
_”Sunt mama lui . Lasati-ma sa intru! “
Si abia atunci, ca prin minune, portile Iadului s-au deschis, s-au deschis pentru intaia oara iar mama a intrat acolo ca sa-si salveze fiul .
Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atat de mult fata de mama lui, incat sa poata sa nu-i spuna mama . Ce sfanta ierarhie!
De cand am fost mic si pana-n ultima ei clipa, mama imi dadea un sfat:
-“Dragul mamei, nu-ti arata inima oricui!”
Si nu stiu de ce, atunci cand imi spunea adevarul acesta, frumosii ei ochi albastri, erau strafulgerati pentru o clipa de o indefinita tristete . Parca ar fi vrut sa ma apere pentru tot restul vietii, si realiza ca nu putea .
Dureroasa fatalitate, ce o facea sa-si traiasca viata din inabusite strangeri de inima, infinite griji ce-i marcau necrutator fiinta .
O asiguram instinctiv ca totul o sa fie bine . Ca apoi, pe ascuns, sa ma arunc in valurile vietii . Iar viata, imi cerea sa nu imi ascund inima si abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tarie, zdrobind-o .
Prabusit, dezamagit cumplit de tradarile vietii, ma-ntorceam in mica ei garsoniera .
Mama se facea ca nu-mi vede rana adanca ce ma-ngenunchease . Imi facea de mancare, apoi imi intindea masa avand grija sa am in farfurie bucatile cele mai bune .
-“Lasa, dragul mamei, ca trece si asta!”
Inima mea se refacea incet-incet, oblojita de invizibile si tandre mangaieri .
N-aveam de unde sa stiu ca, vindecat, plecand apoi, inima ei ramanea cuprinsa de un suvoi de tristete, coplesita de singuratati .
Se spune ca in “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii . Si atunci, oamenii isi vorbeau de la inima la inima . Ce minune facuse Dumnezeu, cand spusese ca “totul o sa fie la vedere!”
Dar, ce cumplit ca acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin pacat . Si atunci, de rusine, se spune ca inima s-a ascuns in trup .
“Trei inimi ai in tine, muritorule!” spun sfintii, “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tau si cea de carne si sange prin care curge viata . Si toate trei bat dimpreuna . Dar atunci cand in tine, inima Domnului nu mai bate, sa stii ca esti in moarte sufleteasca .
Dar eu, simt ca langa inima lui Dumnezeu, mai este o inima …cea a mamei .
Iar cand aceasta nu mai bate … esti singur!

Din ce-am citit/simtit eu pana acum, cat timp inima de sange iti bate (ba chiar si dupa), Doamne Doamne e intotdeauna langa tine, deci niciodata nu esti singur.
Trebuie doar sa simti Soarele, chiar si cand el nu se vede pe cer si e noapte!
Si sa stii ca fara El universul nu se invarte!
Insa pana acolo mai am mult de lucru!!!
Multumesc Doamne Doamne,  mama si tata!

Sursa poza.

In 2011, am fost in state s-am cheltuit o gramada de bani “degeaba”. Am fost sa fac un curs de antrenor de alergare. Alergare naturala, nici macar o tehnica anume, chiar daca se numeste POSE. O tehnica pe care copii o stapanesc cu desavarsire, iar adultii in marea majoritate o pierd pe parcurs (ok, sunt antrenor, cel putin in acte, c-am renuntat sa ma chinui a o promova in Romania, chiar daca sunt singurul pe vreo 6 tari in jur cu aceasta certificare).

Profesorul Doctor Nicholas Romanov, cel care a perfectat aceasta tehnica s-o refaca accesibila adultilor (un rus tolba de carte, medaliat olimpic, antrenorul loturilor olimpice de triatlon ale Americii si Rusiei candva), mi-a zis un lucru minunat.
Nu vei reusi niciodata sa inveti pe cineva ceva, pana cand el nu va fi dispus sa-ti recunoasca autoritatea. (cu referire la domeniul in speta, bineinteles)
E greu sa merg sa spun eu oamenilor, stiti, eu pot sa va invat sa alergati. Ca toti “stim” sa alergam. Insa despre asta altcandva.

Mi-am adus aminte vorbele astea, citind predica de mai jos a Parintelui Teofil Paraian, vesnic zambitorul, la sarbatoarea de astazi, Inaltarea Domnului. O sa vedeti mai jos de ce.
Sa ne fie de folos!

Taina Înălţării
rostita la 25 iulie 1996

Preacuvioşi părinţi, stimaţi studenţi, ne-a rămas să ne întreţinem în seara aceasta cu gândul asupra celui de-al patrulea eveniment care ţine de persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de mântuirea noastră, să vorbim despre taina Înălţării. Am vorbit despre taina Întrupării, despre taina Jertfei, despre taina Învierii şi acum despre taina Înălţării, despre evenimentul cel din urmă din viaţa pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Şi acest eveniment este şi cunoscut şi necunoscut, şi ştiut şi neştiut, şi descoperit şi nedescoperit şi mai presus de toate este o taină. Aşa cum taină este Întruparea Fiului lui Dumnezeu, aşa cum taină este Pătimirea Lui, aşa cum taină este Învierea Lui, tot aşa şi Înălţarea este o taină. Pentru că ceea ce ştim despre Înălţar
ea Mântuitorului este mai puţin decât ceea ce nu ştim. Ceea ce ştim, ca şi despre celelalte taine, ştim din învăţătura Bisericii şi din practica Bisericii. Aşa cum este sărbătoarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu care de fapt are două sărbători, şi anume Buna Vestire şi Naşterea după trup a Domnului Nostru Iisus Hristos, Buna Vestire în 25 martie şi sărbătoarea Naşterii Mântuitorului din 25 decembrie, aşa cum este o sărbătoare a Jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos Vinerea Mare, aşa cum este sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos Sfintele Paşti şi toate duminicile de peste an, aşa este şi o sărbătoare a Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos care se întinde pe parcursul a 9 zile. Începe cu sărbătoarea propriu-zisă, care este şi cu sărbătorire de nelucrare, şi urmează apoi zile de pomenire ale Domnului nostru Iisus Hristos la sfintele slujbe până în vinerea din săptămâna următoare Înălţării, care totdeauna cade joia. Deci vreme de 9 zile. Vreme de 9 zile prin slujbele Bisericii suntem îndrumaţi la gânduri în legătură cu Înălţarea Domnului Iisus Hristos şi vreme de 9 zile trăim evenimentul acesta în actualitatea lui.

În aşa fel sunt rânduite slujbele Bisericii noastre încât aduc în prezent lucruri din trecut. Cele ce s-au întâmplat odinioară le aduc în actualitatea noastră şi ne dau prilejul să ne referim la ele, să ne raportăm la ele exact cum s-au raportat cei care au fost martori ai evenimentelor respective. Sfânta noastră Biserică, prin rânduielile ei, ne ţine atenţi în legătură cu evenimentele pe care le sărbătorim, ne dă prilejul să ne cercetăm pe noi înşine, să ne cunoaştem credinţa pe care o avem în evenimentele respective şi să fim martori ai acelor evenimente pe care le credem. Aşa se face că devenim şi martori ai Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos aşa cum suntem martori ai Învierii, ai Jertfei, ai Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos.

Şi aceasta se potriveşte mai ales la Înălţarea Mântuitorului când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: “Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). E ultimul eveniment din viaţa de pe pământ a Mântuitorului şi fiind ultimul eveniment este, am putea zice, şi evenimentul rezumat, un eveniment în care se rezumă toată viaţa pământească a Domnului Hristos. Aşa că nu e de mirare că în legătură cu acest eveniment se pune şi problema mărturiei. De fapt mărturie despre Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos o dăm toţi credincioşii, aşa cum şi mărturie despre celelalte evenimente, mai ales mărturie despre Învierea Domnului Hristos dăm toţi cei care credem în Înviere, tot aşa şi mărturie despre Înălţarea Domnului Hristos dăm toţi cei care credem în Înălţare.

Dar de altfel nu numai despre Înălţare. Când zice Domnul Hristos “Îmi veţi fi Mie martori” înseamnă: veţi mărturisi credinţa în Mine, în tot ceea ce ţine de Mine şi în tot ce ţine în acelaşi timp de voi, pentru că toate câte s-au făcut, s-au făcut pentru a noastră mântuire. În Crez şi spunem că Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, că Răstignirea Domnului Hristos s-a întâmplat pentru noi şi fără îndoială că şi celelalte evenimente şi pentru noi s-au întâmplat, nu numai pentru Mântuitorul Însuşi.

Temei pentru credinţa în Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos găsim în Sf. Evanghelie de la Marcu, în versetul 19 din capitolul 16, unde se spune că Iisus S-a Înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Această afirmaţie din Evanghelie este de fapt credinţa pe care au avut-o cei care au ştiut despre Înălţarea Domnului Hristos, şi înainte de a fi Evanghelia a fost credinţa în acest eveniment, şi înainte de a fi scrisă Evanghelia de la Luca, care fără îndoială că la început a fost o scriere la care au ajuns puţini. În orice caz Sf. Evanghelist Luca nu a avut în vedere Evanghelia pe care a scris-o ca o carte de circulaţie, ci a avut-o în vedere ca o carte adresată unei anumite persoane pe care a informat-o despre cele petrecute în legătură cu Domnul Hristos, şi cuprinde în Evanghelia sa, în câteva versete, foarte pe scurt, şi cele în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos. În Sf. Evanghelie de la Marcu este un singur verset, în Sf. Evanghelie de la Luca sunt câteva versete din cap. 24. Sf. Evanghelist Luca doar relatează Înălţarea, nu face nici o apreciere asupra Înălţării, nu face aprecieri de teologie, adânciri, ci doar prezintă evenimentul şi reia cele în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos şi în Faptele Apostolilor, la începutul cărţii în cap. 1, unde sunt câteva versete lămuritoare în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos. Însă cele scrise de sf. evanghelişti au ajuns la cunoştinţa oamenilor după ce s-au răspândit cărţile respective, Evangheliile. Ori înainte de aceasta, Biserica a învăţat. Sf. Apostol Pavel în Epistola I către Timotei are cuvântul că e mare taina creştinătăţii, Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume şi S-a înălţat întru slavă (I Timotei 3, 16). Deci şi Înălţarea este cuprinsă în aceste cuvinte ale Sf. Apostol Pavel. Bineînţeles că şi Epistola I către Timotei a fost o carte ocazională şi o carte care nu a avut circulaţie foarte repede şi o circulaţie foarte mare.

Faptul încredinţării despre Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos se datoreşte propovăduirii creştine din conştiinţa Bisericii, din propovăduirea însăşi, din propovăduirea nescrisă. Până la urmă s-a ajuns să avem şi nişte documente scrise şi e bine şi ne bucurăm de ele, dar, cum am spus şi altă dată, Biserica ar fi existat şi fără Evanghelie, prin propovăduirea vie.

Sf. Evanghelist Luca în relatarea sa despre Înălţarea Domnului Hristos spune că Domnul Hristos i-a luat pe ucenicii Săi, i-a dus spre Betania şi acolo Şi-a ridicat mâinile, i-a binecuvântat şi pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer (Luca 24, 50-51). Atât spune despre Înălţarea propriu-zisă. În legătură cu Înălţarea mai afirmă Sf. Evanghelist Luca şi că ucenicii s-au închinat Mântuitorului şi apoi s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare şi erau totdeauna în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 52-53). Asta e tot ce scrie Sf. Evanghelist Luca în Evanghelia de la Luca. Domnul Hristos S-a înălţat la cer – e foarte important să reţinem lucrul acesta – binecuvântând. Şi e important să ştim şi să reţinem că Sf. Evanghelist Luca nu se mulţumeşte doar cu o apreciere fugitivă asupra faptului că Domnul Hristos S-a înălţat binecuvântând, ci adaugă îndată: “Şi pe când îi binecuvânta S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer”. Am putea zice că e un fel de atenţionare. Ar fi o informare şi o atenţionare. Informarea că Domnul Hristos Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat pe cei care erau de faţă. Nu au fost mulţi de faţă, au fost ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi poate au mai fost şi alţii, nu ni se spune, în orice caz Biserica învaţă că a fost de faţă şi Maica Domnului. Şi după ce informează că Şi-a ridicat Domnul Hristos mâinile şi a binecuvântat pe cei care erau de faţă, mai zice o dată: “Şi pe când îi binecuvânta, – atenţionând, fiţi atenţi, ultimul gest pe care l-a făcut Fiul lui Dumnezeu întrupat aici pe pământ este acela că i-a binecuvântat pe oameni – S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”.

Să ştiţi că mie îmi place foarte, foarte mult lucrul acesta. Sunt trei lucruri la care am cea mai mare aderenţă din Evanghelie, din Noul Testament. Şi anume: pescuirea minunată, prezentată în Sf. Evanghelie de la Luca în cap. 5, spălarea picioarelor, prezentată de Sf. Evanghelist Ioan în cap. 13 din Evanghelia sa şi Înălţarea la cer a Domnului Hristos, prezentată de Sf. Evanghelist Luca la sfârşitul Evangheliei sale, în cap. 24. Acestea sunt trei evenimente faţă de care am cea mai mare raportare din Noul Testament. Bineînţeles că nu selectăm şi nu pe unele le luăm şi pe altele le lăsăm, dar dacă e vorba să răspund la întrebarea care sunt evenimentele din Noul Testament la care am eu cea mai mare aderenţă, sunt acestea.

Pescuirea minunată. De ce? La pescuirea minunată se arată începutul uceniciei care constă în plecarea cu mintea. Nu există ucenicie adevărată faţă de nimeni, deci nici faţă de Domnul Hristos, fără a te pleca cu mintea în faţa maestrului, în faţa învăţătorului. Cine nu se pleacă cu mintea, nu se pleacă nici cu viaţa. Am putea zice aşa, cu o expresie mai obişnuită: cine stă ţapăn în faţa îndrumătorului, nu poate fi modelat niciodată de îndrumător. În istorisirea despre pescuirea minunată din cap. 5 din Sf. Evanghelie de la Luca se atrage atenţia asupra acestui lucru prin relatare, nu prin apreciere. Aprecierile le facem noi. Şi anume, se spune că Domnul Hristos era pe malul lacului Ghenizaret, era mulţime de oameni adunată într-o dimineaţă, pe când cei care au încercat să pescuiască şi nu au prins nimic îşi spălau mrejile, semn că trebuiau să lase lucrarea de pescuire şi să plece. Şi atunci Domnul Hristos a zis lui Simon, după ce a stat în barca lui şi a propovăduit de acolo, de pe apă, mulţimilor care erau pe ţărm, a zis: “Mână la larg şi lăsaţi mrejile spre pescuire”. Şi atunci Sf. Apostol Petru de mai târziu, Simon de atunci, a zis: “Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic, dar, pentru cuvântul Tău, arunc mreaja în mare”. E ca şi când ar fi zis: doar ai văzut că mă pregăteam să plec, nu aveam de gând să mai pescuiesc, şi nu aş fi făcut lucrul acesta şi nu l-aş face nici acum dacă nu ai zice Tu să-l fac. Şi pentru că s-a supus cu mintea a văzut minune, a văzut mulţime mare de peşti. Şi a fost aşa de copleşit Sf. Apostol Petru, Simon de atunci, de minunea care s-a făcut, încât a căzut la picioarele Domnului Hristos şi a spus: “Du-Te de la mine Doamne, că sunt om păcătos”. E un fel de considerare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, un fel de considerare a Mântuitorului mai presus de obişnuit, mai presus de ceea ce este comun, ca şi când l-ar fi văzut pe Domnul Hristos înălţat la cer. În orice caz era înălţat peste mintea Sf. Apostol Petru care a zis: “Doamne, pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare”. Şi a văzut minune, L-a văzut pe Domnul Hristos făcând minune şi aceasta l-a copleşit, ceea ce înseamnă că L-a considerat pe Domnul Hristos mai presus de el. L-a văzut înălţat. Înălţat înainte de Înălţare.

Al doilea eveniment asupra căruia îmi place să mă opresc şi îmi revine mereu şi în minte, şi în cuvânt este spălarea picioarelor de la Cina cea de Taină. Aşa de puţin se face caz de spălarea picioarelor încât eu mă mir cât este de neglijată această lucrare a Domnului Hristos. Eu vă spun clar şi apăsat: Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Dumnezeul care spală picioarele oamenilor. Deci nu omul a spălat picioarele oamenilor, ale ucenicilor, ci Dumnezeu a spălat picioarele ucenicilor. Dumnezeu-omul, omul-Dumnezeu S-a plecat şi a spălat picioarele ucenicilor. Şi să nu uităm: după ce a spălat picioarele ucenicilor a zis: “Voi mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Învăţătorul şi Domnul v-am spălat vouă picioarele voastre, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora” (Ioan 13, 13-14). De fapt Domnul Hristos când a spălat picioarele ucenicilor nu a făcut un lucru care l-a făcut numai El, ci a făcut un lucru pe care-l făceau oamenii pe vremea Lui. Era o uzanţă socială să-şi spele oamenii picioarele unii altora. Domnul Hristos a făcut un lucru pe care-l făceau şi alţii.

Poate ştiţi, în Epistola I către Timotei a Sf. Apostol Pavel, între condiţiile de ocrotire a văduvelor, între condiţiile de îngrijire din partea Bisericii a văduvelor era şi condiţia aceasta: dacă a fost femeia unui singur bărbat, dacă şi-a crescut copii, şi între altele este şi aceasta, dacă a spălat picioarele sfinţilor (cf. I Timotei 5, 10). Dacă a spălat picioarele sfinţilor, adică picioarele creştinilor. Dacă a considerat pe sfinţi ca sfinţi şi dacă i-a cinstit ca sfinţi şi dacă şi-a manifestat cinstirea spălându-le picioarele. Domnul Hristos a făcut aceasta, însă El a făcut aceasta nu numai ca om, ci ca om unit cu Dumnezeu. Aşa cum S-a răstignit ca om unit cu Dumnezeu, aşa a spălat picioarele, ca om unit cu Dumnezeu. Şi ne-a dat nouă poruncă, e o poruncă: “şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora”. Nu s-a încetăţenit lucrul acesta în general în creştinătate din cauză că unde nu se face aşa ceva nu se poate face, e ceva ce ai face tu pentru alţii dar nu ai vrea să-ţi facă altul ţie, aşa cum nu a vrut Sf. Apostol Petru ca Domnul Hristos să-i spele picioarele. Şi de aceea nu s-a încetăţenit. Sunt unele fracţiuni creştine, unele secte, care înainte de cina Domnului îşi spală picioarele unii altora. Însă în Ortodoxie şi în general nu s-a încetăţenit acest lucru.

Însă duhovniceşte e absolut necesar. Ce înseamnă duhovniceşte e absolut necesar? Înseamnă că lucrul acesta trebuie făcut în duh. Ce înseamnă să speli picioarele cuiva? Două lucruri înseamnă. Să-l faci curat şi să-l consideri mai presus de tine. Duhovniceşte, lucrul acesta trebuie neapărat făcut. Să-l consideri pe fratele tău, pe omul de lângă tine mai presus de tine, nu pentru că are o poziţie specială care îi dă dreptul la o cinstire, ci pentru că e omul de lângă tine, e omul la care trebuie să te referi. Şi ştiţi că la spălarea picioarelor Sf. Apostol Petru a avut nişte ezitări, nişte împotriviri, puternice chiar. A zis: “Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Şi Domnul Hristos i-a zis: “Ceea ce fac acum, tu nu înţelegi dar mai târziu vei înţelege”. Şi el încă o dată a zis: “Niciodată nu o să-mi speli picioarele”. Şi atunci i-a spus Domnul Hristos: “Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine”. Înseamnă că te împotriveşti, înseamnă că nu eşti ucenic, înseamnă că eşti împotrivitor, eşti în situaţia aceea în care ai zis “Doamne, să nu Ţi se întîmple una ca aceasta” şi când ţi-am spus că “nu cugeţi ale lui Dumnezeu ci cugeţi ale oamenilor” (Matei 16, 23).

În sfârşit, al treilea eveniment care mă impresionează este Înălţarea Domnului Hristos în înţelesul acesta că Domnul Hristos i-a binecuvântat pe ucenicii Săi la Înălţare. E ceva extraordinar. De câte ori te gândeşti la Domnul Hristos să te gândeşti la Domnul Hristos Cel binevoitor. Cel care Se pleacă spre om. Sigur că atunci când vorbim despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, lucrul acesta îl exprimăm că Dumnezeu S-a făcut om, că a găsit modalitatea să Se apropie de om, că S-a smerit pe sine ca să-l ridice pe om, că S-a coborât până unde era omul ca să-l ridice pe om până unde este firea omenească din persoana Mântuitorului. Dar parcă nu înţelegem lucrul acesta aşa de bine cum îl înţelegem când ne gândim că a spălat picioarele ucenicilor, deşi e mai mare Întruparea Fiului lui Dumnezeu decât spălarea picioarelor ucenicilor, şi nu înţelegem lucrul acesta aşa de bine cum îl înţelegem când ştim că Domnul Hristos S-a Înălţat la cer binecuvântându-i pe oameni. E extraordinar.

În legătură cu Înălţarea Domnului Hristos mai avem relatări şi în Faptele Sf. Apostoli de unde aflăm, între altele, că Domnul Hristos a mai stat cu ucenicii Săi încă 40 de zile după Învierea Sa din morţi, de aceea Înălţarea ca sărbătoare este totdeauna în a 40-a zi după Paşti, într-o zi de joi. Tot în Faptele Apostolilor Sf. Evanghelist Luca relatează că au apărut lângă ucenicii Domnului Hristos doi îngeri care le-au spus: “Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus pe care L-aţi văzut înălţându-Se, aşa va şi veni” (Fapte 1, 11). Deci i-a încredinţat despre a doua venire a Mântuitorului Hristos.

E important de reţinut, şi nu ţine de taina Înălţării, de faptul Înălţării, aceea că după ce Domnul Hristos S-a înălţat la cer sau în timpul când se înălţa la cer, cât L-au mai văzut ucenicii şi după aceea, ucenicii s-au închinat Domnului. Nu a fost pentru prima dată când s-au închinat, avem şi alte relatări în Sf. Evanghelie că ucenicii s-au închinat Domnului Hristos, sau şi alţii s-au închinat Domnului Hristos. De exemplu tânărul bogat, femeile mironosiţe, când s-au întâlnit după Înviere cu Domnul Hristos, se spune că s-au închinat Lui. Magii s-au închinat Domnului Hristos la Naşterea Lui din Preasfânta Fecioară, îndată după ce S-a născut; au fost mai multe situaţii când Domnul Hristos a primit închinare din partea oamenilor, dar la Înălţare a fost închinarea pe care i-au adus-o ucenicii ca Celui ce S-a înălţat la cer.

Binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului. Închinarea omului aduce bucurie. Bucuria aduce laudă şi binecuvântare. Căci se spune: “Pe când îi binecuvânta S-a înălţat la cer”, ucenicii s-au închinat Domnului Hristos care-i binecuvânta, apoi s-au întors la Ierusalim “cu bucurie mare” şi “erau totdeauna în templu lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”. S-ar putea întâmpla ca cineva să ştie că Sf. Isaac Sirul defineşte rugăciunea ca “o bucurie care revarsă mulţumire“. Aşa zice Sf. Isaac Sirul. Ce este rugăciunea după Sf. Isaac Sirul? O bucurie care înalţă mulţumire. Aşa s-a întâmplat la Înălţarea Domnului Hristos. Domnul Hristos i-a binecuvântat pe ucenici, ucenicii s-au închinat, deci binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului, închinarea a fost înmulţitoare de bucurie, căci s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi aici vreau să mai facem o legătură între începuturile vieţii pământeşti a Domnului Hristos şi sfârşitul, adică Înălţarea la cer, în sensul că atunci când S-a născut Domnul Hristos, tot din relatarea Sf. Evanghelist Luca ştim că păstorilor din Betleem îngerul binevestitor le-a spus: “Iată vă binevestesc vouă – ce? – bucurie mare care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut vouă Mântuitor care este Hristos Domnul” (Luca 2, 10-11).

Sf. Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în cap. 2 are câteva gânduri în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos, dar nu cu Înălţarea ca eveniment, ci cu Înălţarea ca fapt recunoscut de către Dumnezeu şi de către sufletul omenesc. Şi anume, porneşte cu faptul că doreşte ca în credincioşi să fie simţirea care a fost în Iisus Hristos: “Să aveţi în voi simţirea care a fost în Iisus Hristos”. Aşa îşi începe Sf. Apostol Pavel gândurile în legătură cu aceasta. Şi spune ce simţire are în vedere: “Care, în chipul lui Dumnezeu fiind, nu a ţinut ca la o pradă la asemănarea Sa cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine chipul robului luând şi ascultător făcându-Se până la moarte şi moarte de cruce”. Şi adaugă: “Pentru aceea şi Dumnezeu L-a înălţat pe El şi I-a dăruit Lui nume mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu” (Filipeni 2, 5-11). În cuvintele acestea, Sf. Apostol Pavel are în vedere Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Jertfa Fiului lui Dumnezeu, bineînţeles Învierea, şi pomeneşte în special Înălţarea, că “L-a înălţat pe El şi I-a dat Lui nume mai presus de tot numele”. De aceea a făcut acestea, “ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu”.

Sf. Apostol Pavel în Epistola către Filipeni are în vedere concepţia de atunci despre lume, despre univers. Şi priveşte universul ca o existenţă în trei etaje: pământul la mijloc, pe care trăiesc oamenii, sus cerul şi sub pământ, iadul. “L-a înălţat pe El şi I-a dăruit Lui nume mai presus de tot numele ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece”, adică orice om să recunoască Înălţarea şi să aducă mărire lui Dumnezeu, mărire Mântuitorului ca Celui înălţat. Şi aceasta să o facă – genunchii să şi-i plece – “şi cele cereşti, şi cele pământeşti, şi cele de dedesubt”. Toate categoriile de oameni care există.

Sf. Apostol Pavel, se înţelege, vorbeşte în limbajul oamenilor de atunci, în concepţia de atunci, care nu e o concepţie care trebuie neapărat să rămână aşa cum a prezentat-o Sf. Apostol Pavel – ca şi când ar zice cineva: păi, dacă a zis Sf. Apostol Pavel că e aşa, atunci aşa – e un fel de a vorbi în fond. Pentru că acum numai Dumnezeu ştie unde mai e susul şi unde mai e josul, dacă e vorba după concepţiile de acum, care sunt concepţii ştiinţifice şi care nu pot fi în general contestate. Acestea nu sunt lucruri care ţin de credinţă. De credinţă ţine faptul că Dumnezeu e conducătorul şi toată rânduiala care este e făcută de Dumnezeu. Cum ni se descoperă, cum vom şti despre acestea, nu ne surprinde nimic. Nu ne surprinde, de exemplu faptul că între pământ şi cer nu există compartimente, nu există un perete, un zid care desparte cerul de pământ şi aşa mai departe. Nu cade cerul nostru când vin oamenii şi ne spun: “am zburat până în lună şi nu am găsit cerul”. Nu l-am găsit pentru că cerul e altceva. Chiar Sf. Ioan Gură de Aur spune că noi ştim că este cer dar nu ştim ce e cerul. Cerul e locul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e mărginit într-un loc anume, ci e pretutindeni. Şi dacă Dumnezeu e pretutindeni şi cerul e pretutindeni. Nu ştim, nu avem elemente care să ne formeze o concepţie anume despre cer. Cine poate spune ce e cerul? Cerul e ceva mai presus de înţelegerea noastră.

Poate că cineva a citit predicile lui Iile Miniat. Au apărut nu demult predicile lui Ilie Miniat şi acolo este o predică despre rai. Şi în predica aceasta despre rai Ilie Miniat zice de mai multe ori: “O, raiule, noi putem să te dobândim dar nu putem să te înţelegem”. Tot aşa e şi cu cerul. Ştim că este cer, nu ştim ce este. Ştim că este cer – e locul lui Dumnezeu – şi zicem că este pretutindeni fiindcă şi Dumnezeu e pretutindeni. Ştim că este cer şi sufletul omenesc îl numim de multe ori cer, dacă vine Preasfânta Treime în sufletul omenesc. Maica Teodosia are o poezie, “Cer nou”, poate unii o cunoaşteţi de la Timişoara că aţi auzit-o de la mine:

Grăit-am ieri cu Domnul prin lacrimi, şi am spus:
De noi cum nu Ţi-e silă, preascumpul meu Iisus?
Cum nu-Ţi întorci Tu faţa cu silă de la noi,
Şi cum mai vrei să suferi, făptura de noroi?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
Cel care peste aripi de îngeri a călcat?
Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o fereşti,
În tină omenească să nu Ţi-o murdăreşti?
Cum poţi să suferi Doamne miros de putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din rai?
Cum poţi să rabzi ocara, Tu, Doamne preaslăvit?
Cum suferi bezna noastră, Tu, soare strălucit?
Şi cum fiind căldura iubirilor cereşti,
În inima mea rece Tu vrei să locuieşti?
Tu, Cel ce stai în cerul cu mari luminători,
În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te cobori?
Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu
Ieşi de la mine Doamne că păcătos sunt eu.
Dar n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat
Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit,
Cu focul Tău pe mine cel rece m-ai aprins,
Şi peste sărăcia mea goală ai întins
Un colţ al hainei Tale, şi m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat,
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput,
Şi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut,
În sufletul meu astăzi, Tu Însuţi locuieşti,
Cu Maica Preacurată, cu cetele cereşti.
Şi pentru toate-acestea Iisuse preaiubit,
În cerul nou din suflet, să fii în veci slăvit.

Sigur că ideea aceasta că sufletul omenesc poate să fie cer vine şi de acolo că Maica Domnului a fost numită şi e gândită ca cer. Să ne gândim la o alcătuire de la slujba Ceasului I unde zicem: “Cum te vom numi pe tine ceea ce eşti cu dar dăruită? Cer, că ai răsărit pe Soarele dreptăţii?” Deci Maica Domnului e cer, credincioşii care-L primesc pe Domnul Hristos în suflet împreună cu Tatăl şi cu Duhul devin cer, aşa că cerul poate fi pretutindenea, poate fi în sufletul omului, poate fi undeva în univers, dar toate acestea sunt lucruri pe care le gândim în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos.

Se pune acum o problemă, dacă nu ştim ce-i cerul, cum spunem că Domnul Hristos S-a înălţat la cer? Unde S-a înălţat? Ştiţi ce înseamnă aceasta, că Domnul Hristos S-a înălţat la cer? Înseamnă că nu mai trăieşte în condiţiile de timp şi spaţiu în care trăim noi, că trupul Lui îndumnezeit e altfel decât trupurile noastre, în alte condiţii, că S-a înălţat mai presus de ceea ce putem gândi noi despre Înălţare. Doar de aceea e taina Înălţării. Ceea ce ne interesează pe noi nu e atât locul unde se găseşte firea omenească a Domnului Hristos, pentru că firea omenească a Domnului Hristos se găseşte undeva, într-un loc anume, omul e făcut în aşa fel să nu poată fi peste tot şi nici umanitatea din Fiul lui Dumnezeu nu e peste tot. Dumnezeirea Lui e peste tot. Trupul Domnului nostru Iisus Hristos în chip tainic e în Sf. Euharistie, dar trupul cel luat din Preasfânta Fecioară, trupul cel cu care Domnul Hristos S-a răstignit şi a înviat şi S-a înălţat la cer e într-un loc anume, noi nu ştim unde. Nu ştim condiţiile, nu ştim pentru că nu ni s-a descoperit, şi dacă e vorba, într-un fel nici nu ne interesează, taina o lăsăm să fie taină. Ceea ce ne interesează pe noi este că Domnul Hristos nu mai e în condiţia în care trăim noi, e undeva mai presus de ceea ce putem gândi noi. Şi apoi important este pentru noi, când ne gândim la Înălţarea la cer a Domnului Hristos, unde se găseşte Domnul Hristos în raport cu noi, faţă de noi. E înălţat mai presus de noi?

Sf. Maxim Mărturisitorul are în Filocalie vol. II nişte aprecieri în scrierea “Capetele despre cunoştinţa de Dumnezeu”, capetele gnostice. Are nişte aprecieri în legătură cu faptul acesta, că dacă credem în Domnul nostru Iisus Hristos ca înălţat la cer, atunci trebuie ca gândurile noastre să fie grupate în legătură cu Domnul Hristos Care e mai presus de noi. Adică să nu-L coborâm pe Domnul Hristos la măsurile noastre, să nu-L coborâm pe Domnul Hristos la condiţiile noastre, ci să-L lăsăm pe Domnul Hristos mai presus de noi şi să se grupeze toate gândurile noastre în legătură cu Domnul Hristos Cel înălţat. Dealtfel noi nu ne mai putem gândi altfel la Domnul Hristos decât la Domnul Hristos Cel înălţat la cer. Cum S-a înălţat, unde Se găseşte, iată nişte taine. Taine pe care nu le-a elucidat nici Biserica şi nu le putem elucida nici noi. Taine în faţa cărora ne plecăm cu mintea cum s-a plecat Sf. Apostol Petru când L-a simţit mai presus de el şi a zis: “Du-Te de la mine Doamne căci sunt om păcătos”, sau când a zis: “Pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare”. Părintele Arsenie zicea că noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie.

Dragi ascultători, dacă e vorba să vorbim despre Înălţarea Domnului Hristos, trebuie să vorbim despre Înălţarea Domnului Hristos măcar în perspectiva pe care ne-o prezintă Biserica la Înălţarea Domnului Hristos, la sărbătoarea Înălţării, când ne spune că Înălţarea e dumneziască.

Despre Maica Domnului la Înălţarea Domnului Hristos spunem că e mai presus de minte şi de cuvânt. Dacă Maica Domnului care-i om, e mai presus de minte şi de cuvânt, ce putem zice despre Domnul Hristos şi despre cele ale Lui, care e mai presus de tot ce poate omul cugeta şi spune, cum zice Sf. Simeon Noul Teolog. Nu ajunge gândul până la Domnul Hristos. Domnul Hristos Se coboară la gândurile noastre ca să ne înalţe mai presus de noi, dar taina rămâne taină. Şi noi recunoaştem tainele şi credem în ele şi dăm slavă lui Dumnezeu pentru ce ştim şi pentru ce nu ştim şi ne silim să avem o credinţă care să ne ridice şi pe noi.

Care-i calea înălţării? Pentru că să ştiţi că viaţa creştină, după Botez, trebuie să fie o viaţă în Înviere. Sf. Apostol Pavel în Epistola către Romani are nişte aprecieri în legătură cu Botezul şi spune că omul cel vechi a murit şi a înviat omul cel nou. La Botez, la slujba botezului, preotul spune către candidatul la botez: “Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh”. S-au întâmplat nişte lucruri care sunt începutul vieţii pozitive, vieţii creştine şi pentru că Botezul este moarte şi înviere, viaţa trebuie să fie în Înviere. Dacă am înviat împreună cu Hristos, atunci nu mai avem altceva de dorit decât să ne şi înălţăm împreună cu El. Înălţarea, într-un fel, începe de pe pământ, înainte de moarte. Cei mai mulţi oameni cred că la moarte se întâmplă toate, atunci înviezi, atunci te înalţi, atunci intri în împărăţia lui Dumnezeu. Nu e aşa! Eşti în împărăţia lui Dumnezeu prin viaţa creştină, dacă duci o viaţă de om din împărăţie, pentru că există om care nu e în împărăţia lui Dumnezeu, care chiar dacă a fost botezat, a murit din nou, iarăşi e în păcate. Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre oameni care, deşi au înviat, de vii sunt morţi. Sf. Dimitrie al Rostovului spune că mulţi oameni poartă suflet mort în trupul cel viu. În pilda cu fiul risipitor se spune că a zis tatăl: “Fiul meu acesta a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a aflat” (Luca 15, 24). Deci iată, sunt nişte învieri înainte de Înviere. Sf. Ioan care a scris “Scara”, vorbind despre nepătimire spune că nepătimirea este “cerul cel de pe pământ” şi mai spune că “nepătimirea este învierea sufletului înainte de învierea trupului”. Aşa că noi suntem candidaţi la înălţare.

Întrebarea se pune – acum după ce şi ştim şi nu ştim despre Înălţare, după ce ştim că e taină – care e calea înălţării noastre? Cred că la unii v-a şi venit în minte: calea înălţării noastre e smerenia. Sf. Apostol Pavel zice că L-a înălţat Dumnezeu pe Fiul Său – se înţelege, după firea omenească, pentru că dumnezeirea a fost totdeauna înălţată – pentru că S-a pogorât, S-a deşertat pe Sine, a trăit o viaţă de deşertare. Ce înseamnă de deşertare? O viaţă în care nu şi-a afirmat dumnezeirea Sa decât în mod întâmplător şi foarte reţinut. Asta înseamnă deşertare. Nu S-a manifestat cu toată dumnezeirea, cu toată capacitatea Lui aici pe pământ. A făcut minuni, le-a spus la oameni să nu spună nimănui, toate le-a făcut în smerenie. Pentru că condiţia vieţii creştine este smerenia. Fără smerenie nu există înaintare. Dar să ştiţi că smerenia nu e ostentativă, că eu sunt cel păcătos, eu sunt cel mai nu ştiu ce, aceasta e o modă. Dacă nu simţi tu în sufletul tău smerenie, nu numai în înţelesul că ai făcut păcate, căci smerenia e de mai multe feluri. Există o smerenie a omului păcătos, o smerenie a vameşului care-şi recunoştea păcatele, o smerenie a femeii păcătoase care recunoştea că a făcut păcate şi cerea ajutor de la Dumnezeu. De fapt aceasta nu e atât smerenie, cât conştiinţa păcătuirii. Domnul Hristos nu a avut o astfel de smerenie, că nu a putut-o avea. Fiul lui Dumnezeu nu avea păcate. A afirmat El însuşi lucrul acesta când a zis: “Cine mă va vădi pe Mine de păcat?” (Ioan 8, 46). Deci nu putea avea o astfel de smerenie, dar şi o smerenie care înseamnă conştiinţa păcătoşeniei este o smerenie care înalţă, pentru că te angajează să nu mai fii păcătos. Dacă eşti păcătos să nu mai fi. Când îţi recunoşti păcatul e un semn bun. Şi mai există o altă smerenie, smerenia sfinţilor. Smerenia aceasta a avut-o de exemplu Maica Domnului, care a zis “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Care s-a supus şi a zis: “a căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 48). O astfel de smerenie a avut Sf. Ioan Botezătorul care a zis că el e prietenul mirelui şi se bucură de mire şi că “Acela – adică Domnul Hristos – trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 30).

Sf. Isaac Sirul zice că smerenia adevărată are cel care a trecut prin conacele tuturor virtuţilor. Deci cel care şi-a agonisit virtutea, acela trebuie să fie smerit, cu o smerenie pe care o apreciază cumva Sf. Petru Damaschin spunând că omul când face binele este colaborator al lui Dumnezeu, şi cu cât faci mai mult bine, cu atât trebuie să fii mai smerit, gândindu-te că Dumnezeu te-a ales ca să fii angajat al Lui, să fii colaborator al Lui la împlinirea binelui. Orice virtute pe care o realizăm în suflet ne deschide calea spre înălţare. Dar o cale spre înălţare lămurită de Sf. Apostol Pavel este în Epistola către Coloseni cap. 3, unde zice el, descrie el: “Cugetaţi cele de sus nu cele de pe pământ, unde Hristos este de-a dreapta lui Dumnezeu. Că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Deci lepădaţi şi voi toate acestea, omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi zgârcenia care este o închinare la idoli, lepădaţi şi voi toate acestea, mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră, nu vă minţiţi unii pe alţii”. Desfiinţarea păcatului este cale către înălţare. Şi apoi adăugarea virtuţilor: “Îmbrăcaţi-vă ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi cu milostivirile îndurărilor, cu bunătatea, cu blândeţea, cu smerenia, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii, iertând unul altuia şi peste toate îmbrăcaţi-vă cu dragostea care este legătura desăvârşirii şi pacea lui Hristos care covârşeşte toată mintea, să stăpânească în inimile voastre” (Coloseni 3, 2-15). Asta-i calea înălţării.

E bine să avem în vedere încă ceva, şi anume că pe acelaşi munte în care Domul Hristos a suferit în grădina Ghetsimani, S-a smerit înaintea lui Dumnezeu, de pe acelaşi munte S-a înălţat la cer. Pentru că există o legătură între smerenie şi înălţare. Vrea cineva să se înalţe cu Domnul Hristos? Trebuie să fie smerit. După puterea lui. Bineînţeles că Domnul Hristos nu va cere de la noi lucruri pe care nu le putem avea, dar în orice caz să le avem în vedere. Şi în măsura în care mergem pe calea înălţării noastre, unită cu Înălţarea Domnului Hristos, vom cunoaşte mai bine şi mai curând, vom cunoaşte mai mult din taina Înălţării. În orice caz, oricât am cunoaşte, taina Înălţării rămâne taină. Şi dacă mărturisim, dacă dăm mărturie despre Înălţarea Domnului Hristos, să ştiţi că altă mărturie mai bună nu putem avea decât aceea întru smerenie. “Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14). Îl va înălţa Domnul Hristos. Aşa se întâmplă cu cei care se gândesc la taina Înălţării, care au în vedere taina Înălţării Domnului Hristos, care se uimesc de Înălţarea Domnului Hristos, dar care ştiu totodată că taina rămâne taină. Dumnezeu să ne lumineze!

O întrebare: dacă la fiecare sărbătoare se repetă în mod tainic Înălţarea?

Nu. Se repetă în conştiinţa noastră. În realitate Domnul Hristos nu se mai înalţă, căci e înălţat gata. Domnul Hristos nu mai înviază, căci a înviat. Însă sărbătorile sunt prilejuri de actualizare a acelor evenimente, la care au participat cei care au participat, ca să avem şi noi putinţa să participăm la acele evenimente. “Astăzi Se naşte din Fecioară” zicem noi la sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos ca şi când lucrurile se petrec în actualitatea noastră dar care de fapt nu se mai petrec, nu se repetă, dar pentru noi este ca şi când am fi la peştera din Betleem, chiar suntem chemaţi, suntem chemaţi să mergem pe muntele Taborului la Schimbarea la faţă, suntem chemaţi să mergem la mormântul Mântuitorului la Paşti, dar toate acestea sunt în duh, nu sunt repetate ca evenimente, ci ca sărbători doar.

Ce ne puteţi spune despre spălarea picioarelor în duh?

Ceea ce am spus. De fapt am explicat că a spăla picioarele în duh înseamnă a-l curăţi pe omul de lângă tine, a-l dezvinovăţi, a-l despovăra, a-l face curat, pentru că spălarea are rostul de a-l face curat. Adică să nu-l judecăm şi să nu-l defăimăm şi să nu-l bruscăm, ci să-l curăţim, să-l facem din murdar, dacă este, curat, prin spălarea pe care i-o aducem. Şi mai este încă ceva: să-l cinstim, adică să-l respectăm, să ne considerăm mai prejos de el. “Unii pe alţii mai de cinste făcându-vă” (Filipeni 2, 3), scrie Sf. Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, sau în Epistola către Romani: “În cinste unii altora daţi-vă întâietate” (Romani 12, 10). Vedeţi că în ce priveşte iubirea de aproapele, măsura este să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, dar în ceea ce priveşte cinstirea, zice unul pe altul mai de cinste făcându-vă. E mai presus de cinstirea pe care ne-o dorim nouă înşine, mai mult să dăm. Şi ştiţi că Domnul Hristos când a fost cinstit de o femeie care a turnat peste El mir, aşa de mult a cinstit-o pe acea femeie şi fapta ei, încât a zis că oriunde se va propovădui Evanghelia, să se spună şi ce a făcut ea, spre pomenirea ei. Deci Domnul Hristos ţine la lucrul acesta, ca noi să fim unii faţă de alţii cinstitori. Ori cinstirea – pe mine m-ar stingheri de exemplu dacă cineva ar vrea să-mi spele picioarele, căci acesta e un lucru care îl face fiecare singur, dar – în duh suntem datori să o facem şi o facem prin aceea că aducem cinstire oamenilor din jurul nostru şi prin aceea că ne silim să-i curăţim, să-i avem curaţi, să-i facem noi înşine curaţi.

Părinte, ce ne puteţi spune în legătură cu ceea ce se relatează în cap. 15 din Epistola către Corinteni în legătură cu Învierea lui Hristos şi învierea noastră şi afirmaţia pe care aţi făcut-o că nu se ştie unde este trupul omenesc al lui Hristos?

Nu se ştie! Cine ştie? Zicem că e la cer, nu? Iar trupurile noastre vor fi asemănătoare trupului lui Hristos înviat, atât ştim din învăţătura Bisericii. Mai mult nu ştim. Nu a văzut nimeni un trup ca acela al Domnului Hristos care a străbătut prin piatră şi care a străbătut prin uşile încuiate.

Părinte, ne puteţi spune ce deosebiri sunt între mântuire şi desăvârşire?

Da. Mântuire înseamnă eliberare, scăpare de ceva care se împotriveşte, de exemplu de păcat, de moarte, de suferinţă, iar desăvârşirea este deplinătate, e perfecţiune. Sunt trei etape în concepţia ortodoxă: mântuirea, desăvârşirea şi îndumnezeirea. Mântuirea e începutul în înţelesul că cel mântuit nu mai e stăpânit de patimi şi de păcate. Citiţi de exemplu în Epistola Sf. Apostol Pavel către Corinteni, în prima epistolă în cap. 6 unde se spune: “Nu vă faceţi socoteli greşite. Nici desfrânaţii, nici cei lacomi de avere, nici hoţii, nici cei răi de gură, nici beţivii nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Şi după aceea adaugă: “Aşa aţi fost unii dintre voi dar v-aţi curăţit, v-aţi spălat, v-aţi îndreptat”. Asta înseamnă că sunt pe calea mântuirii pentru că mântuirea de fapt este un proces, nu este un lucru care se realizează într-o anumită clipă. În orice caz, la Botez se consideră că omul e mântuit şi că celelalte câte urmează sunt ale omului mântuit. Ei, mântuirea nu e totul, e undeva la început. Pe baza acestei situaţii noi, pe legătura aceasta cu Dumnezeu care se realizează în mântuire, omul înaintează în virtuţi şi merge spre desăvârşire. Desăvârşirea la care suntem chemaţi e desăvârşirea Tatălui ceresc, iar desăvârşirea Tatălui ceresc ne este prezentată de Domnul Hristos în raport cu iubirea. Zice: “ca să fiţi fii Tatălui vostru Celui din ceruri care răsare soarele peste cei buni şi peste cei răi, trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”, şi la urmă zice “fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 45-48). Sf. Apostol Pavel în Epistola către Coloseni zice: “Îmbrăcaţi-vă cu iubirea care e legăura desăvârşirii” – deci tot iubirea o are în consideraţie în legătură cu desăvârşirea. Iar Sf. Isaac Sirul, întrebat fiind ce este desăvârşirea, zice: “o prăpastie de smerenie”. Deci o smerenie fără sfârşit. Şi pe considerentul acesta s-a ajuns la gândul că desăvârşirea trebuie urmărită mai ales în două lucruri, şi anume în smerenie şi în iubire. Dar desăvârşire în general înseamnă deplinătate. Să nu te mulţumeşti niciodată cu puţinul pe care l-ai făcut, dar nici să nu te tânguieşti că nu ai făcut destul, ci să fii angajat totdeauna spre mai mult şi spre mai bine şi spre mai frumos. Până ajungi la desăvârşirea fără hotar, că nu se poate spune că cineva, într-un moment dat, a ajuns la desăvârşire, la deplinătate, la perfecţiune şi mai ales la desăvârşirea Tatălui ceresc. Sf. Isaac Sirul spune că desăvârşirea e fără hotar. Şi apoi – bineînţeles că lucrurile acestea nu sunt cu graniţe între ele, până aici e mântuirea de aici încolo e desăvârşirea, toate lucrurile acestea merg unele cu altele, sunt amestecate în viaţa duhovnicească – urmează îndumnezeirea care constă în lucrarea lui Dumnezeu asupra omului. Când face Dumnezeu ceea ce omul nu mai poate face.

În episodul pescuirii minunate după Înviere se specifică un anumit număr de peşti. Are vreo semnificaţie?

153 de peşti. Nu ştiu dacă are vreo semnificaţie. În Filocalie este la Evagrie Ponticul un cuvânt despre rugăciune care e constituit în 153 de capete. Are el, acolo, nişte gânduri, dar nu ştiu. Poate să simbolizeze ceva dar nu ştim ce anume. Şi, de fapt, poate că nu atât se spune numărul, cât se arată minunea. Că zice: “Şi atâţia fiind, totuşi mreaja nu s-a rupt”. Asta o ştiu pescarii. Noi, care nu pescuim nu ştim nici cât au fost de mari şi nici când se rupe mreaja dacă sunt atâţia sau atâţia peşti. Şi totuşi, fiind 153, mreaja nu s-a rupt. Înseamnă că de fapt numărul acesta se afirmă mai mult pentru a se scoate în evidenţă minunea, nu pentru simbolismul numărului.

Sursa poza.
Sursa predica.

Mintea isi afla odihna doar in inima.
Agit-o cu randurile de mai jos

Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen.”- Dr. Alexis Carrel

 Cunoscut pentru descoperirile sale în domeniul vaselor de sânge şi al transplantului de organe, descoperiri pentru care a primit premiul Nobel, marele chirurg şi biolog francez Alexis Carrel (1873-1944) a fost şi un om profund religios.

De-a lungul carierei sale a constatat influenţa covârşitoare pe care credinţa o are asupra sănătăţii sufleteşti şi trupeşti şi a ajuns să creadă în miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii. Despre acest subiect a scris un eseu devenit celebru.

Acest studiu asupra rugăciunii este inspirat din observaţiile sale culese în decursul unei lungi cariere printre oameni din cele mai diferite zone ale lumii, de toate profesiunile şi din toate clasele sociale, bolnavi sau sănătoşi, credincioşi sau necredincioşi. Pe de altă parte, experienţa sa ştiinţifică, studiile de laborator cărora li s-a dedicat ani în şir i-au permis să observe efectele curative ale rugăciunii.

Vă prezentăm în continuare eseul pe care Alexis Carrel l-a scris despre rugăciune.

Introducere

Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal.

În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.

Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.

Definiţia rugăciunii

În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, forţă şi frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.

Tehnica rugăciunii. Cum să ne rugăm

Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot oriental care inspira teroarea şi nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului La Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm aşa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani îşi pusese viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică cu toată fiinţa noastră.

Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspiraţie către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple, pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor şi până la măreţia cântecului gregorian ce răsună sub bolţile catedralelor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ… ”  A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în spiritul nostru.

Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sunt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este în întregime legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la marginea drumului îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în ultima bancă a unei biserici goale. „Ce aştepţi?”, îl întrebă cineva. „Îl privesc – răspunse el – şi El mă priveşte.”

Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.

Unde şi cum să ne rugăm

Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.

Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menţine pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.

Efectele rugăciunii

Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Niciun om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.

Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sfinţeniei este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu regularitate să nu depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este uşor înăbuşită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative.

Efectele psihofiziologice

Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă spre deosebire de cei care nu se roagă.

Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde o flacără. Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilinţa intelectuală; astfel se deschide în faţa lui Împărăţia Milei. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea. Astfel, faptul că medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.

Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci ea influenţează în acelaşi timp cu starea de calm o integrare a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă până şi ignoranţii, retardaţii îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie.

Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.

Efectele curative

În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seamă atenţia oamenilor a fost aspectul efectului curativ al rugăciunii.

În mediile în care se practică rugăciunea se vorbeşte şi astăzi destul de frecvent despre vindecările obţinute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii obişnuite, este greu de ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă, sau unde aceasta a dat greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecări. Unii bolnavi au fost vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonară şi osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel – o durere puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele şi leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevată demonstrată până în prezent de către chirurgi şi fiziologi în decursul practicii lor medicale.

Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să se roage. La Lourdes s-au vindecat şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor, însă, acolo, cineva se ruga. Rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes minunile sunt mai puţin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar rugăciunile lor au devenit ineficiente.

Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaştere sigură. Pe lângă acestea mai sunt însă multe altele. Vieţile sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sunt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a fost încă începută şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate părea acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind adevărat faptul că oricine cere primeşte şi că celui ce bate la uşă i se va deschide.

Semnificaţia rugăciunii

În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi om. Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Nu putem să reducem sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor ce-l înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte. Care este deci semnificaţia sentimentului sfinţeniei şi ce loc ocupă natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în primul rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în lumea nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activităţi de bază, de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important.

Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru o reuşită în viaţă el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi a activităţilor curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierd simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu reuşita vieţii.

În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă.

Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.

Concluzii 

În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii, sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi”  scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu. Trebuie să-l ascultăm pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.

Sursa poza, articol, via Maria.

Primul paragraf, e din interviul de aici.

Domnule Djuvara, sunteţi un om credincios?
Acum un an am avut un soi de ceartă amicală cu Andrei Pleşu, care e foarte versat în problemele teologice, şi eu i-am spus atunci că sunt alergic la teologie. Şi să vă spun şi de ce sunt alergic. Explicaţia vine de la faptul că sunt istoric, era să zic din naştere, adică cercetez Evanghelia din unghiul cercetătorului istoric. Asta mă îngrozeşte. De aceea mă leg mereu de o frază a lui Iisus: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Părinte, Domn al cerului şi al pământului, Care ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi cei învăţaţi şi le-ai arătat copiilor“. Aşadar, vrea să zică că nu e cazul să încerci să înţelegi prin raţiune. Crede cum crede copilul, fiindcă ce este de la Dumnezeu este atât de ininteligibil, încât e mai bine să-L crezi. Acesta este un lucru care mă călăuzeşte cotidian, că altfel nu aş putea să fac rugăciunile mele zilnice. Mă rog şi cred că mă ajută ca să îmi dreg păcatele mele. Eu cred că există Dumnezeu. Am nevoie de El.

Iar mai jos, un interviu din martie 2014. Sursa lui si clipul video sunt aici.

În contextul crizei politice din Ucraina, la 100 de ani de la izbucnirea Primului Razboi Mondial, Neagu Djuvara face o analiză a raporturilor de forțe dintre marile puteri. Ne vorbeşte despre frică, supravieţuire şi libertate. Despre credinţă şi miracolele din viaţa sa.

Ana Iorga: Domnule Djuvara, nu aţi scris doar istoria, ci aţi şi trăit-o foarte intens, cel puţin istoria ultimului secol. Aţi trecut prin două războaie mondiale, prin Războiul Rece, aţi avut şi o intuiţie cu 20 de ani înainte că Uniunea Sovietică se va prăbuşi, astăzi, în contextul conflictelor din Ucraina, ce predicţii puteţi să faceţi sau cum vi se pare situaţia?

NEAGU DJUVARA: Nu mai îndrăznesc să fac vreun prognostic din punct de vedere politic al viitorului, nici al ţării noastre, nici al omenirii şi al Europei.

A.I.: Dacă ar fi să nu facem predicţii, doar să interpretăm evenimentele de astăzi. Poziţia pe care o are Rusia acolo, reacţia Occidentului la situaţia din Ucraina.

NEAGU DJUVARA: Părerea mea este că se exagerează. La noi în ţară ne temem de ruşi ca şi cum am fi acum 200 de ani, ştii? Dar lumea nu ştie, fiindcă nu citeşte cărţi de specialitate. Rusia este ţara nu numai din Europa, dar din toată lumea occidentală care are cele mai puţine naşteri. Are cea mai proastă demografie nu doar din Europa, ci din lume. Ceea ce înseamnă că, peste 100 de ani, aşa am citit într-o carte, în imensitatea teritoriului rus, ruşii nu vor mai reprezenta decât o zecime. Ei s-au dus ca pericol pentru noi, în orice caz. Pe de altă parte, lucrul de care se temeau cel mai mult sovieticii şi ruşii în general erau Statele Unite ale Americii, care, în cele din urmă, au fost cu adevărat stăpâne pe lume. Adică ceea ce vor să facă americanii se face, iar ceea ce vor să nu se facă, nu se face. Adică asta e părerea mea, că SUA sunt absolut dominatoare asupra Europei şi lumii cum a fost, că trebuie să găsim întotdeauna comparaţie, acum 2.000 de ani, Imperiul Roman. Nu se întâmpla în lumea cunoscută de atunci decât ce voia să facă Roma. E clar. Aşa e în momentul de faţă cu SUA.

A.I.: E legitim să ne temem acum de un eventual conflict mondial la graniţa noastră? Mulţi spun asta.

NEAGU DJUVARA: Nu mai avem cu cine, pentru că americanii, adică SUA au devenit aşa de dominante în lume, că nu se întâmplă nimic în lume fără să intervină SUA. A fost un conflict în fosta Iugoslavie. Se băteau croaţii cu sârbii, nu s-a putut ajunge la pace acolo decât intervenind SUA. Şi-n două minute, cu bombele lor cu nu ştiu ce, pf, se face pace. SUA sunt acum ca, cum să spun, judecătorul pe toată planeta. Nu se mai poate întâmpla un mare război, pentru că există un jandarm al planetei care e SUA. Asta e părerea mea şi sunt convins că e bună, e corectă.

A.I.: Tatăl dvs., un inginer cu studii la Berlin, a luptat în Primul Război Mondial. Care a fost destinul lui? Ce s-a întâmplat cu dvs, cu mama, cu copiii, eraţi foarte mic atunci.

NEAGU DJUVARA: Eu, copil, eu nu l-am văzut pe tata. Că tatăl meu a murit când eu aveam doi ani şi nu mai eram în ţară. Avem o viaţă, în fine… nu sunt deloc responsabil de ea.

Avea o situaţie bună economică, dar el şi-a zis copiii şi cu nevastă-sa mor de foame în Moldova, hai să-i trimitem prin Rusia în Franţa, unde taică-su, Trandafir Djuvara, care era ministrul României în Belgia, era retrasă cu guvernul şi cu Curtea Regală belgiană la Le Havre. Primul port mare francez dacă mergi către apus la graniţa belgiană. Şi aşa se face că mama şi cu noi doi copiii şi cu un frate bolnav, ultimul din Grădişteni, veche familie boierească, dar ultimul a înnebunit, a înnebunit în primele zile ale războiului, dar probabil că era deja ceva care nu mergea bine în capul lui înainte. Şi atunci iat-o pe biata mama să plece prin Rusia cu un frate bolnav, cu o tânără guvernantă elveţiancă, Schwester Frida, care avea 20 de ani, şi cei doi copii. Era totuşi o mică grupă. Mama la 33 de ani se găseşte dintr-o dată şefa unei mici grupe cu care să se ducă prin Rusia.

Ele ajung de la Odessa cu trenul, că nu mai funcţionau, şi se pare că trenurile ruseşti de pe vremea ţarilor erau cele mai frumoase din Europa. Mai întâi, compartimentul era mult mai larg decât cel din Europa, erau nişte vagoane somptuoase. Şi am sosit la Petrograd, Sankt Petersburg, şi s-au confiscat paşapoartele. De ce? Vă daţi seama că atunci când începea marea revoluţie rusească poliţia îşi făcea meseria. Şi poliţia confundă numele elveţiencei noastre, Schwester Frida, cu o spioană germană pe care o căutau. Şi confiscă paşapoartele.

Am luat ultimul tren care a plecat de la Petrograd, Sankt Petersburg, înainte ca bolşevicii să închidă toate graniţele. Ăsta este primul miracol din viaţa mea.

Pe urmă de la mama am auzit atât de multe lucruri despre tata. Că noi… deci am putut să plecăm prin Rusia, am ajuns în Franţa, unde era retras bunicul, şi pe urmă după doi ani de zile ne-am retras în Elveţia, unde am stat alţi doi ani. Şi pe când eram în Elveţia, am aflat că tata a murit la Bucureşti. El a murit de gripa spaniolă câteva zile după armistiţiu. Asta e un mare ghinion, ca să zic aşa. Dar în toată copilăria mea am avut mai întâi aşa, un fel de… mai întâi că mama mi l-a descris pe tata ca pe o personalitate extra… e adevărat că era extraordinară, de nobilă ca gândire, de calităţile lui de inginer, era inventator, avea o gră… până acuma de curând am găsit nişte persoane care mi-au găsit nişte brevete ale lui Marcel Djuvara prin Anglia, prin Germania, era un inventator extraordinar. Deci eu copil am fost învăţat că am avut un tată care a fost extraordinar. Ea l-a făcut ca un sfânt pe tata, ştii? Dar un tată care nu este. Dar un copil care a crescut cu impresia că a avut un tată un personaj excepţional şi nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Mama nu s-a mărit pe ea niciodată. El a rămas un fel de sperietor în tot timpul vieţii mele: Te vede tata din Cer!.

A.I.: Experienţa dvs. de pe front. Cu ce aţi rămas? Cum v-aţi confruntat cu frica? Ce aţi învăţat?

NEAGU DJUVARA: Dragă, cine îndrăzneşte să spună că n-a avut frică niciodată i-un mincinos. Că nu se poate să nu-ţi fie frică. Să ştiţi că ulterior, după ce devenisem civil la Ministerul de Externe, am suportat bombardamentele americanilor asupra Bucureştiului care erau teribile. Erau câte 600 de avioane super nu ştiu ce şi lansau bombe. Am avut în timpul celor cinci luni unde am mărşăluit cu regimentul 6 Mihai Viteazul am avut ceea ce consider din război ăl mai insuportabil: bombardamente de artilerie Fiindcă artileria inamică te prinde într-o poziţie şi nu poţi să te mişti de acolo. Şi el poate timp de ooră vâjjjjj, BANG! Şi asta este îngrozitor din punctul de vedere al inimii, ca să zic aşa. Auzi fluieratul bombei aceleia, de fapt ea e deja terminată, practic ea a explodat deja când tu auzi vâjâitul.

A.I.: A fost punctul maxim al fricii pentru dumneavoastră?

NEAGU DJUVARA: Cred că da. Am avut noroc că nu m-am confruntat cu tancuri care vin împotriva mea. Regimentul meu s-a găsit oarecum între două atacuri de tancuri sovietice. Şi parcă mă văd ţinănd un fir de telefon. Eu eram cu nişte turnuleţe teoretic antitanc. Eram doi sergenți, trebuia sa devenim locotenenți….

Am făcut un fel de zig-zag în Basarabia. Pe jos, în noroi, căldură, nu ştiu ce. Şi ca să vezi cum intră în tine când într-adevăr eşti un militar onest ştii că trebuie să ai întotdeauna picioarele spălate noaptea, să nu fii cu picioarele murdare şi să fie unse cu vaselină pe urmă. Şi-mi aduc aminte că suntem schimbaţi de drum, am plecat la 6 dimineaţa, la 2 după-masa noi mergeam către Cetatea Albă şi pe la 2…aaa, nu, trebuie să se ducă în nord. Dacă făceam vreo 35 de km într-o zi, am făcut în ziua aia 75 de kilometri. Deci dimineaţa de la 6 şi până a doua zi la 2, am făcut 75 de km pe jos. Şi la 2 dimineaţa, când finalmente ne opreşte, nu mai rămânea decât o jumătate de bidon de apă de băut. Şi muream de sete. Că umblam de ore şi de ore, era luna august. Ei bine, disciplina ți-a intrat în cap în aşa fel, încât jumătatea aia de apă din bidon am vărsat-o ca să mă spăl pe picioare. Am vărsat-o în gamelă şi mi-am spălat picioarele în gamelă. Era mai important să nu fac bube la picioare decât să înghit apă când am gura pungă de sete. Interesant, nu?

A.I.: Dacă ar fi să priviţi în urmă, ce lucruri sunt cu adevărat importante în viaţă?

NEAGU DJUVARA:Să fii întotdeauna onest, să spui adevărul. Să nu cauţi să iei bunul altuia. N-am avut niciodată poftă de lucrurile altuia. Pe când sunt foarte multe persoane, dar foarte multe, care tânjesc după lucrul pe care-l văd la vecin. Nu atât din punctul de vedere al averii, dar orişice, situaţie, reputaţie sau nu ştiu ce. Mie nu mi-a fost niciodată poftă de ceea ce are altul. Am avut întotdeauna ambiţie, de când eram mic, de a fi primul din clasă, de asemenea mai târziu, la liceu, în Franţa, la Universitate, voiam să fiu, cum ar spune bănăţenii, fruncea. Deci există ambiţie, care, în definitiv, poate să fie foarte folositoare pentru că te împinge să lucrezi, să lucrezi ca să fii întotdeauna înaintea celorlalţi.

A.I.:Dacă vă priveşte cineva biografia, putem să observăm că nu aţi fost niciodată înregimentat instituţional.

NEAGU DJUVARA:Toate astea sunt întâmplătoare. Să nu credeţi că eu le fac cu ţâfnă personală. Nu, deloc, e hazardul. La mine, toată viaţa mea a fost o întâmplare. M-a luat Dumnezeu de la locul cutare, m-a trântit la locul cutare. Dar nu fac din asta niciun fel de gloriolă, de trufie. Eu nu mi-am ales calea. Calea mea a fost impusă de întâmplări, de… finalmente de Dumnezeu. A fost întâmplarea ca la un an să scap de revoluţia bolşevică, ca la 23 august să iau avionul către Stockholm. Deja într-o singură viaţă două salvări aşa de extraordinare. Astea n-au de-a face cu alegerea. Înseamnă că sunt iubit de cel de sus.

A.I.: Cât contează erudiţia, cât contează să-ţi meargă mintea? Să gândeşti în timp real, să faci alegeri bune?

NEAGU DJUVARA: Erudiţia e un bagaj, dar dacă nu ştii să le interpretezi, să le pui împreună, să faci din ele o piramidă, degeaba ai această erudiţie, eşti un bou. Eşti un bou foarte învăţat.

A.I: Un bou care a citit cărţi, dar nu ştie să le folosească.

NEAGU DJUVARA: Un bou care a citit multe cărţi, da.

A.I.: Sunteţi credincios? V-a ajutat credinţa în momentele grele?

NEAGU DJUVARA: Eu sunt foarte religios. Mă rog dimineaţa, mă rog seara, mă rog pe stradă când merg, umblu pe stradă citindu-mi în cap Psalmul al XX-lea al lui David, Mulţumescu-ţi Doamne, …. nemurirea ta, ra-ta-ta-ta-ta, îl ştiu pe dinafară. Am impresia că tot ce mi s-a întâmplat în viaţă îmi vine de undeva de sus. N-am niciun merit, m-am născut la momentul potrivit, am avut mama cea mai extraordinară, devotată şi aşa mai departe. Am găsit explicaţia de ce Dumnezeu mi l-a retras pe tata la vârsta de 38 de ani, când era atât de preţios ca individ. Ar fi putut să facă o grămadă de lucruri bine el. Dar el dacă ar fi trăit, eu aş fi fost un băiat de bani gata, aş fi fost un nimica toată. Pe când faptul că am avut o tinereţe şi o copilărie dificilă a făcut să fiu mai altfel, să fiu ce sunt.

A.I.: Cum credeţi că ne-a schimbat comunismul? Ce s-a petrecut cu poporul român?

NEAGU DJUVARA: Vă spun cinstit că am găsit alt om. Lipsesc din ţară 45 de ani. Şi mă întorc în ţară, găsesc nu numai un alt soi de a vorbi, găsesc alte mutre. Am părăsit un ţăran slăbuţ, dar îmbrăcat în straie româneşti chiar săptămâna, duminica albe. A purtat-o toată săptămâna, e mai murdară, mai nu ştiu ce, dar e o cămaşă albă cu broderii, cu nu ştiu ce. Mă întorc după 45 de ani şi văd pe ţăran îmbrăcat a la Mao Zedun, în nişte jeanşi şifonaţi de cea mai urâtă calitate şi cu ei un tricou de lână jerpelit, cenuşiu, era altă imagine a românului. Dar mai grav, am găsit că s-a şi buhăit. De băutură prea multă. Pe vremea mea, ţăranul bea duminica. Se îmbăta câteodată, dar doza lui de ţuică se rezuma la ceva de duminică. Astăzi bea în fiecare zi. Când m-am întors la mine la moşie, să văd de curiozitate…

A.I.: Mai avem astăzi oameni politici cu viziune, cu intuiţii grozave, de la care să înveţi?

NEAGU DJUVARA: Nu poţi să ştii pe moment. O să ştim peste 50 de ani dacă au fost. Pe cuvânt. În momentul ăsta am impresia că n-avem pe nimeni. Adică pe toţi cei pe care-i văd agitându-se în Parlament am impresia că sunt toţi de o mediocritate….

A.I.: Care e cea mai mare mulțumire a dumneavoastră?

NEAGU DJUVARA: În viaţă?

A. I. Exact.

NEAGU DJUVARA: Asta-i o întrebare pe care nu mi-am pus-o niciodată.

A.I. Ce vă face fericit, acum, privind în urmă, ce vi s-a împlinit?

NEAGU DJUVARA: O să credeți că acuma, pentru că mi-ați pus întrebarea asta, invent un răspuns. Dar să știți că de multe ori mă rog la Dumnezeu și mă întreb dar de ce m-ai ales ca să-mi dai tot ce-am dorit în viaţă? Chiar acum mai trăiește la Paris nevasta-mea, cu care nu ne-am înțeles, care m-a făcut nenorocit mult timp din viața mea. Dar acum suntem prieteni. Ne telefonăm. Pe urmă, am avut o fiică cu care m-am înțeles de minune. Mă simt foarte împlinit. Mi-a dat Dumnezeu cam tot ce-mi doresc. Nu sunt nici sărac, nici bolnav grav. Am touched wood! Dumnezeu mi-a dat toate bucuriile…

Sursa poza.

Ivan îi povestește fratelui său Alioșa, care este pe cale de a se călugări, ce crede el că s-ar întâmpla dacă Isus ar coborî o clipă din nou pe pământ, la o mie cinci sute de ani după răstignirea sa. Scena se deschide în Spania, într-o piață din Sevilla, în plin exerciţiu al Inchiziţiei.

Coborârea aceasta, doar imaginată de Ivan şi neprevăzută de nici un text sacru, are forma unui intermezzo între venirea dintâi, cea povestită în Evanghelii, şi revenirea finală, parusia, anunţată pentru „sfârşitul timpurilor”, când istoria „lumii acesteia” se închide odată cu Judecata de Apoi şi cu instaurarea absolută a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Ce s-ar întâmpla, așadar, dacă Isus ar coborî o clipă pe pământ în plină istorie a lumii declanşată de prima lui venire? Cum s-ar purta cu El slujitorii lui de pe pământ, oamenii Bisericii instaurate de El, cei care i-au preluat învățătura şi mesajul? Cum s-ar purta cu El, de pildă, Marele Inchizitor? Din povestirea lui Ivan, aflăm că acesta poruncește ca Isus să fie arestat.

Ce-i reproşează Marele Inchizitor lui Isus în lunga adresare din celula în care Acesta este aruncat? Faptul de a fi evaluat prost natura umană. După cincisprezece secole de istorie christică, se dovedeşte că oferta făcută de Satana lui Isus şi respinsă de Acesta, atunci când a avut loc „ispitirea în pustie”, fusese una realistă. Isus se dovedise a fi fost un prost negociator. El, spune Marele Inchizitor, nu a înţeles de fapt cum trebuie priorităţile omului: nu de „pâinea Cerului”, în speţă de duh şi de libertate, are omul nevoie în primul rând. El este gata oricând să se supună (şi astfel să renunţe la darul împovărător al libertăţii), în schimbul primirii fără griji a pâinii obişnuite. Mulțimea se va pleca de bunăvoie în fața celui care va şti să-i asigure pâinea „cea de toate zilele”. Mai mult, ea va fi chiar bucuroasă să scape de libertatea spiritului, pe care Isus o considera un dar divin, în vreme ce pentru oameni, pentru cei mai mulţi, ea nu era decât o povară. Natura umană nu e, conchide Marele Inchizitor, pe măsura învățăturii lui Isus.

Pare limpede acum cine e de fapt Marele Inchizitor, de ce îl arestează el pe Isus, urmând să îl ardă pe rug, şi a cui ordine o reprezintă. Cândva pe parcursul evoluţiei creștinismului, Marele Inchizitor şi-a însuşit proiectul Satanei, cel refuzat de Isus în pustiu, dar care acum e introdus în lume printr-o operaţie de falsificare şi manipulare. Ordinea propusă de Marele Inchizitor e cea a Satanei, dar e reprezentată de o Biserică ce acţionează în numele lui Isus. Satana este ascuns în însăşi Biserica ce a preluat, sub conducerea Papei şi a Marelui Inchizitor, legatul Dumnezeului întrupat. Puterea e deţinută acum de partida Satanei care îi domină pe oameni prin recurs la foame şi frică. Povestea lui Ivan este povestea unei substituiri: Diavolul se strecoară în locul lui Dumnezeu, fluturând proiectul lui Dumnezeu şi realizarea lui de către Fiul Său.

Isus, sosind în mod inopinat în mijlocul acestei vaste operaţiuni de deturnare, încurcă lucrurile. Pentru a nu periclita deturnarea satanică a proiectului Său, el trebuie eliminat, ars pe rug ca un eretic de rând. Condamnându-l pe Isus, Marele Inchizitor urmează să demonstreze că Diavolul are dreptate, că oamenii sunt infantilizabili, că scopul vieţii trebuie să le fie indus din afară. Lor nu le trebuie libertatea. Având-o, ea îi încurcă. Deoarece nevoia de libertate e a celor puţini, rezultă că învățătura lui Isus e una de elite, neiubitoare de mulţimi şi neatentă la unica lor nevoie reală: nevoia de pâine. Iată de ce, își încheie el discursul, „mâine te voi arde pe rug”.

Scena se închide, fără ca Isus să fi rostit vreun cuvânt. În schimb… „Ostaticul se apropie de el și sărută blând buzele ofilite ale bătrânului de 90 de ani. E singurul lui răspuns.” Atunci, Marele Inchizitor, înainte de a părăsi celula lui Isus cu „un tremur în colțul gurii” și „având balsamul ăsta pe inimă”, „se îndreaptă spre ușă, o deschide și spune: «Du-te și să nu mai vii… Să nu mai vii… Niciodată, niciodată!»”

Recent, la librăria Humanitas din Sibiu, o profesoară a organizat, cu un grup de liceeni anume pregătiți, o discuție în jurul legendei Marelui Inchizitor. La un moment dat, o elevă a întrebat-o pe profesoară cu o netrucată inocență: „Doamnă, de ce l-a sărutat Isus pe Marele Inchizitor pe gură? Era gay?”. Nu știu cum au deslușit dascălii scena și ce răspunsuri s-au dat.

Dar știu că aceeași întrebare – de ce Isus l-a sărutat pe gură pe Marele Inchizitor? – i-o pune lui N. Steinhardt, în 1960, într-o celulă de la Jilava, prietenul său, sanscritologul Sergiu Al-George. Iată răspunsul acestuia: „Îi răspund doctorului Al-G. pre limba lui, adică în stil indianist: ca să-l treacă de la avidya („necunoaștere”) la vidya („cunoaștere”), ca să spulbere maya, adică să împrăștie fumul, să îndepărteze vălul, să risipească magia. După ce este sărutat, Marele Inchizitor, în sfârșit, vede realitatea. Sărutul, pe gură, acționează ca un șoc, zguduie, trezește.” (Jurnalul fericirii)

Știu, sună prost, dar avem urgent nevoie de un sărut pe gură. Și totuși cine, prin gestul acesta imaginat de Dostoievski, ar putea să împrăștie vălul, fumul și magia care stăruie peste mințile noastre?

Sursa.