Definiţie:

Sindromul Down este una dintre cele mai frecvente cauze genetice de întârziere cognitivă, determinată de prezenţa unui cromozom 21 suplimentar, de unde şi denumirea de trisomia 21, sub care mai este cunoscută această condiţie medicală. Se estimează că un copil din 700 se naşte cu sindromul Down în Statele Unite, adică aproximativ 6.000 în fiecare an. La nivel global, statisticile indică 3,5 milioane de cazuri de sindrom Down.

Specifice persoanelor cu sindromul Down sunt şi trăsăturile faciale – faţă mică şi rotundă, fruntea lată, gât scurt şi gros, ochi migdalaţi, nas, urechi şi mâini mici etc. Aproape jumătate dintre persoanele cu sindrom Down prezintă şi defecte cardiace, reflux gastroesofagian sau tulburări tiroidiene, motiv pentru care riscul de a dezvolta afecţiuni asociate este destul de ridicat.

Întârzierea cognitivă şi tulburările de limbaj sau de comportament sunt tipice în rândul persoanelor cu sindrom Down, dar asta nu înseamnă că acestea nu pot avea o viaţă normală. Cu terapii specifice, sprijin şi răbdare din partea familiei şi a societăţii, un copil cu sindrom Down se poate dezvolta normal, poate merge la şcoală şi poate lua decizii de unul singur, ajungând un adult independent şi perfect capabil să muncească şi să-şi întemeieze o familie.

Speranţa de viaţă a persoanelor cu sindrom Down a crescut semnificativ în ultimele decade – dacă în 1983, aceasta era de 25 de ani, în prezent, speranţa de viaţă poate fi de 60 de ani sau chiar mai mult.

Termenul de sindrom Down a fost inventat de medicul Langdon Down, cel care a descris pentru prima dată simptomele acestei condiţii genetice, în 1866. Însă abia în 1959 a fost descoperită cauza sindromului Down, şi anume prezenţa unui cromozom 21 suplimentar, de către geneticianul francez Jérôme Lejeune.

Tipuri:

Există 3 tipuri de variaţii genetice care pot cauza trisomia 21, dar trăsăturile fizice şi psihologice sunt în mare parte aceleaşi:

Trisomia 21 liberă omogenă – aproape 95% dintre persoanele cu sindrom Down prezintă această anomalie genetică. Unul dintre părinţi transmite fătului, ca urmare a unui „accident genetic”, doi cromozomi 21, deci acesta va avea nu 46, ci 47 de cromozomi. Se numeşte trisomie „omogenă” deoarece toate celulele organismului prezintă 47 de cromozomi.

Trisomia 21 prin translocare – prezentă la 3% din cazurile de sindrom Down. În acest caz, braţul lung al unuia dintre cei doi cromozomi 21 ai părintelui este ataşat de un alt cromozom, de unde şi denumirea de „translocare”, şi astfel creşte riscul de a transmite copilului cromozomul 21 suplimentar.

Trisomia 21 liberă de tip mozaic – este prezentă la 2% din cazurile de sindrom Down. În această situaţie, nu toate celulele organismului prezintă 47 de cromozomi (de exemplu, celulele pielii pot avea cromozomi normali, în vreme ce celulele sanguine pot avea trisomie 21, adică 47 de cromozomi).

Cauze;

Pentru a înţelege cauza sindromului Down, mai întâi trebuie să explicăm modul în care funcţionează organismul şi ce rol au genele în acest proces. În mod normal, oamenii se nasc cu 46 de cromozomi, 23 de la mamă şi 23 de la tată. În cazul persoanelor cu sindrom Down, numărul acestor cromozomi este 47, deoarece se nasc cu un cromozom 21 în plus.

Cromozomii sunt elemente structurale de bază ale nucleului celular, care sunt purtători ai genelor în care sunt codificate informaţiile ereditare. Aceştia „dictează” culoarea ochilor, sexul şi felul în care se dezvoltă o fiinţă în uter şi, mai departe, după naştere. Cromozomul suplimentar 21 prezent la persoanele cu sindrom Down determină obstacole în dezvoltarea fizică şi mintală a acestora.

Diagnostic:

Diagnosticul de alergie la frig se suspectează pe baza simptomelor pacientului şi poate fi confirmat cu ajutorul testelor de sânge, care pot identifica nivelul markerilor alergeni. Expunerea la un obiect rece (cum ar fi, de exemplu, un cub de gheaţă) şi menţinerea acestuia pe piele timp de 1-5 minute duc, în cazul alergiei la frig, la declanşarea inflamaţiei şi tumefierii porţiunii respective – acest test îl ajută pe medic să observe reacţia organismului la un stimul rece.

Dacă se suspectează o afecţiune mai gravă care compromite activitatea sistemului imunitar, cum ar fi o infecţie sau chiar cancerul, medicul poate solicita efectuarea unor analize mai amănunţite, inclusiv teste imagistice.Simptome:

Tratament:

Simptomele alergiei la frig pot dispărea de la sine, în decursul a câteva săptămâni sau luni, sau pot persista pe termen lung, câţiva ani sau chiar toată viaţa. În astfel de cazuri, tratamentul presupune evitarea expunerii, pe cât posibil, la aerul rece sau, dacă acest lucru este inevitabil, administrarea profilactică de antihistaminice sau alte medicamente specifice recomandate de medic. De asemenea, este indicată purtarea la îndemână, în permanenţă, a unui injector cu epinefrină, în cazul în care simptomele se înrăutăţesc brusc şi se instalează şocul anafilactic.

Prevenţie:

Pentru a preveni sau ameliora episoadele de alergie la frig, se recomandă:

Administrarea de antihistaminice înainte de expunerea la frig sau înotul în piscină cu apă rece
Protejarea pielii cu haine adecvate temperaturilor scăzute
Evitarea alimentelor şi băuturilor foarte reci
Administrarea de vitamina C
Soluţiile saline nazale
Instilaţiile nazale cu extract diluat de urzică

Definiţie:

Alergia la frig este o afecţiune întâlnită în special în rândul persoanelor cu vârste cuprinse între 18 şi 35 de ani, care locuiesc în zone cu climat rece, dar poate apărea şi la copii sau vârstnici care dezvoltă o reacţie alergică la temperaturile scăzute. Înroşirea şi mâncărimile pielii expuse la frig sau băşicile sunt principalele simptome ale alergiei la frig, dar pot exista şi alte manifestări, în funcţie de individ.

Aceste reacţii apar, de regulă, la scurt timp după expunerea la frig (2-5 minute), iar simptomele pot persista 1-2 ore, dar, în unele cazuri, rareori, se pot înrăutăţi, ducând chiar la leşin, şoc anafilactic sau deces.

Alergia sau urticaria la frig poate fi cauzată şi de înotul în apă foarte rece, consumul unei băuturi cu gheaţă sau de expunerea la aerul rece al aparatului de aer condiţionat. Cauza acestei reacţii alergice la frig nu este pe deplin cunoscută şi rareori este asociată cu alte probleme de sănătate, cum ar fi o boală infecţioasă sau o tulburare a sângelui. Din fericire, tratamentul alergiei la frig constă în administrarea de antihististaminice, care sunt foarte eficiente. De asemenea, este importantă conştientizarea factorilor de risc ce pot favoriza apariţia acestei afecţiuni, deoarece astfel pot fi luate măsuri de prevenire a simptomelor neplăcute.

Simptome:

Alergia la frig include simptome precum:

Înroşirea pielii, formarea de băşici sau eczeme pe porţiunea expusă la frig şi mâncărimi (simptome specifice urticariei)
Înrăutăţirea simptomelor de alergie pe măsură ce temperatura de la nivelul pielii creşte
Umflarea mâinilor (în special când intră în contact cu un obiect rece)
Umflarea buzelor când se consumă alimente sau băuturi foarte reci
Oboseală
Umflarea limbii sau a gâtului
Dificultăţi de respiraţie (şuierat)
Leşin
Ritm cardiac accelerat
Palpitaţii
Ameţeală
Dureri de cap
Anxietate
Tensiune arterială scăzută
Şoc anafilactic

Cauze:

Deşi simptomele alergiei la frig sunt declanşate de expunerea la temperaturi scăzute, încă nu se cunoaşte precis din ce cauză se produce această reacţie alergică. Studiile nu au arătat o asociere între alergia la frig şi moştenirea genetică, prin urmare nu poate fi vorba despre o afecţiune ereditară.

Există însă unele afecţiuni care ar putea produce simptome similare cu alergia la frig, cum ar fi infecţiile respiratorii, hemoglobinuria, crioglobulinemia, leucemia cronică limfocitară, limfosarcomul, hepatita virală, sifilisul, mononucleoza sau varicela. De asemenea, este posibil ca transfuziile de sânge provenit de la o persoană alergică să declanşeze alergia la frig.

Cancerul de sân este principala afecţiune malignă diagnosticată la femei, cu un număr de peste 2 milioane de cazuri depistate anul trecut la nivel global. În funcţie de tipul de cancer şi de stadiu, protocolul de terapie poate include chimioterapia, chirurgia, radioterapia, dar şi alte terapii. În ultima vreme, se vorbeşte despre terapiile neoadjuvante în cancerul mamar, cele care se administrează înainte tratamentului propriu-zis. Iar pentru a lămuri utilitatea acestora, am stat de vorbă cu prof. univ. dr. Christoph Zielinski, specialist în oncologie medicală, imunoterapie şi tratamentul personalizat al cancerului, Preşedinte în cadrul Grupul Oncologic de Cooperare pentru Europa Centrală şi de Est.

Care sunt beneficiile terapiilor neoadjuvante în cancerul de sân?

Prof. dr. Christoph Zielinski: În cancerul de sân, terapiile neoadjuvante au ca scop reducerea în dimensiuni a tumorii mamare. Este ceea ce urmărim cu aceste noi tratamente. Ideea de bază este să aplicăm aceste tratamente pentru a reduce amploarea intervenţiilor chirurgicale. Cu alte cuvinte, dacă un cancer de sân este operabil şi putem evita mastectomia, atunci putem face tratamentul neoadjuvant pentru a face o chirurgie conservatoare, dacă este posibil, doar cu îndepărtarea formaţiunii tumorale. Însă tratamentul mai are şi alt scop. În cancerul de sân, există riscul ca celulele maligne să se fi răspândit în organism.

De fapt, cancerul de sân este o afecţiune sistemică ceea ce înseamnă că este posibil să se fi diseminat atunci când a apărut şi s-a dezvoltat. Iar dacă acest lucru s-a întâmplat şi aplicăm terapia neodajuvantă, iar tumora s-a micşorat, putem presupune că şi celulele care ar fi putut disemina în corp au fost distruse. Nu există dezavanje ale amânării intervenţiei chirurgicale până la încheierea acestui tratament. În ceea ce priveşte supravieţuirea pe termen lung, aceasta este similară cu cea în cazul aplicării tratamentelor adjuvante după operaţie. Doar că în cazul terapiilor neoadjuvante, poţi estima rezultatul şi poţi face chirurgia conservatoare a sânului.

Terapiile neoadjuvante sunt medicamente chimioterapice sau putem vorbi şi de alte tipuri de medicamente?

Prof. dr. Christoph Zielinski: Aceasta este o întrebare foarte bună. Până nu demult, acestea erau în principal substanţe chimioterapice. La unele paciente mai în vârstă, diagnosticate cu tumori hormonodependente, se puteau aplica terapii hormonale. Însă în viitor, e posibil să apară şi altfel de medicamente. În anumite studii clinice, combinăm deja terapiile hormonale cu terapiile moleculare, precum inhibitorii de CDK4/6, pentru a evita chimioterapia. Dar aceste terapii au cea mai mare eficacitatea în cancerele HER2 pozitive, unde combinăm chimioterapia cu terapiile cu anticorpi, iar efectul poate fi dispariţia completă a tumorilor.

În ce stadii de boală pot fi aplicate aceste tratamente?

Prof. dr. Christoph Zielinski: Acestea pot fi aplicate în stadiile 1, 2 şi 3 şi sunt disponibile pentru toate tipurile de cancer mamar.

Aceste terapii pot avea efecte adverse?

Prof. dr. Christoph Zielinski: Efectele adverse ale terapiilor neoadjuvante sunt similare celor ale terapiilor adjuvante, fiind vorba şi de chimioterapie. Ceea ce ştim cu precizie în cancerul de sân este că trebuie să aplicăm terapii eficace încă de la început, când boala este la debut şi nu s-a diseminat. Pentru că în aceste stadii, boala este curabilă şi vedem rezultate foarte bune. În ţările occidentale, rata de mortalitate în cancerul de sân scade datorită terapiilor adjuvante şi neoadjuvante. Dar rezultatele sunt foarte bune în stadiile incipiente, datorită tuturor acestor terapii.

Care sunt soluţiile în cazul metastazelor date de cancerul mamar?

Prof. dr. Christoph Zielinski: Acestea sunt tratabile, nu şi curabile. Recent, s-au făcut progrese în tratarea cancerului de sân triplu negativ, prin anumite terapii imunologice combinate cu chimioterapie, mult mai eficace decât simpla chimioterapie. Deci lucrurile au evoluat spectaculos în ultimele luni şi evoluează în continuare.

Diagnostic

Pentru stabilirea diagnosticului de picior diabetic, medicul va lua în considerare anamneza şi examenul fizic amănunţit, precum şi rezultatele anumitor analize.

În primă fază, medicul va purta o discuţie amplă cu pacientul despre istoricul său medical şi al familiei, apoi va efectua un examen fizic (măsurarea temperaturii, a pulsului, a glicemiei, a tensiunii arteriale, evaluarea respiraţiei, examinarea picioarelor etc.) şi va nota simptomele observate.

Ulterior pot fi recomandate teste amănunţite de sânge (hemoleucograma), care ajută la identificarea agentului patogen şi la gradul de severitate a infecţiei, sau radiografii la nivelul picioarelor (pentru a depista gradul de extindere a infecţiei sau cât de afectate sunt oasele) – prezenţa bulelor de gaz în ţesuturile moi pot indica existenţa cangrenei, o infecţie severă şi cu potenţial letal, care duce frecvent la necesitatea de amputare a membrului afectat.
Alte teste recomandate pot fi angiograma şi ecografia Doppler.

Prevenţie:
Prevenţia piciorului diabetic este esenţială în cazul diabeticilor. De aceea se recomandă adoptarea unor măsuri simple, dar eficiente, care pot reduce semnificativ riscul de complicaţii. Acestea includ:

• Examinarea zilnică a aspectului picioarelor
  Igiena exemplară
  Purtarea de şosete şi de încălţăminte adecvată, care nu strânge
  Evitarea mersului desculţ, chiar şi în casă
  Exerciţiile fizice zilnice – acestea pun sângele în mişcare
  Tăierea corectă a unghiilor (este indicată tăierea unghiilor în formă pătrată, nu rotundă, pentru a preveni creşterea colţurilor în piele şi unghia încarnată)
  Îngrijirea corectă a bătăturilor, monturilor sau calusurilor
  Folosirea de creme intens hidratante, în cazul în care pielea este foarte uscată
  Protejarea extremităţilor de temperaturile foarte ridicate sau, din contră, foarte scăzute
  Controlul glicemiei
  Evitarea fumatului
  Consultul periodic la medic

 

Tratament:
Tratamentul piciorului diabetic depinde în mare măsură de evoluţia afecţiunii. În cazul în care există un risc crescut de complicaţii, se recomandă purtarea de încălţăminte adecvată, ţinerea sub control a glicemiei, folosirea ciorapilor de compresie, pentru îmbunătăţirea circulaţiei sângelui, şi a ortezelor care pot preveni apariţia calusurilor şi a bătăturilor.

Dacă există ulceraţii, medicul va îndepărta chirugical ţesutul afectat şi va drena colecţia de puroi. De asemenea, se vor recomanda diverse antibiotice pentru prevenirea altor infecţii, anticoagulante şi antiplachetare, precum şi băile de picioare, dezinfecţia pielii, tratamentele cu enzime, unguentele şi gelurile cu diverse substanţe active şi soluţiile cu iod.

Dacă infecţia este severă şi nu răspunde la tratamentul cu antibiotice, este foarte posibil ca medicul să ia în considerare amputarea zonei afectate, pentru a preveni extinderea infecţiei şi instalarea sepsisului.

Diagnostic:
Pentru stabilirea diagnosticului de picior diabetic, medicul va lua în considerare anamneza şi examenul fizic amănunţit, precum şi rezultatele anumitor analize.

În primă fază, medicul va purta o discuţie amplă cu pacientul despre istoricul său medical şi al familiei, apoi va efectua un examen fizic (măsurarea temperaturii, a pulsului, a glicemiei, a tensiunii arteriale, evaluarea respiraţiei, examinarea picioarelor etc.) şi va nota simptomele observate. Ulterior pot fi recomandate teste amănunţite de sânge (hemoleucograma), care ajută la identificarea agentului patogen şi la gradul de severitate a infecţiei, sau radiografii la nivelul picioarelor (pentru a depista gradul de extindere a infecţiei sau cât de afectate sunt oasele) – prezenţa bulelor de gaz în ţesuturile moi pot indica existenţa cangrenei, o infecţie severă şi cu potenţial letal, care duce frecvent la necesitatea de amputare a membrului afectat.

Simptome:

Printre primele simptome ale piciorului diabetic se numără senzaţia de furnicătură şi de durere la nivelul picioarelor, mai ales în timpul nopţii. Însă, dacă este vorba despre o infecţie sau despre ulcere, cel mai probabil astfel de manifestări lipsesc, putând fi prezente alte simptome, precum:

• Umflarea şi înroşirea piciorului
  Ulceraţii
  Sângerări
  Sensibilitate redusă la nivelul piciorului
  Senzaţie de amorţire sau de furnicături
  Discoloraţii ale pielii
  Zona afectată este fierbinte la atingere
  Vezicule sau alte răni care nu provoacă durere
  Miros neplăcut
  Deformarea piciorului
  Febră sau/şi frisoane
  Glicemie crescută
  Tremurături

Aceste simptome nu trebuie ignorate. Dacă observaţi astfel de manifestări, adresaţi-vă de urgenţă medicului!

În lipsa unui tratament rapid şi adecvat, piciorul diabetic poate favoriza apariţia complicaţiilor, cum ar fi ulceraţiile, rănile care nu se vindecă, infecţiile severe ale pielii sau oaselor, fracturile sau deformările piciorului, cangrena şi amputarea membrului afectat.

Definiţie:

Piciorul diabetic este cea mai frecventă complicaţie a diabetului zaharat, aproximativ 70% dintre bolnavi prezentând această afecţiune. Infecţiile şi ulceraţiile la nivelul membrelor inferioare – cumul de simptome ce definesc piciorul diabetic – apar în principal din cauza neuropatiei diabetice, care constă în pierderea sensibilităţii (la durere, la rece, la fierbinte) la nivelul extremităţilor (aproape jumătate dintre diabetici se confruntă cu această problemă).

Altfel spus, rănile sunt sesizate cu întârziere şi, prin urmare, riscul de complicaţii este crescut, din cauza lipsei tratamentului la timp. O tăietură, o bătătură cauzată de încălţămintea incomodă, unghia încarnată, orice rană deschisă care permite pătrunderea bacteriilor (cel mai des întâlnit agent patogen implicat în apariţia infecţiilor la nivelul picioarelor este stafilococul), coroborate cu faptul că diabetul diminuează circulaţia sângelui şi slăbeşte imunitatea, favorizează apariţia şi extinderea unei infecţii, precum şi îngreunarea vindecării pielii.

Osteomielita (infecţia care se extinde la nivelul oaselor) este cea mai gravă complicaţie a piciorului diabetic şi deseori se poate ajunge chiar la cangrenă, fiind necesară amputarea porţiunii afectate.

Dacă se iau măsuri la timp, infecţiile uşoare pot fi tratate cu succes cu ajutorul antibioticelor, dar pacientul are în continuare cel mai important rol, şi anume acela de a-şi ţine sub control nivelul glicemiei, urmând tratamentul antidiabetic recomandat de medic, şi de a avea o igienă exemplară. De asemenea, renunţarea la fumat, purtarea de încălţăminte adecvată, folosirea instrumentelor de pedichiură (unghieră, forfecuţă etc.) corect sterilizate şi ţinerea sub control a tensiunii arteriale sunt măsuri care pot reduce semnificativ riscul de complicaţii.

Cauze:

Diabetul care nu este ţinut sub control duce la apariţia complicaţiilor. Neuropatia diabetică şi boala arterială periferică sunt două dintre principalele cauze ale ulceraţiilor apărute la nivelul picioarelor. Aceste afecţiuni duc la pierderea sensibilităţii la nivelul extremităţilor şi îngreunează circulaţia sangvină. Astfel, pacientul nu sesizează o rană aparent banală, cum ar fi o tăietură, de exemplu, bacteriile se pot acumula în zona afectată, iar circulaţia deficitară împiedică vindecarea acesteia.

De asemenea, în apariţia piciorului diabetic poate fi implicată şi artropatia Charcot, o afecţiune care constă în distrugerea progresivă a oaselor, articulaţiilor şi ţesuturilor moi, de cele mai multe ori de la nivelul gleznei.
Rezumând, principalii factori implicaţi în apariţia ulceraţiilor la nivelul picioarelor, în cazul unui pacient diabetic, sunt:

• Glicemia crescută
  Circulaţia sangvină deficitară
  Deteriorarea terminaţiilor nervoase de la nivelul membrelor inferioare
  Rănile deschise, infectate
  Sistemul imunitar slăbit
  Infecţiile fungice la nivelul unghiilor
  Calusurile, bătăturile sau băşicile cauzate de purtarea de încălţăminte inadecvată
  Pielea foarte uscată, predispusă la crăpare
  Unghiile încarnate
  Negii plantari
  Bolile cardiace sau renale
  Igiena incorectă
  Folosirea de instrumente de pedichiură nesterilizate corespunzător
  Tăierea incorectă a unghiilor de la picioare
  Obezitatea
  Consumul de alcool
  Fumatul
  Vârsta (statisticile arată că bărbaţii cu vârsta peste 60 de ani sunt mai predispuşi la apariţia piciorului diabetic)

Manifestări clinice

Parotidita:
– debutează cu tumefacţia rapidă a unei glande parotide, care progresează în 2-3 zile (unica manifestare la 25% dintre bolnavii cu
afectarea glandelor salivare), acompaniată de senzaţia de tensiune dureroasă în loja parotidiană şi durere otică;
– examenul clinic al bolnavului din spate relevează unghiul mandibulei acoperit de tumefacţie, cu ştergerea şanţului retromaxilar;
– la 1-2 zile apare tumefacţia glandei parotide opuse, rezultând aspectul de “pară” al faciesului (în 10% din cazuri);
– orificiul canalului Stenon este frecvent eritematos şi edemaţiat - simptomul Mourson, cu dureri în momentul stimulării secreţiei
salivare - semnul Trousseau;
– apare trismus cu dificultăţi de masticaţie şi pronunţie;
– pielea supraiacentă tumefacţiei este lucioasă, neinfiltrată, destinsă şi de culoare normală;
– consistenţa parotidei afectate este păstoasă;
– în 7 zile glanda parotidă revine la normal, iar febră, durerea şi tensiunea locală dispar;

Afectarea glandelor submandibulare (submaxilarita) cu tumefacţie, frecvent bilaterală, elastică, păstoasă, nedureroasă însoţită de edem periglandular, uneori cervical.
Afectarea glandelor sublinguale – rar afectate, sunt tumefiate de ambele părţi ale fremului lingual şi asociate cu edemul lingual.

Orhiepididimita este cea mai frecventă manifestare extrasalivară la bărbat, apărând la 20-30% dintre pacienţii infectaţi cu virus urlian, după pubertate şi este bilaterală la 1 din 6 bolnavi cu orhită. Poate fi manifestarea unică sau poate să preceadă afectarea parotidiană.
– apare în prima săptămân a parotiditei (2/3 dintre cazuri) sau în a două săptămână la 1/4 dintre bolnavi;
– debut brutal, cu febră 39-41°C, frisoane, vărsături, cefalee şi dureri vii testiculare. La examenul clinic, testiculul apare net mărit de volum, în tensiune, cu scrotul intens congestionat, iar tegumentele sunt calde. La 85% dintre bolnavi apare epididimita, eventual precedând orhita. Tumefacţia testiculară poate depăşi volumul normal de 3-4 ori. Febra şi simptomatologia sunt paralele cu severitatea bolii;
– în 4-5 zile, febra scade la 84% dintre bolnavi şi odată cu defervescenţa se produce reducerea tumefacţiei, asociată cu dispariţia durerii, dar la peste 20% dintre bolnavi persistă jena locală; la 50% dintre cazuri la luni sau ani de zile după orhită, apare un anumit grad de atrofie;
– sterilitatea este rară, chiar dacă afecţiunea este bilaterală, dar au fost raportate tumori maligne testiculare la 28 cazuri de atrofie postorhită urliană.

Diagnosticul:

Se bazează pe:

– date epidemiologice - contact infectant, epidemie;
– date clinice - tumefacţia parotidiană cu semne clinice medii;
– date de laborator:
VSH normal;
leucopenie uşoară cu limfocitoză relativă;
leucocitoza şi neutrofilia apar în caz de orhită, pancreatită, meningită;
amilazemia crescută apare în meningită, parotidită, pancreatită, în absenţa afectării glandelor salivare cu durata de 2-3 săptămâni;
modificări caracteristice ale LCR în meningită, dar si la 50% dintre bolnavii cu parotidită, şi fără meningita evidentă clinic;
izolarea virusului din secreţia salivară, urină, LCR, edemul scrotal, sânge prin imunofluorescenţă;
teste serologice: prezenţa anticorpilor IgM prin ELISA, creşterea de 4 ori în dinamică a titrului anticorpilor IgM prin RFC, HAI, sau neutralizanţi, în seruri pereche din fază acută şi convalescenţă.