Nu este suficient să construiești o autostradă. La fel de important este ce faci în jurul ei.

Din păcate, exact aici județul Bacău a eșuat.

Declarația secretarului de stat în Ministerul Transporturilor, Horațiu Cosma, confirmă o realitate pe care prea puțini au vrut să o vadă.

Lotul Adjud – Răcăciuni este practic finalizat, dar nu poate fi deschis separat pentru că nodul rutier de la Răcăciuni descarcă traficul într-un drum județean, apoi într-o trecere la nivel cu calea ferată și într-o intersecție care nu poate prelua în siguranță fluxul de autostradă.

Nu poate prelua în siguranță fluxul de autostradă? Și de ce l-am mai făcut, de ce l-au proiectat?

Asta înseamnă că o investiție de miliarde de euro este condiționată de o infrastructură locală care ar fi trebuit pregătită cu ani înainte.

Și aici începe adevărata discuție.

De ani de zile asistăm la parade de comunicate de presă, conferințe, fotografii de pe șantiere și procente de execuție. Politicienii din toate partidele s-au fotografiat pe A7, și-au revendicat merite și au promis că autostrada va schimba destinul Moldovei.

Dar cine s-a ocupat de ceea ce trebuia făcut în județul Bacău?

Cine a gândit drumurile de legătură? Cine a pregătit accesul localităților către autstradă?

Cine a identificat terenurile pentru parcuri industriale și logistice?

Cine a pregătit utilitățile pentru investitori?

Cine a discutat cu marii dezvoltatori înainte ca autostrada să fie gata?

Cine a avut o strategie economică bazată pe A7?

Întrebările sunt simple. Răspunsurile lipsesc.

Autostrada nu este un scop în sine. Este o unealtă. Iar o unealtă produce rezultate doar dacă cineva știe să o folosească.

În vestul României, înainte să fie inaugurată o autostradă, administrațiile locale aveau deja pregătite zone industriale, documentații urbanistice, rețele de utilități și planuri de atragere a investitorilor. Știau că fiecare nod rutier poate deveni un motor economic.

La noi, nodurile riscă să devină doar locuri prin care ieși de pe autostradă și intri într-un drum îngust, plin de limitări și improvizații.

Nodul de la Răcăciuni este imaginea perfectă a acestei lipse de viziune.

A7 nu e să se plimbe Benea și Dăncilă cu bicicletele. Dacă autoritățile băcăuane n-au înțeles asta, investitorii vor pune frână la Roman, la Pașcani, la Iași etc.

Nu CNAIR trebuia să modernizeze drumul județean.

Nu Ministerul Transporturilor trebuia să rezolve conexiunile locale.

Acestea sunt responsabilitățile administrației județene și ale autorităților locale.

Consiliul Județean Bacău știa de ani de zile unde vor fi nodurile autostrăzii. Primăriile știau. Studiile existau. Traseul era cunoscut. Timp a fost suficient.

Și totuși, astăzi aflăm că unul dintre nodurile importante ale A7 nu poate funcționa la adevăratul său potențial pentru că infrastructura locală nu este pregătită.

Este imposibil să nu te întrebi ce s-a făcut în toți acești ani.

Mai grav este că Răcăciuni s-ar putea să fie doar începutul.

Priviți harta județului. Unde sunt proiectele prin care localitățile aflate în proximitatea autostrăzii să fie conectate rapid și eficient la A7? Unde sunt drumurile noi? Unde sunt pasajele? Unde sunt centurile? Unde sunt zonele economice pregătite pentru investitori?

Am zis de Răcăciuni? Însă municipiul Bacău rămâne etalon în acest sens.

Nu există o strategie publică coerentă. Există doar speranța că autostrada va rezolva singură problemele economice ale județului.

Nu le va rezolva.

Autostrada este doar șansa. Valorificarea ei depinde exclusiv de administrație.

Iar aici apare întrebarea pe care conducerea Consiliului Județean Bacău și fiecare primar din localitățile traversate sau aflate în vecinătatea A7 ar trebui să și-o pună public:

Ce am făcut concret pentru ca autostrada să aducă investiții, locuri de muncă și dezvoltare în comunitatea pe care o conduc?

Nu declarații, nu conferințe de presă, nu fotografii pe șantier. Ci proiecte.

Dacă răspunsul este „nimic” sau „aproape nimic”, atunci nu vom putea spune peste cinci ani că am fost ocoliți de investiții.

Vom fi obligați să recunoaștem că le-am lăsat să treacă pe lângă noi.

Iar acesta va fi cel mai mare paradox al Autostrăzii Moldovei.

Vom avea o autostradă modernă care traversează județul Bacău, dar un județ care nu a fost în stare să se conecteze la propria lui șansă de dezvoltare.

Și atunci nu vom mai putea da vina pe București, pe CNAIR sau pe Guvern.

Vinovații sunt mult mai aproape.

Vor fi în birourile Consiliului Județean Bacău și în primăriile care au privit ani la rând autostrada ca pe un proiect al altcuiva, nu ca pe cea mai mare oportunitate economică din istoria recentă a județului.

Iar istoria este necruțătoare cu cei care ratează oportunități unice.

Autostrada A7 nu va trece a doua oară prin Bacău. Întrebarea este dacă Bacăul va mai primi a doua oară o asemenea șansă.

Îi invit pe ultimii trei președinți ai Consiliului Județean Bacău și pe fiecare primar din localitățile aflate pe traseul A7 să prezinte public, în următoarele 30 de zile, proiectele concrete prin care comunitățile lor vor valorifica economic autostrada.

Nu promisiuni, nu intenții, ci proiecte cu finanțare, termene și responsabilități. Dacă aceste proiecte nu există, atunci adevărata problemă a județului Bacău nu este lipsa infrastructurii. Este lipsa viziunii, mediocritatea liderilor politici.

Am doar eu impresia că A7 i-a deranjat grav pe politicienii din Bacău?

citește și Concursul pe care îl știa tot PSD-ul. Ceilalți s-au predat dinainte

Articolul A7 trece prin Bacău. Dezvoltarea, însă, riscă să ne ocolească apare prima dată în CatalinBejan.ro.

Există concursuri. Și există concursuri despre care afli de la oamenii din sistem, după ce rezultatul este deja cunoscut de „cine trebuie”.

Cel pentru funcția de director general al Casei Județene de Asigurări de Sănătate Bacău pare să fi făcut parte din a doua categorie.

Deși vorbim despre o funcție publică, una dintre cele mai importante din sistemul sanitar al județului, niciunul dintre cei doi candidați nu și-a anunțat public intenția de a participa. Nicio declarație, nicio asumare, nicio dezbatere despre proiectele pentru instituția care gestionează sute de milioane de lei și relația cu întreg sistemul medical băcăuan.

Sunt concursuri care se anunță. Sunt concursuri care se urmăresc. Și sunt concursuri despre care află doar cei care trebuie să afle.

N-a fost secret. Doar că a fost ținut… discret.

Discret de instituție. Discret de partid. Discret, culmea, chiar de cei doi candidați.

În prima probă, Irina Florea a obținut 74,40 de puncte, iar deputatul PSD Adrian Popa 74 de puncte. La interviu însă, Popa a „zdrobit-o” și a întors clasamentul, încheind concursul cu 73,20 de puncte, față de 69,50 în cazul Irinei Florea.

A câștigat concursul. Dar punctajul ridică inevitabil o întrebare.

Adrian Popa nu este un debutant în administrația sanitară. A condus ani de zile Spitalul Județean de Urgență Bacău, a ocupat funcții la nivel național în domeniul infrastructurii sanitare, iar astăzi este deputat și membru al comisiei de specialitate din Parlament. Cu un asemenea CV, te-ai fi așteptat la un rezultat care să nu lase loc de discuții. Nu la 73 de puncte din 100.

Sigur, regulamentul spune că este suficient pentru promovare. Dar suficient nu înseamnă neapărat convingător.

Eu cred că notele astea reflectă binișor nivelul sistemului sanitar băcăuan, oricât s-ar da cu curul de pământ directorii de AKH-uri locale.

Suntem niște mediocri, bugetați după ureche și interesul direct. 

Mai interesantă decât notele este însă competiția în sine.

Pentru că, privind din exterior, n-a fost un concurs între PSD și opoziție. N-a fost nici măcar un concurs între doi profesioniști veniți din zone diferite ale sistemului.

A fost un duel între doi oameni care provin din aceeași familie politică și din același ecosistem administrativ care controlează sănătatea băcăuană de foarte mulți ani: spitale, Casa de Asigurări, instituții conexe.

Asta spune multe.

Nu despre cine a câștigat, ci despre cine nici măcar n-a încercat.

Unde au fost PNL? Unde a fost USR, AUR, PMP etc.?

Unde au fost profesioniștii fără carnet de partid?

Unde au fost managerii din sistemul privat, specialiștii în politici publice sau măcar cineva din societatea civilă dispus să intre într-o competiție pentru o funcție publică de asemenea importanță?

Explicațiile pot fi mai multe.

Poate opoziția nu are oameni pregătiți pentru asemenea responsabilități. Ar fi grav.

Poate îi are, dar nimeni nu crede că merită să intre într-un concurs în care șansele reale sunt percepute ca fiind minime. Ar fi și mai grav.

Sau poate, pur și simplu, în Bacău s-a împământenit ideea că anumite instituții sunt administrate exclusiv în interiorul PSD, iar ceilalți nici nu mai încearcă să intre în joc.

Dacă aceasta este percepția, atunci problema nu mai este cine câștigă un concurs. Problema este că lumea renunță să mai participe. S-au predat înainte de a începe lupta.

Din informațiile pe care le-am obținut din mai multe surse, inclusiv din conducerea Casei Județene de Asigurări de Sănătate, rezultatele erau cunoscute în cercurile politice imediat după concurs. Când am întrebat despre ele, răspunsul primit a fost aproape ironic: „Păi asta știe deja tot PSD-ul. Abia acum faci tu?”.

Nu pot verifica cine știa și când știa. Dar replica spune suficient despre atmosfera din jurul acestei competiții.

La fel cum spune multe și faptul că în interiorul PSD se vorbește despre încă o confruntare între două grupări influente, una ieșind, de această dată, cu avantaj.

Dacă această interpretare este corectă, atunci adevărata competiție nu s-a purtat între doi candidați, ci între două centre de putere din același partid.

Și mai rămâne o întrebare.

Va renunța Adrian Popa la mandatul de deputat, obținut în urmă cu doar un an și jumătate, pentru a conduce CJAS Bacău?

Sincer, este greu de găsit o explicație logică. Nici profesională, nici financiară, nici politică. Mandatul de parlamentar oferă o remunerație, influență, vizibilitate și acces la decizie la un nivel incomparabil mai mari decât funcția de director al unei instituții județene.

Dar politica românească a demonstrat de multe ori că logica și interesele de gașcă nu merg întotdeauna pe același drum.

Așa că nu exclud nimic.

În fond, în PSD-ul băcăuan, uneori funcțiile nu sunt doar despre funcții. Sunt despre echilibre, datorii, influență și mesaje transmise în interiorul partidului.

Iar concursul de la Casa de Asigurări pare să fi fost, înainte de toate, exact un asemenea mesaj.

citește și Directorul-ninja de la CRAB

Articolul Concursul pe care îl știa tot PSD-ul. Ceilalți s-au predat dinainte apare prima dată în CatalinBejan.ro.

Consilierul local AUR, Gheorghe Huluță, tot insistă de vreo două-trei ședințe să-l vadă la ochi pe directorul CRAB. E dreptul lui să vrea.

În același timp, primarul Stanciu Viziteu continuă să se comporte ca și cum ar avea vreo influență directă în CRAB.

Ori se păcălește singur, ori cineva i-a lăsat impresia că se poate juca prin curtea companiei fără să bată la poartă. Poate i-a spus Benea că are voie din când în când. Zic și eu.

CRAB nu răspunde în fața Consiliului Local Bacău și nici în fața primarului, chiar dacă Municipiul Bacău e acționar majoritar.

Controlul la CRAB e la Consiliul Județean prin ADIB.  Și nu mai pierd timpul să demonstrez de ce.

Compania este în ograda PSD. Acolo este centrul de comandă. Restul sunt comunicate, postări pe Facebook și exerciții de imagine.

Distractiv e când vin scumpirile. Atunci Viziteu își amintește brusc cine-i șeful la CRAB iar PSD uită la fel de brusc.

Directorul-ninja, între timp, stă nederanjat. Nici n-ai cum. El are un contract care nu prevede asta.

Are un concurs luat într-un mod care i-a făcut pe mulți să creadă că instituția nu căuta cel mai bun candidat, ci candidatul potrivit. A fost, cum se spune, omul căutat.

CV-ul lui trece pe la CET Govora din Râmnicu Vâlcea și compania de apă din Botoșani, două mandate despre care e greu să vorbești în termeni de performanță. Dacă acele societăți ar fi fost firme private, probabil că astăzi am fi discutat despre fostele lor sedii, nu despre bilanțuri.

Dar aici nu e vorba nici despre Huluță, nici despre director. E vorba despre eterna confuzie administrativă din Bacău, unde unii se ceartă cu ușa greșită și alții mimează că au cheia.

Așa că, dacă nea Gică vrea neapărat să-l vadă pe directorul-ninja, soluția este simplă: peste doi ani să candideze la Consiliul Județean.

După ce va fi validat, mai rămâne un mic detaliu. Să fie de acord și Dragoș Benea.

Pentru că, indiferent cine va ocupa fotoliul de președinte al Consiliului Județean din partea PSD, prin Bacău există de mulți ani sentimentul că deciziile importante tot Dragoș Benea le ia.

Funcțiile se schimbă, plăcuțele de pe uși se înlocuiesc, comunicatele se rescriu, dar centrul de greutate pare remarcabil de stabil.

Până atunci, însă, rămânem cu spectacolul de măști.

Dacă luăm în calcul că actualul director de la CRAB ocupă funcția de vreo trei ani și jumătate, are și Huluță dreptatea lui. Măcar de-o poză să treacă și el pe la Consiliul Local.

Pe de altă parte, îmi dau seama că titlul articolului e chiar nimerit: omu-i ninja. Nu-l contestă nimeni. Bine, de fapt, nu-l știe nimeni.

La CRAB toate-s călâi, nici prea-prea, nici foarte-foarte, cât să nu se facă valuri prea mari.

După dezastrul Nina Chiper, cu zeci de licitații ratate, cu milioane de euro pierdute, cu scandalul rezervei de apă, care ba merge, ba nu merge, ba merge așa și așa, mandatul actualului director pare aproape unul de succes.

citește și Mineriada 4.0 și democrația noastră originală

Articolul Directorul-ninja de la CRAB apare prima dată în CatalinBejan.ro.

În fiecare iunie, România își amintește de morții, răniții și umiliții Mineriadei din 13-15 iunie 1990.

Trei zile care au schimbat cursul democrației românești aproape iremediabil, ne dăm abia acum seama.

Trei zile în care puterea instalată după Revoluție a decis că adversarul politic nu trebuie învins prin argumente, ci zdrobit. Nu prin vot, ci prin forță.

Au trecut 36 de ani.

Minerii nu mai vin cu bâtele din Valea Jiului. Astăzi, mineriadele poartă costum, au comunicate de presă, decizii administrative și sentințe judecătorești. Mecanismul este însă același: identificarea unui dușman, izolarea lui și anihilarea sa în numele unui bine superior.

În iunie 1990, ținta era opoziția democratică și Piața Universității.

În iunie 2026, ținta pare să fie însăși ideea de opoziție reală în interiorul sistemului.

Desemnarea lui Adrian Veștea pentru funcția de premier de către președintele Nicușor Dan a produs o undă de șoc în politica românească. Nu pentru că Veștea ar fi un politician lipsit de experiență. Dimpotrivă. Fost ministru, fost primar, președinte de consiliu județean, liberal vechi, cu o carieră administrativă solidă. Problema nu este omul. Problema este mesajul.

După luni întregi în care Ilie Bolojan devenise simbolul reformei și principalul vector electoral al PNL, președintele a ales să ocolească tocmai liderul care ridicase partidul din cea mai gravă criză a existenței sale.

În locul consolidării unui pol liberal puternic, desemnarea lui Veștea este percepută inclusiv în interiorul PNL drept o tentativă de fracturare a singurului partid istoric care mai contează cu adevărat pe scena politică românească.

Istoria are un simț al ironiei aproape crud.

În 1990, Frontul Salvării Naționale a înțeles că nu poate controla complet România cât timp exista o opoziție organizată.

În 2026, politicieni moștenitori ai FSN au sentimentul că nu poți controla complet puterea cât timp există un partid capabil să producă lideri precum Bolojan.

Diferența este că astăzi nu se mai sparg sedii de partid și nu se mai incendiază redacții.

Se sparg majorități.

Se sparg partide.

Se sparg speranțe.

Și tot în aceste zile de iunie, o altă veste a venit să completeze tabloul unei democrații obosite.

La opt ani de la violențele din Piața Victoriei, Tribunalul Militar București a dispus achitarea foștilor șefi ai Jandarmeriei în Dosarul „10 August”. Decizia nu este definitivă, însă efectul public este devastator. După opt ani de anchete, amânări, excepții, rejudecări și termene, statul român transmite că nimeni nu răspunde pentru imaginile care au făcut înconjurul lumii în vara lui 2018.

Pentru mulți români, verdictul nu este doar despre 10 august.

Este despre toate momentele în care cetățeanul s-a trezit singur în fața puterii.

Este despre sentimentul că timpul spală orice responsabilitate.

Că dacă reziști suficient, dacă tragi suficient de proces, dacă împingi suficient departe verdictul, adevărul ajunge să obosească înaintea vinovaților. Sau dacă o suni pe Lia, că era să uit.

Și atunci cum să nu te gândești la iunie 1990?

Cum să nu te gândești la tinerii bătuți în Piața Universității?

La morții care încă așteaptă dreptate?

La familiile care încă așteaptă sentințe definitive?

La dosare care au traversat decenii până să ajungă la concluzii incomplete sau întârziate?

Statul român pare să aibă o singură lecție pe care o repetă obsesiv: timpul vindecă orice, inclusiv responsabilitatea.

Mineriada din 1990 a distrus încrederea într-o Românie democratică aflată la început de drum.

Dosarul „10 August” riscă să distrugă de tot bruma de încredere în justiție.

Iar războiul declanșat în jurul desemnării lui Adrian Veștea amenință să distrugă încrederea că partidele mai pot evolua prin competiție internă și nu prin operațiuni de laborator politic sau servicii secrete.

Poate că aceasta este adevărata moștenire a Mineriadei.

Nu bâtele.

Nu căștile de miner.

Nu trenurile care coborau spre București.

Ci convingerea că puterea are întotdeauna dreptul să-și elimine adversarii prin alte mijloace decât cele democratice.

Au trecut 36 de ani.

Schimbăm actorii.

Schimbăm decorurile.

Schimbăm instituțiile.

Dar, în fiecare iunie, România pare să găsească o nouă formă de mineriadă.

Iar morții din 1990 continuă să ne privească din fotografiile alb-negru, întrebându-ne dacă am înțeles ceva din sacrificiul lor.

Răspunsul, din păcate, devine pe an ce trece tot mai greu de rostit.

citește și Casa Alecsandri și matematica de la Consiliul Județean: când 5 milioane erau prea mult, dar 10 milioane sunt numai bune

Articolul Mineriada 4.0 și democrația noastră originală apare prima dată în CatalinBejan.ro.

Există o nou disciplină care ar trebui introdusă în școlile din Bacău: matematica administrativă PSD.

Nu matematica obișnuită, aia în care 2 plus 2 fac 4, ci matematica practicată în Consiliul Județean Bacău, unde 5 milioane de lei înseamnă scandal și blocaj, iar 10 milioane de lei înseamnă unanimitate și aplauze.

Să ne aducem aminte.

În 2023, Consiliul Județean Bacău semna contractul pentru reabilitarea Casei „Vasile Alecsandri”, una dintre cele mai importante clădiri de patrimoniu ale județului.

Valoarea investiției era de aproximativ 3,6 milioane de lei. Se vorbea despre salvarea monumentului, despre cultură, despre respect pentru istorie. Poze, declarații, optimism.

Apoi au venit constructorii și au spus altceva: costurile reale sunt mai mari.

Asocierea formată din Brecht AG, Ged Project și Stoian Construcții a cerut actualizarea devizului la puțin peste 5 milioane de lei. Conducerea Consiliului Județean a refuzat categoric.

S-a spus că o asemenea majorare nu poate fi asumată și că nu există justificare pentru o dublare a costurilor.

Proiectul s-a blocat. Lunile au trecut. Casa a continuat să se degradeze.

Și ajungem în 2026, săptămâna trecută.

În ultima ședință a Consiliului Județean Bacău aleșii au votat fără emoții, fără dezbateri și fără întrebări o investiție care se apropie de 10 milioane de lei pentru aceeași Casă Alecsandri.

De două ori mai mult decât suma pe care administrația o considera de neacceptat acum doi ani.

Cum dracu se face că 5 milioane erau o blasfemie bugetară în 2024, iar aproape 10 milioane reprezintă acum o soluție rezonabilă?

Ce s-a schimbat atât de dramatic?

A explodat prețul cimentului și cuielor? Nu.

S-au dublat salariile în construcții? Nu.

A ajuns inflația la 100%? Nici vorbă.

Atunci de unde vine această diferență uriașă?

Și mai ales, de ce niciun consilier județean nu a părut curios să afle?

Aleșii USR, PNL, PMP și AUR s-au comportat de parcă tocmai își plătiseră cotizația la casieria din str. Milcov, nr. 1. Am vrut să fac o glumă dar nici departe de adevăr n-am fost.

Cei de la PSD au fost mai interesați de eșarfa președintei.

Nicio întrebare. Nicio rezervă. Niciun amendament.

Nici măcar o ridicare din sprânceană.

Proiectul a trecut aproape ca procesul-verbal de la ședința trecută.

Nici Benea în momentele sale de glorie locală nu făcea majorități mai compacte.

Dacă aceeași instituție care respingea cu obstinație o actualizare la 5 milioane vine acum cu o propunere de aproape 10 milioane, întrebarea nu este dacă există un schepsis.

Întrebarea este cine are curajul să-l explice.

Deocamdată, singurul lucru clar este că la Consiliul Județean Bacău timpul are proprietăți miraculoase: lasă clădirile să se degradeze, dar dublează costurile investițiilor.

Iar când factura ajunge suficient de mare, toată lumea votează în unanimitate.

citește și Directorul ADIS, ales de viitorii subalterni

Articolul Casa Alecsandri și matematica de la Consiliul Județean: când 5 milioane erau prea mult, dar 10 milioane sunt numai bune apare prima dată în CatalinBejan.ro.

În timp ce județul se îngropa în gunoi, la ADIS Bacău se rescriau regulile pentru noul șef

Există o întrebare simplă pe care nimeni de la ADIS Bacău nu pare grăbit să o explice: cum ajunge directorul unei instituții-cheie să fie selectat de oameni care urmau să i se subordoneze?

În timp ce 65 de localități din județ se pregăteau să intre în stare de alertă din cauza gunoiului, iar administrația bâjbâia între soluții de avarie și explicații sterile, la ADIS se întâmpla altceva: se pregătea schimbarea conducerii.

După plecarea lui Viorel Hotea, în februarie apare rapid Decizia nr. 04 din 03.02.2026, prin care ADIS își aprobă noul regulament de concurs pentru posturile vacante. Fix atunci. Fix înainte de desemnarea noului director executiv.

Coincidență? Poate. În administrație însă, coincidențele au prostul obicei să vină cu miză.

Noul șef: Sorin Boghiu, fost ofițer de poliție, tânăr pensionar.

Problema nu este omul sau pregătirea lui în domeniu. Problema este mecanismul.

Regulamentul spune negru pe alb că membrii comisiei de recrutare pot fi „angajați ai instituției” sau consultanți externi. Mai exact: aparatul tehnic ADIS poate face parte din comisia care selectează directorul executiv.

Tradus: șeful poate fi ales inclusiv de oamenii care, a doua zi, îi devin subordonați.

Și exact așa a și fost: comisia a fost formată din: Cătălin Doru Covaci – președinte al comisiei, director executiv adjunct al ADIS, cel care a scos postul la concurs, fostul prefect PSD Claudiu Ilișanu, fosta directoare Carmen Stoican și juristul Andrei Olaru.

Toți patru erau și sunt angajați ai aparatului tehnic al ADIS Bacău.

Legal? Posibil.         Normal? Deloc.

În orice instituție sănătoasă există o regulă nescrisă: subalternii nu-și aleg șeful. Pentru că atunci șeful nu mai conduce instituția — instituția îl conduce pe șef.

Mai există o nuanță interesantă.

ADIS insistă în propriul regulament că este o structură de drept privat, ceea ce îi oferă mai multă flexibilitate decât unei instituții publice clasice.

Foarte convenabil.

Când e vorba despre gestionarea unui serviciu public vital — gunoiul a zeci de localități — ADIS e indispensabilă.

Când vine vorba despre reguli stricte și responsabilitate, ADIS devine aproape „privată”.

Adică bani publici, miză publică, efecte publice — dar flexibilitate de SRL.

Poate Sorin Boghiu va pune ordine. Poate va repara ce alții au stricat.

Însă, când mă uit ce nume are în subordine mă copleșesc brusc îndoielile.

Dar întrebarea rămâne și merită pusă tare:

Cum se face că, în timp ce județul mirosea deja a gunoi, la ADIS părea mai urgent cine ajunge șef decât de ce s-a prăbușit sistemul și cum poate fi el refăcut?

citește și Un buget plictisitor și amendamentul „Maradona”

Articolul Directorul ADIS, ales de viitorii subalterni apare prima dată în CatalinBejan.ro.

Nu auster, nu bine sau rău făcut, ci un buget plictisitor. Asta au votat consilierii locali astăzi.

Nicio liniuță pentru racordarea la A7 sau, mai știu eu, vreo idee inovatoare pentru dezvoltarea municipiului.

Ceva-ceva am auzit despre un parc industrial, însă probabil insignifiant. Dacă ar fi fost ceva mai serios, ar fi sărit ca arși ori primarul, ori viceprimarul de la USR să ni-l explice, să ne bombardeze cu milioanele alocate. Așa, pe tăcerea asta, am concluzionat că nu este nimic spectaculos, nimic inovator, nimic care să rupă ritmul.

Un buget bătrânesc, comunistoid. Să fie bine, să nu fie rău.

A încercat și Ilie Bârzu să îngrămădească în buget niște bani pentru pensionari. A vrut și el să facă o „Maradonă” cu banii de la buget.

Asta a declanșat cel mai comic episod din ședință.

Primarul a mârâit scurt ceva împotriva tradiționalelor tichete valorice pentru pensionari, introduse de Stavarache, dar pe care și el le-a acordat în mandatul trecut. Apoi a început circul.

Majoritatea aleșilor noștri ar fi fost de acord cu amendamentul lui Ilie Bârzu, dar s-au ferit ca dracul de tămâie să-l contrazică și să-l supere pe primar.

Am murit de râs. Oameni în toată firea tremurau de frica cuiva: ori a primarului, ori că îi va pârî Ilie Bârzu pensionarilor.

Au debitat niște discursuri încropite, total ilogice. Cel mai tare m-a distrat poziția unuia care i-a beștelit pe liberali că nu au votat noile taxe, dar acum cer bani pentru pensionari.

Bre, ați luat-o razna de tot? Ce are sula cu prefectura?

Iar președintele de ședință a avut o singură grijă: să scurteze ședința, să închidă cât mai repede discuțiile, să limiteze discursurile. Parcă uitase oala cu borș pe aragaz și nu mai știa dacă a închis gazul.

Și dacă nu mă credeți pe mine citiți ce a publicat viceprimarul Bulai pe pagina sa de facebook.

Citez „Bugetul se împarte în 641 de milioane de lei pe funcționare și 452 de milioane de lei pe dezvoltare.”, cine a mai citit un buget înțelege de ce a scris mai sus „să fie bine să nu fie rău”.

Atenție la cele 5 pagini de „proiecte„, am recunoscut proiecte de pe vremea lui Necula.

poza-i de la Ziarul de Bacău și mi s-a părut ilustrativă, cred că primarul ne arată bugetul de dezvoltare.

Articolul Un buget plictisitor și amendamentul „Maradona” apare prima dată în CatalinBejan.ro.

Județul Bacău traversează, fără exagerare, una dintre cele mai grave crize administrative din ultimii ani.

Nu vorbim despre o sincopă, nu despre o întârziere birocratică obișnuită, ci despre un blocaj generalizat: 65 de unități administrativ-teritoriale au intrat oficial în stare de alertă pentru că gunoiul nu mai este ridicat.

Atât de simplu și atât de grav.

În spatele acestei situații nu este nici ghinion, nici o conjunctură nefericită. Este rezultatul unui șir lung de decizii întârziate, de lipsă de asumare și de improvizații ridicate la rang de politică publică. Iar responsabilitatea este, în mod evident, una politică.

Un contract expirat și o administrație în derivă

Criza de astăzi era anunțată încă din ianuarie 2024, momentul în care contractul principal de salubrizare a expirat.

La acel moment, conducerea ADIS era asigurată chiar de președintele Consiliului Județean, Valentin Ivancea. Sistemul era, așadar, în mâinile directe ale administrației județene.

Ce a urmat? Nimic coerent.

Contractul a fost prelungit artificial, din aproape în aproape, fără o strategie clară. Aproape doi ani, administrația a trăit din improvizații, fără să finalizeze o licitație, fără să ofere o soluție stabilă. Un serviciu public esențial a fost ținut pe perfuzii birocratice.

Iar când, în ianuarie 2026, contractul a expirat definitiv, realitatea a lovit: nu exista nici contract nou, nici plan de rezervă.

Schimbări fără logică și oameni fără rezultate

În mod tradițional, conducerea ADIS era asigurată de președintele Consiliului Județean. Așa s-a întâmplat în mandatele lui Benea, Brașoveanu și Ivancea. Era o asumare directă, politică și administrativă.

De data aceasta, regula a fost abandonată fără nicio explicație.

În locul unei continuități instituționale, a apărut Nina Chiper. Fără o justificare clară, fără o viziune prezentată public. Venită după „performanțele” de la CRAB, unde problemele au fost mai degrabă cronice decât rezolvate, noua conducere a reușit la ADIS exact același lucru: să nu livreze nimic.

Nicio licitație finalizată. Nicio soluție concretă. Doar timp pierdut.

Să fie clar: schimbarea de oameni nu a adus schimbarea de rezultate. Dimpotrivă.

Un sistem care a funcționat… până a fost abandonat

Paradoxul este că Bacăul nu pornea de la zero. Sistemul ADIS fusese gândit corect: asociere între UAT-uri, acces la fonduri europene, eficientizare. La un moment dat, funcționa suficient de bine încât operatorii reclamau lipsa deșeurilor nereciclabile.

A fost, practic, un sistem care mergea.

Dar a fost abandonat din mers.

Fondurile europene nu au mai fost atrase. Modernizarea s-a oprit. Licitațiile au fost amânate până când au devenit imposibile. Iar ceea ce era un model funcțional a ajuns un mecanism blocat.

Demisii fără explicații și tăcere instituțională

În plină criză, directorul ADIS, Viorel Hotea, a demisionat. Fără explicații. Fără asumare. Fără o minimă transparență.

Gestul spune totul despre modul în care a fost gestionată această situație: când lucrurile scapă de sub control, nimeni nu răspunde.

În același timp, legăturile strânse dintre conducerea ADIS și administrația județeană nu au produs nicio soluție. Doar o tăcere apăsătoare.

Întrebări legitime, răspunsuri inexistente

În spațiul public au apărut suspiciuni privind modul de gestionare a procedurilor și posibile avantaje pentru operatori. Nu există, deocamdată, concluzii oficiale. Dar există ceva poate mai grav: lipsa totală de încredere.

Când nu explici, când nu comunici, când nu îți asumi, lași loc speculațiilor. Iar administrația băcăuană a făcut exact acest lucru.

Intervenții de urgență, soluții întârziate

Acum, în ceasul al doisprezecelea, Instituția Prefectului încearcă să limiteze dezastrul. Se vorbește despre operatori temporari, despre reluarea colectării, despre stabilizare „în câteva zile”.

Dar problema reală nu este cum scoți județul din criza de azi. Ci cum ai ajuns aici.

Starea de alertă va rămâne până la atribuirea unui contract pe termen lung. Opt ani, spun autoritățile. Opt ani care ar trebui să ofere stabilitate.

După doi ani de haos.

O criză cu semnătură politică

Dincolo de detalii tehnice, explicații administrative sau justificări birocratice, realitatea este simplă: județul Bacău a funcționat aproape doi ani fără o soluție stabilă pentru salubritate.

Nu este un accident. Este rezultatul direct al modului în care a fost condus.

Responsabilitatea nu poate fi diluată și nici mutată. Ea aparține unei administrații care a avut permanent controlul și nu a livrat.

Iar schimbarea de la vârful Consiliului Județean nu șterge trecutul. Dimpotrivă, îl continuă.

Pentru că, indiferent de nume (președintele PSD decidea cine va fi următorul președinte CJ) responsabilitatea politică rămâne. Inclusiv pentru actuala conducere, care a preluat un sistem în derivă și, până acum, nu a reușit să-l scoată la liman.

Criza gunoiului nu este doar despre deșeuri.

Este despre administrație. Despre decizii. Despre competență.

Și, mai ales, despre lipsa lor.

Articolul Administrația PSD – Benea a scăpat jumătate de județ în gunoi. Indecizia, incompetența sau interesele au împins Bacăul în cea mai gravă criză a salubrității apare prima dată în CatalinBejan.ro.

Tonul l-a dat un deputat PSD. S-a trezit el, așa, într-o dimineață, să plângă de dragul lui Vuza. Și corul bocitoarelor PSD s-a pornit. S-au apucat și prefecții (USR-PSD) să se smiorcăie. Mai nou, în cor au intrat și AUR-iștii (vicepreședintele CJ). Că ce probleme mari are omul. Că ce bine ne era cu el, săracul.

Mă, oameni buni, eu nu zic să nu susțineți economia locală și capitalul românesc, dar mai ușor cu pianul pe scări.

Ce face Vuza e terorism economic. Da, terorism. Se ascunde după oameni, îi folosește ca scut.

Ce-o fi pățit săracul Vuza așa deodată? Din culmea performanței economice a căzut în groapa deznădejdii. O fi rămas fără profiturile și investițiile pe care le-a avut în anii trecuți? L-a tâlhărit cineva? S-au evaporat banii?

Cum bate oleacă de vânt de criză, cum apar teroriștii economico-sociali. Să-i ajute Guvernul, că altfel trimit oamenii acasă, în șomaj.

Să-i trimită. Că dacă nu merge Chimcomplex în condiții economice corecte, înseamnă că nu-i performant și mai bine se închide acum decât să ne trezim cu găuri istorice, ca la CAROM sau la RAFO.

Și oricum, nu țin minte ca la Chimcomplex să fi fost cine știe ce salarii, nici când era în culmea gloriei economice. Le dădea te miri ce.

Ca un contraexemplu, la Umbrărescu compania merge bine, le merge bine și angajaților.

Vuza amenință că în care amenință că-și dă afară 80% din personal, dar „la Combinatul Chimcomplex Borzești se va opri o fabricație din totalul de 7 și la Rm. Vâlcea 2 din totalul de 11”.

Probabil unii cred că Vuza va opera peste 80% din capacitatea de producție cu 20% din personal. E cam multă vrăjeală aici.

M-am interesat și eu pe ici, pe colo și, în afară de smiorcăielile pesediștilor și comunicatul (scrisoare publică) lui Vuza n-am găsit niciun act oficial.

Adică nu se face nicio concediere colectivă la Chimcomplex, cel puțin nu în aprilie. Pentru ca asta să se întâmple, trebuia depusă o întreagă documentație la ITM și AJOFM Bacău. Până acum n-a apărut nimic, nici șina de la dosar.

Până la această dată, întreaga tevatură nu este decât un element de negociere, o amenințare de tip terorist, pentru a mai obține nu știu ce subvenții de la stat.

Și nici nu cred că Vuza a fost lovit brusc de o dragoste creștinească față de angajați și îi ține la serviciu degeaba. Nu, îi ține angajați pentru că are nevoie de ei: cu ei produce, cu ei face profit. Că dacă nu ar fi așa, erau de mult șomeri cu acte.

Dar Vuza-i afacerist, el o joacă. Că nu-i prea ortodox cum o joacă, iar e treaba lui. Pe mine mă scoate din sărite atitudinea de slugi a celorlalți: sindicaliști, funcționari, politicieni.

Și încă ceva: deși sunt mai mulți angajați ai Chimcomplex SA de la Râmnicu Vâlcea decât cei de la Onești, niciun politician de acolo nu a plecat după fenta lui Vuza.

În altă ordine de idei, Agricultorul Group și Grup Șerban au trimis în șomaj, în ultimele luni, cam tot atâția angajați câți vrea Vuza să dea afară din zona Oneștiului. În aceste cazuri nu a mai plâns nimeni de dragul angajaților, de la nicio tribună. Le-o fi căzut greu de la chiolhanuri. Că la ei făcuseră cărare în ultima perioadă și miniștri și paraminiștri agriculturii și parlamentari (PSD, că ăilalți nu par să conteze).

Articolul Toată lumea se tăvălește la comanda lui Vuza apare prima dată în CatalinBejan.ro.

A murit Ion Vasile. Ca să înțeleagă toată lumea, a murit Gringo.

Titlul este o parafrazare a unui film celebru și a fost făcută, cel mai probabil involuntar, de Mihaela (soția sa). Mie mi s-a părut tare mișto și am preluat-o.

Gringo chiar a avut o viață de film.

Ioan Vasile, zis Gringo, este unul dintre revoluționarii Bacăului. El chiar a fost acolo. L-a prins vremea unde trebuie, ați putea spune. Da, dar n-a fugit.

A fost omul lui Hrebenciuc. Chiar a fost. O legendă urbană spune chiar că a făcut pușcărie pentru el. Nu a recunoscut niciodată. Și-a asumat greșelile. Povestea cu o anumită savoare despre zilele petrecute „înăuntru”, după ce cunoscuse luxul Occidentului, ca reprezentant al romilor.

A fost mare șef pe la Slănic Moldova. Chiar a fost. Unii politicieni băcăuani ar trebui să-și mai aducă aminte cu plăcere de „protocoalele” de acolo.

A fost socotit și liderul informal al romilor din Bacău. Nu știu dacă chiar a fost. Poate pentru un anumit segment sau într-o anumită perioadă. Însă, sigur a fost unul reprezentativ.

Dar de chestiile astea oficiale se ocupă ziarele serioase.

Eu zic că a fost, în primul rând, un rom buhușean sau, poate mai corect, un buhușean rom până în măduva oaselor.

E unul din puținii oameni pe care i-am cunoscut care să povestească cu atâta patimă și savoare despre târgul în care am copilărit. Efectiv se lăuda cu Buhușul nostru. Și nu e doar o impresie.

Era o plăcere să stai să-l asculți povestind despre lăutari, despre bișnițarii din „poarta fabricii”, despre generațiile de boxeri crescute de moș Căruț sau despre fotbaliștii lui nea Lică, despre Orbic, despre strada Tineretului, despre golăneli mărunte, despre șto-uri locale marcă înregistrată, despre vechile locante, despre frați, nepoți, tovarăși și alte finețuri locale.

De un singur lucru îmi pare rău: că nu am reușit să-l aduc într-un studio TV, ca să rămână înregistrate câteva dintre poveștile din viața lui. M-a tot „amenințat”, într-o perioadă, că vine să povestească de la Revoluție.

Era alunecos din punctul ăsta de vedere. Deși se manifesta public și dădea impresia că el caută camera de luat vederi, când se aprindea beculețul roșu dispărea din cadru.

Odihnește-te în pace, Gringo!

Fotografia e făcută în urmă cu 12 ani

citește și Se ard pesediștii între ei

Articolul Adio, Gringo! apare prima dată în CatalinBejan.ro.