Anemari Necsulescu
"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi
Thu, 16 Nov 2017 14:32:02 +0000
ro-RO
hourly
1
Iubirea
/iubirea-1663
/iubirea-1663#comments
Thu, 16 Nov 2017 14:32:02 +0000
De aproape un an sunt mamă a doi copii! Pronunț asta cu voce tare pentru că e ireal. Mi-am dorit, dar m-am temut. M-am temut că n-o să pot, n-o să știu, n-o să fiu în stare.
Am fost prea ocupată pentru ca să am timp să mă pregatesc pentru viața în patru, pentru iubit copiii la fel, cu aceeași măsură, pentru drămuit atenție, organizat timp individual de calitate cu fiecare dintre copii, pentru identificat și satisfăcut nevoi pe grupe de vârstă. Procesul birocratic, țintele profesionale, viața de zi cu zi…m-au furat și am ratat etapa de pregătire.
Am trecut prin furtuni de sentimente. M-am îndoit de mine, de noi. Mi-a fost frică dar m-am ridicat în picioare. Când nu mai am soluții mă întorc la iubire.
“Dar tu mă iubești”, îmi spune Emi când nu mai are argumente și se știe cu musca pe căciulă. „Te iubesc, dar sunt și eu puturoasă”, spune Rebeka când îi cer ajutorul și ea vrea doar să se joace.
Îmi iubesc copiii. Sunt mândră de ei, de cine devin ei cu fiecare zi petrecută pe pământ. Le respect identitățile și rădăcinile. Vorbim despre calitățile moldovenilor și ale ardelenilor în timp ce fac echilibristică culinară pentru că unul vrea șuncă cu ceapă iar celălalt strâmbă din nas pentru că iar am gătit cu ceapă. Exersăm accente și râdem când nu ne iese. Vorbim despre cât de diferiți suntem fiecare dintre noi dar cât de bine ne este împreună.
Nu avem același sânge dar împărtășim aceeași iubire. Asta ne face să fim o familie. Ceea că vă dorim și vouă. J
]]>
/iubirea-1663/feed
1
7 ani de acasă
/7-ani-de-acasa-2-1643
/7-ani-de-acasa-2-1643#comments
Sun, 09 Oct 2016 06:31:15 +0000
Pe 8 octombrie s-au împlinit 7 ani de când am adus acasă puiul de om. Anii nu au trecut în zbor, ci temeinic, unul câte unul.
Eu am primit enorm în acești 7 ani. Emi a adus cu el iubirea necondiționată, bucuria pură, foarte mulți prieteni, empatie, informații, acces la o lume pe care nici nu o bănuiam.
De 7 ani sunt mama lui Emi și asta este ceea ce mă definește. Tot ce fac, spun, simt sau gândesc gravitează în jurul lui.
Emi iubește oamenii cu o inocență care mă copleșește și mă sperie uneori. Câte e vara de lungă umblă prin cartier, bloc cu bloc, stradă cu stradă. Să-l cauți pe Emi prin cartier poate deveni o provocare. Fie îl găsești cu fetele, unde se joacă cu păpușile și pisicile, fie e la bloc cu piticii, fie închinge un fotbal la școală, fie e la plimbare însoțind o mămică cu un cărucior, fie e în casă la un prieten. Emi știe cine urmeză să nască, cui i-a căzut un dințișor, ce cuvinte a mai învățat să pronunțe un pui de om, împarte lego și dulciuri, se joacă cu oricine-l acceptă, discută cu bunicile…Fiecare adult sau copil este un prieten de-al lui. Ei sunt oamenii lui Emi!
Emi iubește vietățile, se întreabă și se îngrijorează în legătură cu soarta lor: de ce stau pisicile în ploaie? Ce se întâmplă cu cățelușul care a fost dus la spital? Unde este cățelușul schiop?
Emi este mereu vesel. Se trezește vesel și gata de joacă, râde molipsitor, se gâdilă enorm, se lasă zmotocit, este mereu dispus la gesturi tandre, adoră îmbrățisările, se rușinează când e în public, este îndrăzneț de sincer și mereu relaxat în fața autorităților.
Alături de Emi am învățat că domnul director este doar un om, liderul de la cercetași este un tătic, medicul este un prieten care te ajută când ești bolnav iar doamna învățătoare seamănă uneori cu mine. Am mai învățat că ar fi de dorit să zâmbesc mai des, că sunt frumoasă chiar așa grăsuță cum sunt eu, că sunt iubită chiar și atunci când sunt rea (pentru că vreau să fac teme, să ne spălăm pe dinți sau să închidem tableta) și indiferent de ce se va întâmpla cu noi eu rămân mama lui.
În cei 7 ani alături de Emi am râs mai mult decât am râs în toată viața mea, m-am jucat, m-am uitat la desene animate, am fost piețar, am sărbătorit păpuși, am fost aproape de muzică, am încheiat șireturi cât pentru încă șapte vieți, am plâns pentru ca apoi să râd, am descoperit monstrul din mine (fiecare mamă de băiat are unul latent în ea) și am trăit intens.
]]>
/7-ani-de-acasa-2-1643/feed
13
Avortul
/avortul-1629
/avortul-1629#comments
Tue, 04 Oct 2016 09:36:26 +0000
Sunt al treilea copil dintr-o familie cu patru copii. M-am născut în 1971 și am luat ființă neplanificată și nesolicitată (ar fi prea dureros să afirm nedorită).
Părinții mei erau săraci, extrem de săraci. Aveau deja doi copii acasă, locuiau în condiții improprii și nu se arăta nimic bun în orizontul lor. Am apărut nechemată, aveam să aflu la 14 ani de la bunica paternă, și mama a fost la o femeie care a ajutat-o să scape de sarcina nedorită. Și totuși, prin luna a șasea am început să mișc spre groaza alor mei.
La nașterea mea, mama a suferit un șoc și și-a piedut părul. Din părul ei negru ca abanosul a dispărut, pentru totdeauna, o bună bucată făcându-i fruntea mai înaltă decât era necesar. La înțelegere tacită cu medicul, după ce s-au verificat membre și organe, s-a decis să fiu declarată vie. Mama era asistentă medicală și uneori solidaritatea de breaslă funcționa. Medicul cu care a născut a întrebat-o doar câți copii mai are acasă. Răspunsul și starea de spirit a mamei au fost, probabil, suficiente pentru ca un medic să fie dispus să riște.
Pentru mult timp pe mama a măcinat-o vinovăția că s-ar putea să mă fi tarat. Nu putea mărturisi nimănui ce s-a întâmplat cu mine în timpul sarcinii și pentru că păream sănătoasă, ani de-a rândul s-a convins că mi-a fost afectat creierul. Și cum primii mei doi ani de școală au fost un coșmar, mama și-a confirmat singură temerile. De aceea, ai mei au fost extrem de permisivi, răbdători și îngăduitori cu mine (spre deosebire de felul în care se purtau cu frații mei mai mari).
Al treilea copil din patru e o poziție ingrată într-o familie. Nu ești nici primul și nici ultimul, nu ești nicicum și trebuie să te lupți pentru a fi remarcat. Din cauza asta m-am simțit mereu straniu, cumva neintegrată. La 14 ani, în plină furtună hormonală, bântuită de toate întrebările primordiale (cine sunt? de ce sunt? unde merg?) bunica paternă, după o ceartă zdravănă, îmi trântește povestea cu avortul nereușit al mamei și lovește din plin. Universul meu se darâmă dar între mine și mama se ridică pentru totdeauna un zid. Eu nu am avut curaj să o intreb (pentru că mă temeam de răspuns) iar ea nu a avut curajul să-mi spună povestea ei.
Asta ne-a împiedicat mereu să fim prietene. Am împărțit multe momente cu mama dar cât a trăit ea nu am putut să o iert pentru că a vrut să mă avorteze dar mai ales pentru că nu am aflat despre asta de la ea.
După mine, mama a avut un avort reușit. Ar fi trebuit să mai am un frate, cu aproape un an mai mic decât mine. Mama a avortat acasă, singură, ceilalți membri ai familiei părăsind domiciliul pentru a nu fi declarați complici. Pe mama a asistat-o, pe tot parcursul hemoragiei, o fetiță de doi ani care îi aducea câte un pumnuț de vată. Era sora mea mai mare. Cumva am aflat despre asta, așa cum am aflat că nici acest copil nu era așteptat.
La doi ani după această întâmplare, ai mei au decis că mai vor un copil. Considerau că dacă au deja un băiat și două fete, ar fi binevenit în familie încă un băiat. Sarcina a fost mult așteptată și monitorizată. Așa a venit pe lume sora mea cea mică, cel mai bun, cuminte și adorabil copil de pe pământ. Am iubti-o cu toții din prima clipă și fiecare dintre noi, frații ei mai mari, aveam sarcini precise (cine o spală, cine o piaptănă, cine face lecții cu ea..)
Îndată ce și-a făcut norma, a născut patru copii, mama avut dreptul să solcite în mod legal avortul. Când s-a dat decretul cu 5 copii în loc de 4, mama a respirat ușurată pentru că avea deja 45 de ani și nu se mai simțea vizată.
Noi toți cei patru copii am fost niște copii iubiți. M-am simițit mereu iubită de părinți, chiar dacă nu favorită. Mama umbla cu noi, precum capra cu patru iezi, peste tot, prin parcuri, la film…. Era mândră de noi!
Eu am crescut cu sentimentul că mama mea poate orice. Era cumva molipsitoare determinarea ei de a învinge, credința ei nestrămutată că e loc pe pământ pentru toată lumea, că binele învinge până la urmă, iar cine a greșit mai primește o șansă.
Mama a murit tânără, înainte de a împlini 50 de ani, fără ca eu să-i fi spus vreodată ca o iubesc, că sunt mândră de ea dar mai ales fără să-i pot cere iertare pentru aroganța de a judeca ceva ce nu înțelegeam.
Mama ar fi vrut să poată decide ce se întâmplă cu uterul ei, să aibă acces la metode de contracepție, să-și aducă pruncii pe lume în momente de fericire și nu de deznădejde. Mama ar fi vrut să-și poată hrăni copiii, să nu mai numere perișoarele în ciorbă, să le poată oferi un cămin potrivit, să le fie cald și să fie în siguranță.
Mama și-ar fi dorit ca nicio femeie să nu fie vreodată folosită precum vitele pentru prăsilă și toți copiii să vină pe lume doriți și iubiți.
Pentru mama și pentru toată generația ei de femei am purtat ieri negru. #blackprotest #CzarnyProtest
]]>
/avortul-1629/feed
5
Viața la castel
/viata-la-castel-1458
/viata-la-castel-1458#comments
Mon, 30 May 2016 15:02:15 +0000
În turnul de fildeș de la etajul trei viața are un ritm monoton. Micul dejun, ordine, pachețel, cafea și ceai, prânzul, ordine, lecții, afară, birou, facturi, reclamații la furnizorul de cablu, robinetul de la baie, duș, cină, film, desene, lectură, toate se îngrămădesc într-o rutină predictibilă.
Teiul de la fereastra castelului răspândește miresme îmbietoare atfel încât, din când în când, în poarta castelului mai poposesc: poștașul, vânzătorul ambulant, copii în căutare de prinț jucăuș, vecini sau oameni rătăciți de prin univers.
La castel domnește Prințesa. Ea face și desface. Cât e ziua de lungă robotește departe de castel, peste dealuri și câmpii, dincolo de zgârie nori, încălecând 2 tramvaie și un autobuz, Prințesa e neobosită. Cu poșeta pe umăr, unghiuțele vopsite și nasul în vânt, Prințesa purcede în fiecare dimineață, la ora 8 fără un sfert, de la castel și dusă-i ziua toată.
Pe înserat, Prințesa descinde la castel și începe a trebălui: freacă, lustruiește, împăturește, oblojește, se rățoiește, mi se înfoaie, râde, lăcrimează și argumentează încercând să țină treburile castelului în frâu. Uneori eșuează cu succes. Atunci se pune pe bocit, întreabă stelele și luna, pune la cale planul B-C-D, se scuză și se acuză deopotrivă până când, ostenită, ațipește.
A doua zi o ia de la capăt. Cu mai mult elan și mai multă determinare, cu pletele în vânt și unghiuțele lustruite Prințesa se simt puternică și de nedoborât.
Câteodată, când planetele se așează corect și toate treburile Prințesei capătă contur, toți castelanii se adună și se felicită reciproc pentru inițiativă, pentru angajament, pentru perseverență și statornicie, pentru istețime și vioiciune. Ce bucurie! Atunci Prințesei nu-i mai rămâne nimic de făcut. Poate, în sfârșit, să admire grădina, să se bucure de soare și să pună prinsoare că mâine este iar o zi istovitoare.
]]>
/viata-la-castel-1458/feed
1
Cronica unei morți înlesnite.
/cronica-unei-morti-inlesnite-1416
/cronica-unei-morti-inlesnite-1416#respond
Mon, 07 Dec 2015 13:53:00 +0000
Ziarele și televiziunile au vuit o zi întreagă anunțând moartea Cristinei, o adolescentă de 14 ani, aflată în grija statului român.
Firesc, ne-am întrebat cu toții cine o să plătească pentru moartea copilei. Asta nu ne face pe noi un popor degrab` vărsătoriu de sânge, ci mai degrabă persoane preocupate să se facă dreptate. Unii dintre noi mai sunt preocupați să se constituie un excercițiu cu putere de exemplu pentru ca așa ceva să nu se mai repete. Asta înseamnă caz penal, deschiderea unei anchete, interogarea asistentului social care s-a ocupat de caz, a psihologului care pretinde că a consiliat fetița, a directorului care a aprobat decizia managerului de caz de a separa fetița de familia care o crescuse de la 7 luni până la vârsta de 11 ani.
Jurnaliști, mai mult sau mai puțin preocupați de veridicitatea informației, și-au intitulat articolele în fel și chip, cât mai scandalos cu putință pentru a ne atrage nouă atenția.
De dragul adevărului, dar și pentru a cinsti memoria dispărutei, am să clarific aici anomaliile legale.
Fetița nu era adoptată, se afla în plasament la o asistentă maternală pentru că fusese abandonată la naștere. Deci, se afla de la naștere în grija statului român pentru că asistentul maternal este un angajat al statului român. Și aici se nasc niște întrebări pertinente:
De ce nu era Cristina adoptabilă? De ce în 14 ani nu s-a obținut o hotărâre judecătorească care să o declare adoptabilă dacă a fost abandonată la naștere?
A încercat asistenta maternală, care o crescuse de mică, să o adopte? Dacă da, de ce nu a reușit?
Dacă nu a încercat asistenta maternală să o adopte și nu a avut niciodată intenția asta, de ce a permis fetiței să se atașeze atât de mult de ea, confundând-o cu mama sa? De ce nu a pregatit-o pe fetiță de momentul separării? Se știe că asistența maternală nu se asigură până la majorat. Consilierul DJASPC-ului a vorbit cu cele două, există sesiuni de consiliere în această direcție?
De ce nu a fost pregătită asistenta maternală corespunzător, pentru a nu permite atașamentul fetiței dacă se avea în vedere, în planul individualizat de protecție (așa spune Legea nr. 273/2004 (r2) din 21/06/2004, că există un plan personalizat de protecție pentru fiecare copil în parte), să o separe de asistenta maternală?
Dacă DJASPC a decis că fetița trebuie separată de asistenta maternală pentru a o proteja de hepatită C, cum s-a pregătit această separare? Au existat sesiuni de consiliere? I s-a explicat fetiței ce i se intâmplă și de ce?
A primit doamna Toma, asistenta maternală, un alt copil în plasament după ce s-a dovedit în instanță că a fost diagnosticată greșit cu hepatită C?
Dacă da, cum de a primit alt copil în plasament, dar pe Cristina, nu?
Dacă nu, de ce? Cum justifică DJASPC asta?
Cum poate fi mai în siguranță o fetiță de 14 ani locuind într-un apartament cu o altă fetiță, fără un adult și nu la asistenta maternală?
Legea 272/2004 privind protectia și promovarea drepturilor copilului, republicată 2014, la Art 2 (3) ne arată că :”Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.”
Un copil este mutat de la A la B, precum o valiză, fără să i se explice ce i se întâmplă. Ne este clar tuturor că ei, cea mai importantă persoană din această poveste, nu i-a spus nimeni ce i se întâmplă. Și mai ales de ce. Un copil se sinucide de tristețe și disperare și niciun adult, plătit de statul român să o protejeze și să o educe, nu a văzut nimic.
Cum s-a respectat aici interesul superior al copilului? Care era interesul superior al Cristinei?
Toți adulții din viața Cristinei au abandonat-o. Moartea ei era previzibilă și se putea evita. Din punctul meu de vedere ar trebui să ne spună cum a fost posibil următorii:
Managerul de caz/asistentul social
Consilierul psihologic DJASPC
Directorul DJASPC
Dirigintele Cristinei
Consilierul școlar de la școala unde învăța Cristina
Directorul școlii
]]>
/cronica-unei-morti-inlesnite-1416/feed
0
Noiembrie la Bîrca.
/noiembrie-la-birca-1405
/noiembrie-la-birca-1405#comments
Tue, 24 Nov 2015 18:19:39 +0000
Aflată în sudul județului Dolj, pe malul stâng al râului Desnăuți, la 40 de km de Craiova, comuna Bîrca înseamnă acasă pentru aproape 4000 de locuitori. Comuna nu are sate arondate, este doar o stradă lungă cu alte străzi ce se bifurcă confuzant de-a stânga și de-a dreapta străzii principale. Un proiect european de alimentare cu apă face accesul pe străzi lăturalnice o provocare demnă de o soartă mai bună a bocancilor din dotare. Mașina se lasă pe strada principală și comuna se bate la pas.
Analizăm starea caselor pentru a identifica cele mai mari nevoi de renovare. Intrăm în 100 de case în două zile. Este un demers ambițios, contra cronometru. Străbatem străzile cu nume de voievozi, de poeți, de personalități și, la un moment dat, ne este imposibil să spunem dacă am mai fost sau nu într-o casă sau alta. Toate seamănă între ele. Aceleași cocioabe care stau să cadă pe locatari, sărăcie lucie, copii desculți, mame cu obrazul îmbătrânit înainte de vreme de prea multe lipsuri, griji și zbateri, bărbați porniți împotriva autorităților, suspicioși, bănuitori și deznădăjduiți.
Majoritatea copiilor nu merg la școală sau la grădiniță. Părinții ne explică de ce: stigma, teama de a nu se râde de ei pentru că sunt murdari și jerpeliți îi determină să-i țină acasă. Nu pot să-i contrazic, sunt convinsă că așa stau lucrurile, dar le explic că școala înseamnă o șansă, poate singura pentru ei. Cei mici, de vârstă preșcolară, nu vorbesc românește, pentru că acasă se vorbește romani, așa că se uită în gol când ne adresăm lor. Într-o secundă realizez ce se va întâmpla cu ei când vor ajunge de vârstă școlară. Un cadru didactic va decide că e prea greu, prea târziu și degeaba să mai încerce. În absența consilierilor școlari în școlile și grădinițele rurale, fără niciun logoped, niciun specialist în dificultăți de învățare care să-i sprijine, eticheta e gata și abandonul școlar prevăzut. Părinții nu vor fi capabili să le ceară drepturile la CJBRAE și toți adulții din jurul lor îi vor abandona. Prost hrăniți, dezbrăcați, într-o stare de sănătate precară, nedormiți (noaptea oamenii se luptă cu șobolanii care au săpat adevărate galerii în cocioabele lor și atacă copiii și porcii), fără acces real și suport pentru școlarizare, viitorul țării e pierdut.
Comuna Bîrca, comuna lui Păunescu, are două grădinițe, o școală și un liceu. Nu știu care este rata oficială a abandonului școlar aici. Știu doar că programul grădinițelor din rural este scurt, de la 9-12, că statul nu oferă rechizite pentru preșcolari, iar educatoarele sunt prea sărace ca să cumpere hârtie și creioane pentru toți copiii. Cine să plătească aici fondul clasei? Cine să cumpere rechizite? Cu ce lucrează copiii din grădinițele din satele noastre?
La școală lucrurile capătă o altă amploare. Ce să pui la pachet unui copil pe care nu ai cu ce-l hrăni nici acasă? De unde ghiozdan, caiete și creioane? Unde să-și facă copiii lecțiile? Cine lucrează cu cei rămași în urmă? Cum motivezi un copil sărac să mai vină la școală și mâine pentru că într-o zi o să i se pară mai ușor? Un copil cu dificultăți de învățare nu e un copil nedotat intelectual, ba din contră, poate fi extrem de inteligent, iar dificultățile sale pot fi amplificate de vederea deficitară, de probleme de auz și subnutriție.
Avem alături de noi lideri ai comunei, persoane care s-au voluntariat să ne faciliteze accesul în comunitate, să se poziționeze în bătaia puștii și să încaseze toate reproșurile. Ei fac parte din grupul de inițiativă locală care urmează să se constituie într-un ONG local, să facă presiune pe autoritățile locale pentru a avea în comună mediator școlar și mediator sanitar.
Este important ca omenii să-și cunoască drepturile, să fie învățați cum trebuie să procedeze pentru a îmbunătăți viața lor și a copiilor lor. Întreb constant pe gazda noastră din grupul local din ce trăiesc oamenii ăștia. Mi se răspunde repetat „sociala”, adică ajutorul social.
Înainte să aruncăm cu piatra, să ne întrebăm unde ar putea lucra oamenii ăștia. În agricultură? Nu sunt pământuri rămase nepreluate de marii latifundiari care-și lucrează proprietățile cu utilaje, nu cu oameni. În comerț? În comună sunt doar câteva magazine, deci e nevoie de puțini vânzători, iar aceia trebuie să fie știutori de carte, ceea ce pentru majoritatea populației este o provocare. Să meargă să lucreze în altă parte! ar putea striga corul atotștiutorilor. Unde? Ce salariu să câștige pentru a-și permite să facă naveta? Iar la nivelul lor de educație știm care sunt salariile disponibile pe piață. Nu le mai rămâne decât să lucreze cu ziua pe unde apucă și sociala.
Să se spele!, vor striga vocile binevoitorilor. Unde, fraților? La ce? La fântâna cu apă rece din capătul străzii? Să țină casa curată! , vor pretinde alții. Cum? Au pământ pe jos, dorm cu porcul în casă de frica hoților și oricât ar mătura nu s-ar observa. Sunt săraci, dar bani să-și vopsească părul au!, vor obiecta puritanii. Vopseaua cea mai proastă e mai ieftină decât soluția pentru păduchi, iar dintr-un tub de vopsea îți vopsești toți copiii.
Să ne gândim, înainte de a emite judecăți, la faptul că în secolul 21 avem oameni care trăiesc în locuințe tip grajduri în satele românești, că ei sunt votanți, cetățeni ai acestei țări, iar pe ei i-a abandonat primii statul.
În noiembrie, la Bîrca, sub un soare arzător, am întâlnit sute de oameni ce trăiesc în sărăcie extremă. O mare parte dintre ei sunt copii!
___________________
Raportorul UN pe probleme de sărăcie extremă și drepturile omului, Philip Alston, afirmă că pe parcursul vizitei sale în România i s-a spus frecvent că sărăcia este o alegere dar el a observat că este mai degrabă alegerea politicilor guvernamentale decât a celor ce trăiesc în sărăcie. Tot el observă că în vreme ce Uniunea Europeană și Banca Mondială precum și alți actori externi au făcut presiune pentru abordări integrative, mai multe guverne românești, succesive, au dat dovadă de lipsă de voință politică pentru a aborda măsurile necesare, în fapt externalizând problema către donatorii internaționali. El a mai observat că România se află pe ultimele locuri când vine vorba despre alocarea banului public pentru educație și sănătate raportat la PIB
]]>
/noiembrie-la-birca-1405/feed
4
Despre tristețe.
/despre-tristete-1402
/despre-tristete-1402#respond
Tue, 17 Nov 2015 14:08:40 +0000
N-am pierdut pe nimeni in ultima lună, de fapt n-am pierdut pe nimeni de un an. Ce fericire pe mine! Nu, chiar sunt fericit de recunoscătoare sorții pentru că din familia mea numeroasă, din care au mai rămas câțiva, nu a plecat nimeni în ultima perioadă.
Tragedia de le Colectiv m-a prins între drumuri. În Georgia, la Tblisi, am stat conectată la FB non stop. Am plâns până nu am mai putut să respir. Nu știu de ce am plâns. Mi-a fost teamă să mă întreb. Tristețea m-a copleșit de-a dreptul așa încât miercuri, de după vinerea neagră, la întoarcerea în țară, m-am bucurat pentru că apucasem să solicit câteva zile de concediu de odihnă. Am ieșit cu familia în piață pentru că simțeam nevoia să fiu lângă oameni care suferă. Dar asta doar seara, pentru că ziua am zăcut paralizată de o suferință inexplicabilă.
M-am întâlnit cu cetățeni, grupuri de inițiativă, am vorbit despre siguranța în școli, despre acreditare IGSU, despre prevenție la incendiu/cutremure, despre clădiri de patrimoniu, despre legea locuirii….
A căzut guvernul, s-a făcut guvernul, s-au propus miniștri, s-au restras miniștri. S-a donat sânge, s-au donat bani. Au murit oameni, s-au transferat răniți, s-au îngropat victime. Ne-am rugat, ne-am indignat, am blamat, am ovaționat. Eu am înregistrat totul.
Știu tot ce s-a întâmplat zilele acestea până la amănunt. Mi-am sunat câțiva prieteni pentru că mi-era dor.
Am făcut teme, m-am jucat cu copilul, am gătit…Am făcut tot ce era în rutina brațelor mele de ani de zile.
Merg le serviciu, citesc și redactez emailuri, particip la ședințe, planific și raportez. Mă concentrez mai greu dar zilele se scurg oricum.
Apoi a căzut Parisul! Sute de oameni au fost loviți. Președintele Franței anunță că va trece la represalii. Codurile de securitate paralizează aeroporturi, clădiri importante, evenimente. Oamenii plâng, se indignează, comemorează.
Am picioarele grele. Nu mai vor să pornească la drum. Nu le pot mobiliza pentru că nu le pot promite nimic. Astăzi și mâinele este trist.
]]>
/despre-tristete-1402/feed
0
Cercetășia pe înțelesul meu.
/cercetasia-pe-intelesul-meu-1393
/cercetasia-pe-intelesul-meu-1393#respond
Sun, 17 May 2015 06:58:05 +0000
Cu ani în urmă, ori de câte ori venea vorba despre deprinderi practice de viață, colega mea, Ana Aelenei, menționa că le-a câștigat în anii de cercetășie. Eram aproape invidioasă pe toate întâmplările ei minunate despre munte, păduri, ocrotirea naturii, tehnici de supraviețuire, prietenie, foc de tabără… Ana a fost nevoită să se mute des în copilărie, pentru că așa era jobul tatălui ei, dar elementul de continuitate al copilăriei ei l-a reprezentat cercetășia. De peste 100 de ani, în toată țara, avem cluburi de cercetășie.
Peste ani, când Emi s-a făcut suficient de mare, mi-am reamintit despre poveștile Anei. Și pentru că nimic nu e întâmplător, am cunoscut-o la un eveniment ONGist pe Bianca Nesiu-Bedreag, pe atunci președinta Organizației Naționale Cercetașii României. Cu ea am vorbit prima oară despre Emi și cercetășie. Bianca m-a încurajat să încerc, mi-a spus cui trebuie să mă adresez și mi-a explicat ce presupune.
Când i-am povestit lui Emi despre cercetășie a fost interesat dar nu entuziasmat. Mai apoi, a auzit un băiețel din vecini povestind despre experiența lui de cercetășie și asta i-a declanșat dorința.
De peste un an și jumătate mă bucur, alături de Emi, de această experiență minunată a cercetășiei. Trăim într-o poveste, Cărțile junglei, în care liderul este Baloo, instructori sunt Chil, Akela, Bagheraa & Kaa. Micii cercetași sunt lupișori și merg în fiecare săptămână in haitic. Când pleacă din oraș, ei pleacă în camp, nu în excurise. Cu fiecare camp, lupișorii devin tot mai independenți, își pregătesc singuri rucsascul, și-l duc singuri, au grija de lucrurile lor, se autogospodăresc.
Lupișorii sunt împărțiți pe patrule, fiecare patrulă are un lider ales/șef de patrulă și un secretar. În grup există stegar, jurnaliști, fotografi. Lupișorii se salută cercetășește, sunt Gata oricând!, își dau un aplauz cercetășesc și cântă imnul lupișorilor.
Cercetașul este prieten cu natura, prieten cu toata lumea, prieten cu Dumnezeu, este sportiv, activ și ajută pe oricine.
Pe tot parcursul anului școlar, sâmbătă de sămbătâ, ne întâlnim la centru cu noii prieteni, copii din toate sectoarele capitalei, un grup care s-a tot mărit în ultima vreme. Vizităm muzee, întâlnim profesioniști din diverse domenii, participam la evenimente cercetășești, ne pregătim pentru camp-uri, povestim & împărtășim. Disciplina nu e impusă doar lupișorului ci și părintelui de lupișor.
Am vorbit cu atâta pasiune despre cercetășie încât astăzi ne sunt colegi Tudor & Petru, Răzvan, Sara, Alin & Miruna, prieteni pe care i-am adus aproape de acest fenomen.
Aseară, în parcul Carol, la Festivalul Luminii, pe aleile invadate de copii & părinți, m-am simțit parte dintr-o lume mai bună în care noi toți suntem prieteni și împărtășim aceeași viziune despre lume și viață. Mulțumesc Cercetașii României!
Multumim Ana Aelenei & Bianca Nesiu-Bedreag!
]]>
/cercetasia-pe-intelesul-meu-1393/feed
0
Valerie Gogan. Un personaj.
/valerie-gogan-un-personaj-1390
/valerie-gogan-un-personaj-1390#comments
Wed, 08 Apr 2015 03:20:58 +0000
alpinet.org
Am fost invitată, alaltăieri, la vizionarea filmului Aferim! la cinematograful Elvira Popescu, vizionare urmată de o dezbatere cu invitați, printre care și regizorul Radu Jude.
Ploia rece nu mi-a deturnat planul. Am ajuns la ora fixată și am fost poftită în cladirea bibliotecii franceze pentru cocktail și networking.
Mi se întâmplă foarte des, în ultimele luni, să merg în cercuri de ong-iști și să nu cunosc foarte multă lume. După atâția ani în sector, ăsta e un semn bun care mă inspiră și mă face optimistă în legătură cu viitorul.
Mă învârt de două ori în cerc, mă prezint ici și colo întrebându-mă cine sunt oamenii aceștia și cum au ajuns aici. Identific persoane de la ambasadele europene la București, ongisti din zona drepturilor minorităților, tineri elevi/studenți, dar și un grup divers greu de clasificat. Se prezintă doar cu numele mic și nu își declină apartenența la vreo organizație.
Mă stabilesc într-un colț cu vedere bună spre sală, lângă grupul neclasificabil și mă lipesc de o doamnă în vârstă. Inițiez un dialog, curioasă fiind să aflu cine este și cum a ajung aici. Vorbim despre vreme, film, pentru ca apoi să ne îndreptăm împreună spre barul amenajat.Vioaie și rapidă în gesturi, doamna se servește din toate cele expuse și-mi solicită, pe alocuri, ajutorul. Mănâncă rapid, cu poftă, dar organizat, fără să atragă atenția asupra ei și fără incidente. Mă uit, cu coada ochiului, în farfuria ei și mă mir de amestecul de cărnuri și legume. Până să mă dezmeticesc, doamna a mai făcut un tur și revine cu prada.
Mănâncă cu apetitul unei persoane de 30-40 de ani deși arată trecută de 60. Gândul îmi zboară la tata care nu mai iese din casă de 20 de ani, mai departe piață sau doctor, și care se mișcă extrem de lent. Sunt în profundă admirație deja și habar nu am când a ajuns doamna la desert. Prăjituri diverse, dar și un amalgam de fructe dispar cu repeziciune din farfurie. Doamna îmi face recomandări. Eu mă scuz și-i explic că nu sunt într-o formă fizică potrivită cu dulciurile la cină. Relaxată îmi comunică că ei îi permite și silueta și diabetul pentru că nu-l are. Politicioasă o întreb cum reușește. Îmi spune că urcă pe munte. Conștientă de efectul spuselor ei, începe să-mi povestească cum merge pe munte săptămânal. Așa și-a petrecut tinerețea, așa și-a învățat copiii dar și nepoții. Cu toții iubesc urcatul pe munte. Pentru că are 80 de ani și nu mai poate căra un rucsac greu, alege urcușuri de o zi. Se suie în tren dimineața, își face un plan, împreună cu prietenii cu care împărtășește această pasiune, și se întoarce seara.
Deja mă simt oribil. Am 44 de ani, sunt supraponderală și nu am nici pe jumătate vivacitatea doamnei. O întreb cum își găsește prieteni de cățărat. Îmi arată grupul divers greu de catalogat și-mi spune că face parte din Clubul Floarea de Colț, un club alpin, cu oameni în majoritate singuri, care își petrec timp de calitate împreună.
Mărturisesc că nu am auzit despre club și îndrăznesc să o întreb ce a adus-o aici în seara asta. Mi-a spus că a fost la un alt eveniment, în urmă cu câteva zile,unde a auzit despre vizionarea de astăzi. În general cei din club se informează frecvent, seniorii mai mult telefonic, în legătură cu astfel de evenimente.
Mai apoi fac cunoștință cu Diana și domnul Costel. Ea în jur de 45 de ani, el peste 65. De la ei nu scot nimic, așa că mă întorc la personajul meu. O întreb dacă merge des la evenimente. Senină îmi spune că aproape în fiecare zi. Nu stă acasă, nu o sperie orele târzii, e avidă de lume și de activitte culturală.
O întreb dacă soțul i-a împărtășit pasiunea pentru munte sau s-a lăsat convins de dânsa. Îmi spune că a avut noroc, a întâlnit mare iubire și au avut pasiuni comune. Concluzionez, ca pentru mine, că e mai bine că se menține activă, decât să stea acasă îngropată în amintiri. Mă contrazice și-mi spune că a avut o viață frumoasă și a strâns numai amintiri frumoase, pe cele urâte a preferat să le uite. Tatonez terenul și presupun că a avut o viață fără provocări majore. Atunci îmi spune că în momentele cheie, după ce a încercat tot ce putea ea omenește să facă, s-a lăsat în voia sorții și lucrurile s-au rezolvat de la sine. Pentru ea credința a fost o soluție.
Ca să exemplifice, îmi povestește că în `56 a fost exmatriculată din toate facultățile din țară. Era studentă la ingierie. Ea, împreună cu un alt coleg, au căzut victimele unei făcături. Ei i s-a părut că făcătura este atât de evidentă încât a plecat relaxată în vacanță gândind că la întoarcere va demonta totul. După vacanță i s-a ridicat legitimația de student și interzis accesul în facultate. Cu greu a pătruns la Decan care i-a dat dreptate dar i-a spus ca decizia e la Rector. La Rector nu a reușit să intre dar a depus un memoriu. Nu a primit niciodată răspuns la memoriu. Dosarul prost și făcătura păreau că i-au pecetluit soarta. Când credea că totul e pierdut, profesorul de matematică, comunist ilegalist, a intervenit la vârful partidului pentru că a-și apăra cei doi studenți merituoși. A pierdut un an universitar dar și-a putut continua studiile.
Mă întreabă cât e ceasul, preocupată să nu pierdem vizionarea. Îmi spune că își dorește un loc mai în spate pentru că are ochii buni și-I place să vadă panoramic.Nici la teatru nu-I place să stea prea aproape de scenă. La Ateneu, unde are abonament de când era liceană, stă tot în spate pentru că are auz bun. Ar fi vrut să fie sunetist, dar a impiedicat-o dosarul. Așa, s-a făcut inginer de telecomunicații. Asta explică, spune ea, de ce e ea așa de comunicativă, pentru că domeniul ei de activitate stimula comunicarea.
O domnișoară se apropie și ne invită în sală. Ne strângem poșetele și ne luăm la revedere, dar nu înainte de a ne prezenta. Se recomandă Valerie Gogan. Îmi spune că în buletin e Valerica dar acasă i s-a spus mereu Valerie. Numele îmi rezonează cumva dar mă grăbesc spre sală.
Ajunsă acasă caut pe google numele și aflu că este al unei actrițe scoțiene. Mă simt trasă pe sfoară. Poate că nici nu o cheamă așa, nu are 80 de ani și clubul de apliniști nu există.
Caut clubul și-l găsesc. Intru pe forum, mă uit la poze din drumeții, citesc postările…Cred sincer că personajul meu există și într-o oarecare măsură este așa cum s-a prezentat.
]]>
/valerie-gogan-un-personaj-1390/feed
1
Lecțiile lui Emi. Despre strădanie.
/lectiile-lui-emi-despre-stradanie-1387
/lectiile-lui-emi-despre-stradanie-1387#comments
Wed, 04 Mar 2015 12:27:09 +0000
Emi are dificultăți la școală. Să nu se înțeleagă greșit, Emi este un băiețel extrem de inteligent, doar că are propriul lui ritm de învățare, deloc corelat cu programa școlară sau ritmul clasei. De aceea, am stabilit, încă de anul trecut, în perfect consens cu Doamna, că este mai important să te străduiești, iar strădania nu are nimic de a face cu rezultatul.
Pare absurd ca într-o societate extrem de concurențială, cu un sistem educativ bazat exclusiv pe ierarhia notelor, eu să îi predic copilului meu această teorie. Dacă ne uităm cu onestitate la tabloul general, acela în care vorbim despre școlarizare de masă integrativă dar continuăm să evaluăm în funcție de patul lui Procust, și nu având în vedere evoluția fiecărui copil în raport cu sine (de unde a pornit și unde a ajuns) pentru că așa prevede programa, atunci ce șanse reale de integrare are un copil diferit față de ceilalți?
Diferit nu are sens peiorativ. Sensul peiorativ îl dăm noi!
Când un copil petrece cel puțin 4 ore zilnic efectuând teme, în condițiile în care majoritatea celor de vârsta lui petrec cel mult 2 ore efectuând aceleași teme, dar primește constant calificativ insuficient sau suficient, ce îl poate motiva pe acel copil să continue? Ce îl poate ține departe de neputința lui “eu nu sunt la fel de deștept ca ceilalți copii!” sau “E prea greu, nu are rost. Și asa eu nu știu.” Ce poate să-l țină pe mai departe de depresie, abandon școlar sau, la extreme, de sinucidere?
Cât știu profesorii despre zbaterea acestor copii care urlă în tăcere? Cât de pregătită este școala pentru integrarea lor reală? Cât de pregătiți sunt părinții să înțeleagă ruptura dintre nevoie și sistem, efortul propriului copil și nedreptatea sistemului de evaluare?
Emi a venit acasă cu rezultatele de la testul de matematică și testul de română. Nu are importanță rezultatul, am stabilit deja. Așa că noi l-am felicitat pentru strădanie, pentru progres (progresul său personal de la ultimul test și până la cel prezent) și ne-am întors la ale noastre.
Azi dimineață, în timp ce se îmbrăca pentru școală, gângurind de freamătul nerăbdării de a se reîntâlni cu colegii, m-a anunțat că unul dintre colegii lui de clasă (să-i spunem Zeus) a fost pedepsit de mama lui pentru rezultatele de la teste.
Cum așa?, mă arăt eu mirată. Și Emi începe să-mi enumere ce nu mai are Zeus voie să facă (să se joace pe calculator, să meargă afară, să..). Eu rămân mută de indignare pentru că eu știu că Zeus este un băiețel ce merge în ritmul clasei și are rezultate foarte bune la învățătură. Eu presupun că Zeus a luat un calificat bine în loc de foarte bine și indignarea îmi crește.
Tocmai când stăteam să explodez, Emi se oprește zâmbind în ușa camerei mele și-mi spune: „mami, ce bine că tu nu ești așa, tu nu pedepsești pentru calificativ”. Profit de oportunitate și-i reamintesc lui Emi că cel mai important lucru în viață este să te străduiești. Emi dă din cap aprobator și continuă: ”să știi că Zeus mai copiază după copii la teste. Eu nu copiez! Eu mă străduiesc!„
]]>
/lectiile-lui-emi-despre-stradanie-1387/feed
3